Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Cristina SAVA: Consemne îngerești (David Boia)

Cristina SAVA: Consemne îngerești (David Boia)

După volumele „Cu îngerii la drum” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015) și „Portal cu îngeri” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016), David Boia, cunoscut deopotrivă ca autor de aforisme, epigrame și poet, construiește o nouă „experiență versificată”, pe tema „îngerimii”, în volumul „Consemne îngerești” (Editura Napoca Star, Cluj, 2017).

Considerăm că în primul volum, „Cu îngerii la drum”, David Boia caută o „evadare” din cotidian, astfel ca dihotomia „existent-inexistent”, într-o manieră a reflecției „real-ireal”, să corporalizeze, în cuvânt, un interval al propriului imaginar civic și etic; în volumul următor, „Portal cu îngeri”, David Boia intenționează apropierea versului de gândirea filozofică, printr-un exercițiu, mai mult sau mai puțin vădit, în planul unor trăiri „limită”. Se poate admite că lirismul său exprimă acea „libertate” care ţine de propriul stil real, valorificând o „metodă” de grafie a „conceptului” de „îngerime”, într-o combinatorie livrescă. Fără îndoială că anume viziuni, în expresii poetice, conduc discursivitatea în configurarea de „idei” şi sentimente, destul de sugestive, transformându-le în evocări şi reverberaţii cognoscibile. Am încercat să demonstrăm în primele două volume că poetul este preocupat în „a cunoaște” suprasensibilul conștientizat, „idee” materializată în reflecția angelică, relevată în estetica artelor ori a istoriei religiilor; de la Dionisie Areopagitul la Toma, de la Dante și Milton la Blake și Rilke, revelația „îngerimii”, într-un interval al eticului hieratic, se constituie într-o „temă” de preocupări interpretative, sistematizate, privind „învăţătura” despre „îngeri” şi rolul lor ca „autoritate” celestă. Poetul este receptiv și exersează o poetică de „notații” și cugetări filozofice, cu scop bine definit, lăsând la „vedere” prezența „îngerului”. David Boia înțelege dualitatea ființei și, la rându-i, încearcă să-și înscrie gândurile, versificându-le pe aceeași ascendentă, respectiv a implicării „fiinţelor  non-divine”, dar aflate în slujba lui Iahve și, deopotrivă, în viața lui „homo vagans”. Recuperarea „valorilor” devenirii cer o raportare la transcendență, o raportare pe care poetul și-o asumă fie ca „portal”, fie ca „drum” și nelipsind „consemne îngerești”.

Revenind la „orizontul” confesional din al treilea volum, „Consemne îngerești”, se pare că o dialectică „brahmanică”, respectiv o fenomenologie a camuflării „sacrului” în „profan”, îl determină pe David Boia să aducă „metafora vie” la nivel de „hierofanie” a cuvântului, pregătindu-și cititorul de poezie să accepte spontaneitatea în modul de reflectare filozofică, mai mult sau mai puțin interesant, oricum, asupra maieuticii sale, sigur (Îngeri/ cu statut/ de soldaţi/ păzeau/ omenirea/ şi întreg universul/ toată/ lumea/ văzută/ şi nevăzută / inclusiv/ cele nouă ceruri/ şi eu/ priveam/ uimit/ într-acolo/ ca la un imens/ amvon.” – Amvon). Nu ne surprinde modul sincer în care poetul se adresează „aproapelui”, atâta vreme cât „forma” de adresare directă vizează  mai mult o „mărturisire” drept „crez” despre ideea de „înger”;  actul de „înțelegere” a monadei „sacrului” se reflectă în „imaginea” unui vizual apropiat de „recunoaștere” a sensului metafizic, al rolului pe care „îngerul” îl are în  destinul ființei („Vezi tu amice/ că legenda cu îngeri/ se poate adeveri/ în condiţii adecvate/ vezi tu amice/ că pământul se află în cer/ cel mai probabil primul cer/ dar mai e mult până sus/ la al nouălea cer/ vezi tu amice/ ar putea fi suflete şi poeme/ care la împlinirea vremi/ se prefac în îngeri/ vezi tu amice/ eu încerc să cred asta/(…)” – Ca să vezi). Probabil că anume stări de pathos, și nu numai, consumate de poet, fac suportul riscant, pe alocuri, de a se alătura nevoii de metamorfozare a „îngerului”, motiv care apare ca element mitic; și această dorință se ivește din „impulsul” de pătrundere într-o altă dimensiune („Sunt uneori zile de impact/ Când ne asociem cu intuiţia/ Sau cu pasiunea şi speranţa/ (…)/ După cum ne îndrumă presimţirea/ Sau după propria previziune/ Să dăm o fugă insistentă în spaţiu/ (…)/  Să ne asociem iminent cu îngerii/ Ca să accesăm sacrele valori/ De sus din strălucirea providenţei.” –  Asocieri).

Extatic sau nu, David Boia nuanțează esența rolului „ascensiunii” spre care tinde limitativul uman, în note destul de subtile, ușor ironice, „camuflate”, oarecum, de aparentul dat („Căutam moduri de înălţare/ Vise serafice printre icoane/ Ca printr-un parbriz înaripat/ Spectacol inedit de prognoză/ (…)” – Orientare); oricât ar fi epifania de neînțeles, poetul lasă metafora „deschisă” și relevă sentimentul de „visare”, în condițiile unui posibil exhaustiv („Insist pe un sentiment ilustru/ Dincolo de existenţa terestră/ Urc în eter cu speranţa de-a valma/ Deschid ferestre ferecate-n vid”Vis de eternitate). Nu de puține ori, David Boia caută un „cadru” referențial la care să „ajungă”; printr-un lirism al „transparenței” despre „bine” și „rău”; reiterează experiențe umane, atitudini care problematizează, încă din „illo tempore”, conceptul de „coincidentia oppositorum” („Caută armonia/ În lumină şi pace/ Nu cocheta/ Cu răutatea/ Nici nu gândi/ La cele rele”Atestat). Urmând filonul filozofic, după cum ne-a obișnuit de altfel, David Boia se folosește de o anume „logică” a discursului poetic, astfel încât „accentul” imaginii poetice să se „deplaseze”, fără prejudecăți, de la „cuvântul” propriu-zis la „hierofania” cuvântului („Tu taină feerică de fiecare speţă/ Imbold contemplativ şi senzual/ Parcursul tău arhiplin de emfază/ Pasional predomină secvenţe voluptoase/ Sub călăuza acelor îngeri eterni/ Vei răsări concludentă din văpăi/ Vei procrea pe viitor izbânzi afective.” – Contemplaţie ideatică). Tehnica de limbaj este aceea care, întotdeauna și observabil, delimitează între filozof ca om de „acțiune” directă la Univers și poetul ca om de „acțiune” universal; dacă David Boia, prin viziunea filozofului „tratează” direct și realist „semne” și simboluri, prin viziunea de poet le „cucerește” senzitiv și spontan   („Algoritm spectral/ Cu simboluri creştine/ Pe fond inocent/ Revin îngeri în vogă/ În cuantumul iubirii” – Tanka); nici n-ar fi cu putință altfel, și, totuși, David Boia – poetul – încearcă o echilibrare, prin „taina” iubirii și poeziei („Instinctul e fantezie/ Omul o enigmă vie/ Natura o veselie/ Viaţa o filozofie// Iubirea o bucurie/ Teatrul o comedie/ Sufletul o reverie/ Lumea toată-i poezie.” – Poem afectiv); corelația filozofie/ poezie reprezintă, aici, un prezent continuu („Acum caut un nou univers/ Al iubirilor exhaustive/ Cu suflet duios şi tandru//(…)/ De bun augur şi infinit/ Cu lumini eminamente vii// (…)/ La prezentul continuu/ Care să deschidă trasee/ Spre edenul timpuriu.” – Alt univers).

David Boia, poet al timpurilor sale, mesager al „tainelor de sus”, pune întrebări existențiale, fie și retorice, important că deschid un „portal” de comunicare empatică, fără vreo intenție de a „camufla” ceva; există totuși „stări” în contratimp cu care se confruntă („Câţi dintre noi ar putea găsi/ În stocul expresii emergente/ Itinerare poetice platonice/ Ca străfulgerări emoţionale// (…)/ Problemele poetului sunt mentale/ Raţionale şi euforice/ Expuse ca într-o bancă de date/ Iluziile bine dirijate în idei/ De speranţe şi splendori/ Pot deveni opere de artă/ Fascinaţii de orice geneză/ În speţă de geneza profetică.”   Altcineva); există și un anume „calcul” al cotidianului pe care poetul îl trece prin filtrul imaginativului epigramist, ceea ce-i permite să „controleze” hazardul lumii („În locul cu pricina dintre ecouri/ Erau pământeni alungaţi din eden/ Ei şi urmaşii lor din neam în neam/ Unii mai excentrici şi stingheri”- În loc Hornograf ); să mai spunem, aici, că realitatea, omul și viața, în „orizontul” onirismului, nu produc uimire sau deprimare, însă în orizontul „filozofat” este de așteptat contrariul („Suntem limitaţi în timp/ Suntem limitaţi în spaţiu/ (…)/ Depindem de soare/ Depindem de atmosferă/ Depindem de materie/  Depindem de viaţă/ Depindem de moarte/ În rest suntem relativi/ În raport cu universul.” – Aşa suntem noi).

Dincolo de o percepție kantiană a ceea ce denotă elementele numinosului „pur/ impur” („Critica raţiunii pure/ Puţini pot să o procure/ Şi mai puţini să o îndure.” – Modus vivendi), sugestia poetului întregește sensibilitatea unei interpretări a reflectării „sacrului” („Stăpân al timpului şi a toate/ A pus El universul pe roate/ Mai veşnic de atâta nu se poate.” – Divinul etern); în intenționalitatea acuității de expresie, David Boia surprinde Creația în contexte relevante („Fenomen transcendental/ Ipotetic sau metafizic/ Insolit peste măsură/ Cu aspect exhaustiv/ Mai înainte de timp/ De materie şi spaţiu / (…)/ Acest univers bizar/ Un mit arhiplin enigme/ Nimicul era eterul/ Eterul era eternul/ Eternul era divinul/ Cu energie infinită/ Nesfârşit în devenire/ Cu siguranţă reversibil.” – Ex nihilo); cât despre timpul „nemântuirii”, T.S. Eliot, în „Patru cvartete”, surprinde poezia cu nuanțe ale spiritualităţii timpului său, ca atare limbajul poetic trebuie să exprime viziunea transfiguratoare a timpului „istoric” cu „plus” sau „minus” valoarea esteticii, în consubstanțialitate livrescă, tot așa, David Boia trebuie și înțelege și chiar se racordează la această configurație („Lumina poeziei să lucească/ Din exprimări combinatorii/ Ecouri în conştiinţa personală/ Cu reverberaţii neţărmurite/ În cugetări transcendentale.” – Am cochetat). Observabil că imagini vizuale transcriu destul de subtil zbaterile unui lăuntru mereu absorbit de solidaritatea cu semenii („Ei veniră întâi din altă epocă/ De unde se risipeau stoluri stoluri/ Ei zburau preventiv peste alte ere/ (…)/ Încremeniţi în nedumerire/ Acum aşteaptă prefăcuţi în stânci/ O nouă epocă exhaustivă/ (…)” – Corbii de piatră); descoperă, involuntar poate, că o „re-convertire” la dimensiunea spirituală ar putea însemna un „nou” început („Mimând veacurile la rând/ Voi căuta omolog pe înţeles/ Departe pe creasta infinitului/ Schimbarea de sens din mers/ La răscruce de contemplaţii/ Ar impune vocaţia zămislirii/ Lacrima intimităţii va naşte/ Un stol de clipe reversibile/ (…)” – Omologul tău); poetul surprinde sentimentul singurătății într-un „dincolo” al vederii („Explorator de unul singur/ (…)/ Sau ca vântul stelar/ Hoinar străin intergalactic/ În căutare de competenţe/ Vizibil în cozi de comete/ Veşnic fluctuant şi alternant/ Trecător prin portaluri optice/ Propriul mentor şi călăuză/ Translucid ca un ideal/ (…)” – Călător solitar); se „vede” într-o postură mai puțin confortabilă omului modern și, cu toate acestea, David Boia își exprimă asumat gândurile („Din respect real pentru natură/ Punând speranţa ideal select/ Să punem pe valoare semnătură/ Şi să privim la semeni cu respect/ (…)” – De sezon); selectează, ca pentru sine, aparent, din valori și temeri, eclatante compasional („Să nu faci din posesie/ Niciodată obsesie/ Indiferent de expresie.” – Niciodată); până la urmă, poetul se „întoarce” către sine, ca să readucă din „pădurea de gânduri” propriile experiențe („Sunt onorat/ Să fiu amic cu gândul/ Adică cu viteza lui/ Din proprie iniţiativă/ Iar pacea imanentă/ Să fie o realitate/ (…)/ Gânduri de lumină/ Pavăză şi speranţă/ Pentru viitorul conştiinţei/ Un mesager angelic/ Partener să ne fie.” – Partitură); ca un imbold, pentru umanitatea „fragilă și vulnerabilă”, simte că sacrificiul existențial este și sacrificiul absolut reverberat („Pentru noi/ pământenii/ şi nu numai/ conştiinţa pură/ ar putea fi/ cel mai/ puternic/ atribut /conştiinţa pură/ ar putea fi/ şi cel mai/ puternic/ complement/ conştiinţa pură/ ar putea fi/ scop în sine/ dar mai ales/ călăuză/ după model/ îngeresc/ pentru noi/ cei trecători.” – Pe faţă); ființa a primit slujirea lui Elohim, fapt care aduce deblocarea, să spunem, a „codului” de înțelegere a unui „împreună” cu îngerii („Ca să poţi potoli risipa/ Şi manifestări de obidă/ Deschide ferestre spre cer/(…)” – Perspectivă); tot dintr-un „orizont” al comprehensivului vine și această „perspectivă” de manifestare a harului primit. David Boia este captiv poeticii sale și trimite către tehnica folosirii „verbului” la persoana întâi, cel mai adesea;  aplicată astfel, poemele volumului, se constituie într-un „îndrumar” de „consemne îngerești”, cu inflexiuni, pe alocuri, din Laforgue; gândind că „suflul” epigramistului, la care apelează uneori, ori la binecunoscutele sale poeme „tanka” sau „haiku”, dar și cele versificate, convinge de „orizontul” perceptiv, cu idei adesea în „cheie” ironic-jovială, pe alocuri chiar „ludică” și într-un monolog, și el bine intenționat, de a „centra” gândul sentimental în „universul credinței mântuitoare”, de ce nu, prin poezia care „deschide ferestre spre cer”.

Ca o concluzie, în cele trei volume de versuri, cu titluri alese sugestiv, un loc predilect îl are raportul dintre obiect și subiect, pe o anume scară a valorilor; în succesiunea spațio-temporală expresia lingvistică atinge stadiul „construcției” de permanență și continuitate. Desigur, urmărește transgresarea unei „stări” de apropiere de mesagerii celești și, nu în cele din urmă, de înțelegerea filozofică a „materiei” cu care ființa s-ar putea identifica, cu atât mai mult cu cât „lucrurile” se sfârşesc în cele din urmă, însă „cuvintele” care alcătuiesc „lumea” sunt nepieritoare. Este interesantă și „metoda”, prin care simbolistica privilegiată a viziunii „prezenței în absență”, aplicată, să fovorizeze, adeseori, poetul, în înfruntarea  cu sine; el alege o trecere prin „tunelul” timpului, asigurându-se de un „alt fel” de viitor în „orizontul” cunoașterii angelologice; „angelologia”, un subiect atât de sensibil pentru „homo religios” și nu numai, arată către viziunea omului modern și, deopotrivă, „homo vagans”, ca reacţie/ înțelegere a spațiului și timpului ciclic, nu fără importanță, în plenitudinea „marelui lanț al Ființei”. Îngerul – „mediator” și poetul – „creator” pot „asculta” și transmite taine ale „Nenumitului”, înscriindu-se pe spirala ascensiunii gândului, în „orizontul” diafan al „sacrului”, acceptând reluarea, precum în „Image, milieu, lumière dans la pensée antique et médiévale” (Vrin, Paris, 1997). Edificiul poetic al lui David Boia se vrea a fi unul „construit” printr-o scriitură a vervei sincerităţii, provenită, credem, dintr-o combustie nu numai a destinului, ci și a acutizării motivaţiei transcendentalului. Tot ce contează, în cele din urmă, este virtutea de accepta „întâlnirea” ca pe un „dat”, dincolo de „ceea – ce se – ascunde – în vedere”, urmând „consemne îngerești”.

——————————-

Dr. CRISTINA SAVA

critic literar

***

Cristina SAVA este doctor în filologie, poet, scriitor, critic literar; redactor la revista de cultură „Vatra veche” și „Cadran, jurnal cultural mureșean”; membru asociat în ASR din  America de Nord, membru în LSR, membru în UZP din România. Semnează în volume de prestigiu ale  Academiei Române și Ligii Scriitorilor din România, în reviste de specialitate, din țară și străinătate (Canada, Franța, Germania, Republica Moldova, Serbia, Italia), indexate CEEOL, UBSCO, ISI, BDI. Participă cu lucrări la colocvii, simpozioane, conferințe naționale și internaționale.

A obținut Marele Premiu al Festivalului de literatură religioasă „ Credo”, ediția XX (2020),  Premiul pentru „Cartea de antologie și de cultivare a valorilor literareˮ, din partea Ligii Scriitorilor din România (2020), Diplomă de gratitudine pentru aportul la promovarea valorilor spiriuale și culturale românești, din partea Direcției județene de cultură Mureș și a Revistei de cultură „Vatra veche” (2020), Distincția Credință și loialitate, din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (2019); Premiul Festivalului „Credo”, ediția a XIX-a, pentru critică și istorie literară (2019); Premiul Festivalului Romulus Guga pentru critică literară (2018); Diplomă de excelență „10/100”, din partea Revistei „Vatra veche” (2018); Diplomă de excelență pentru promovarea și transmiterea identității naționale (2018); Diplomă de excelență pentru promovarea frumosului românesc prin poezie și muzică, din partea Editurii Scriitorilor & Editura Sf. Ierarh Nicolae (2018); Premiul Festivalului „Romulus Guga” (2017); Premiul Festivalului „Credo”, Ediția a XIII-a (2013); Diplomă de felicitare pentru preocupări în domeniul cercetării poeziei religioase, din partea Soborului Sfintei Mânăstiri Antim, București (2012); Premiul Cenaclului „Romulus Guga” pentru poezie, secțiunea creație (1987); Premiul Mențiune la Concursul Republican de creație literară (1973).