Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Daniel LUCA: A suferi de neiubire

Daniel LUCA: A suferi de neiubire

Femeia trăiește pentru a iubi și pentru a fi iubită. Acesta este rostul ei, dezvăluit de Daniela Mihăeș în volumul de versuri Acea femeie din mine (Editura Pim, Iași, 2020).

Prin urmare, neiubirea este o adevărată boală care mistuie pe dinăuntru („nimeni nu are inimi de iubit. / nimeni nu iubește, doctore… / și eu sufăr de neiubire” – ce faci în seara asta, doctore?).

Dar nici a iubi nu este deloc ușor, dragostea navigând între tristețe și bucurie, între fericire și suferință, stări care se succed într-un adevărat montagne-russe. Iubirea, așadar, doare – la propriu („vezi, nu știu cu ce să-mi asortez durerea. / poate ar trebui să o acopăr, / dar nicio haină nu o poate ascunde. / voi merge goală / precum mi-e sufletul” – nu ți-a spus nimeni că în luna mai plouă).

Carnalitatea nu este refuzată, ci îmbrățișată și trăită ca o trecere prin moarte spre a renaște („ții minte când ai tras obloanele lunii peste / noi și m-ai învățat să fac dragoste? să / nu murim, mi-ai spus, să nu murim!” – scrisoarea unei bezmetice către un bezmetic; ideea este reluată și în urma să murim, dar fără a avea aceeași consistență), atâta timp cât trece dincolo de trup, în suflet („ploaia asta și ploaia din mine / pornite din / inima Ta” – vreau să-mi plouă cu tine).

Atunci când sufletele intră în dezacord, povestea de dragoste se îndreaptă spre final (sufletul bărbatului: „am impresia că intru / într-o agenție de voiaj, / o cameră oficială / care vinde bilete / doar dus” – bună seara, dragul meu), făcând loc renunțării („după fiecare iubire / electroșocuri la minut… / ce dureri! / toate astea m-au obosit / și-am renunțat să mai iubesc” – viața e un bulevard). Renunțare care nu poate fi, însă, de durată, iubirea nelăsându-se așa ușor alungată din scenă („e posibil să-mi lipsească / brațele, inima și ochii – / de fapt / îmi lipsește iubirea” – mă tot gândeam), determinând femeia să iasă din iadul în care singură a pășit („cred că acesta e iadul: // propriile tale căderi, / propriile-ți slăbiciuni, / propria-ți durere / ca o tortură te biciuie” – toate zilele vor cădea într-o singură zi).

Inima pulsează în ritmul iubirrii, putându-și schimba atât forma („nu-mi aduc aminte / să fi avut / inima în formă de inimă” – ca într-o pictură boemă), cât și locul, plecând din cutia toracică spre a ajunge până în Triunghiul Bermudelor („exportăm chemări și / importăm dureri, / inima s-a transferat / în triunghiul bermudelor – / permis de liberă trecere a naufragiaților” – mult timp).

Totodată, iubirea reprezintă o cale a descoperirii de sine prin celălalt („număr. / și matematică știu: / unul și cu una au înmulțit pământul” – dar sunt femeie; drumul meu e drumul tău / acum” – conținut indisponibil), cu sprijinul furiei („ambelor le mulțumesc / pentru că mă transformă, / mă ard și mă fac să alerg / ca un mustang / în neantul unei femei / pe care nu o cunosc / și pe care o descopăr / ca și cum aș întâlni-o / pentru prima dată” – furie sau iubire?).

Femeia, atunci când iubește, este întotdeauna sinceră, bucurându-se de fiecare moment, chiar dacă granița dintre realitate și iluzie este extrem de subțire. Sinceritatea străbate și versurile acestui volum, cititorilor fiindu-le garantată o lectură deopotrivă calitativă și plăcută.

—————————–

Daniel LUCA

Timișoara

7 septembrie 2020


Etichete: