Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Marian Florentin URSU: Intensitate de toamnă (poeme)

Marian Florentin URSU: Intensitate de toamnă (poeme)

ZBOR RĂTĂCIT

 

ai venit ca pasărea lovită

te-ai pus alături de gândul meu abătut

și smintit

privind cu ochi mari de rubin dimineața rănită

de muchii albastre de cuțit

 

nu știu ce vedeai în zarea fierbinte

străbătută cândva de inorogi și de cai

poate

trecerea omului prin iad, peste punte

ori viitorul îl ghiceai în semnul meu

din frunte

bătând cu ghioaga la porțile din rai

 

ai venit cu penele spulberate

te-ai prins șchiopătând

de coiful meu de stejar

cu aripa și visele-ți sângerând

într-un sfârșit de cer, de hotar

 

ai apărut într-un zbor rătăcit

în gândul meu palid, bizar

te-a săgetat o umbră ascuțită

răstignindu-te,

în cântecul tău galben

de canar

 

 

ȘI TE-AM PIERDUT

 

eu te-am pierdut prin merii roșii din livezi

când vara se mai târguia cu noi să mai rămână

și ochii îți păreau în zare tot mai verzi

când ți-ai desprins brățara umbrei mele de la mână

 

și te-am pierdut definitiv printre poteci

pe când ne-amenința cu frunze veștejite nordul

și nu știam de ce genunchii ți-s mai reci

când toamna cântă merilor de pe pământ prohodul

 

 

CÂNTEC DE FLUIER

 

dac-ar fi să mă rog,

m-aș ruga pădurii

să mă rătăcească

în veșnica-i noblețe

 

m-aș ruga femeii tinere

care m-a născut răcnind

din miezul crud al trupului

să mă zidească în țărâna udă

până nu mă mai văd

și m-aș ruga sălbăticiei

să mă urle

până nu mă mai aud

 

m-aș ruga vântului să mă prefacă în șuierat

de lună plină

și altarului să mă lase

să măsor brațele crucii

cu mâinile mele de copac

 

dac-ar fi să mă rog,

m-aș ruga

poalelor munților să se răstoarne

peste abisul cerului

răstălmăcind cuvintele dintâi

apoi să mă uite

înviat într-un spic de grâu

ori

în cântecul unui fluier

 

 

INTENSITATE DE TOAMNĂ

 

nu-mi mai recunosc ramurile

parcă s-au rărit

și decojit de substanță

sau e doar o părere, o iluzie

fiindcă păsările tocmai au plecat

în cârduri organizate

deodată cu oamenii

 

de ce să mai stea pe un arbor bătrân

ca pe o planetă fără roade

care trosnește și se cutremură

enervant în atmosferă?

 

chiar și stelele

se suprapun ca niște idei fixe

și nu mai luminează

decât sfincși și piramide de cenușă

 

amurgul se apropie ca un rug medieval

de pădurile emisferei

și toamna e atât de intensă ca un crematoriu

ambulant

iar timpul crește insurmontabil

precum o molimă supremă

acoperind lumea cu o mantie de antichități

bizare

 

doar el mă recunoaște

privindu-mă în scorbura ochilor și mă întreabă

sarcastic când e deja umbra vineție pe coline

– băi lemnule, băi desfrunzitule,

a ce-ți seamănă luna aceasta suspendată

deasupra capului,

a topor, a coasă sau a bombă atomică

ascuțită la capete

tocmai în ziua a șasea

de la facerea lumii?

 

 

PRIN GAURA CHEII

 

la început

îți făceam cadou câte un crepuscul

în fiecare seară

iar tu îmi aduceai în dar un zâmbet

la fiecare răsărit.

 

uneori eram plecați prin lume să ne vindem

sufletele concretului

pentru a ne plăti la timp chiria

și taxa pe existență

 

– iubirea este facultativă,

îmi scriai dintr-o realitate virtuală

și doar copacii mai au coloană vertebrală

pe planeta aceasta ostracizată

fiindcă printre viziunile apocaliptice

ale societății

cotidianul este perceput altfel

când plutești în derivă

laolaltă cu niște oameni

călcați în picioare de vicisitudini

 

astfel,

eu te așteptam la marginea netivită

a zorilor să îmi arăți cu degetul

unde începe lumea reală

și unde se termină incertitudinea

zilei de mâine,

pe când tu încercai să-mi explici dintr-o altă perspectivă

că eu trăiesc de fapt iluzia unei insule

iar împreună nu ne vom mai întâmpla

niciodată

și doar amintirile ne-ar mai rămâne

să le privim unul lângă altul

cândva,

prin gaura cheii

 

 

COAME DE CAI

 

eu nu mai cred nici în nisip nici în iubiri

chiar de-ar părea trăiri și vise-adevărate,

împreunându-ne în valuri de-amintiri

și împărțind o vară tristă-n jumătate

 

și de-aș putea să cred măcar în crucifix

și dac-ar fi s-alerg în îngereasca zare

aș galopa sub ramuri albe de cais

să văd vâltoarea coamei cailor de mare

 

nu știu ce văd, corăbii, visul meu ucis?

dar eu voi înota cu albatroși departe

să prind năframa aruncată în abis

de mâna ta, spre insulele scufundate

 

 

DESPRINDERE

 

îți explic eu,

când torn secundele pe gâtlej,

timpul se dilată semnificativ

în spatele irișilor

formând niște ovale concentrice care se rotesc împrejurul axei tale

până ce capul meu începe să se încline după curbura pământului

 

tot așa,

după ce golești o sticlă de conținutul ideilor

reflexia gândurilor încep să dea nuanțe impresioniste

exteriorului

contopindu-se cu umbrele translucide

ale memoriei

până ajung să nu mai deosebească

licorile între ele,

adevărul de ipocrizie,

marginea mesei de marginea timpului

și nici oamenii de scaunele goale

 

astfel în loc să contemplu

teoria formelor fără fond

eu încerc să refac tactil profilul tău perfect

în fluide de atmosferă

și mă sprijin de umbra umărului meu

întrebându-l

care este drumul spre casă

și care este mâna ta

printre atâtea frunze

desprinse din aer

———————————-

Marian Florentin URSU

Rădăuți, jud. Suceava

5 septembrie 2020


Etichete: