Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Constantin Stancu, Eugen Dorcescu: Lumea ca limbaj

Constantin Stancu, Eugen Dorcescu: Lumea ca limbaj

CONSTANTIN STANCU

 

EUGEN DORCESCU: LUMEA CA LIMBAJ

 

 

Viața ne pune în fața unor evenimente, oameni, situații, fie că ne place, fie că nu ne place. Jurnalul este un instrument pentru punerea în evidență a memoriei și presupune evaluarea ulterioară a perspectivei. Jurnalul poate fi unul obișnuit, el consemnează istoria de proximitate a celui care consemnează faptele. De la Faptele Apostolilor – la faptele oamenilor. Jurnalul are un rol important în călătorii, pe timp de război, pe timpul pandemiei, pe timp de pace, când, sub presiunea evenimentelor, ne pregătim de război…

Eugen Dorcescu a lansat în lumea literară, în anul 2020, un jurnal complex: Îngerul Adâncului (pagini de jurnal – 1991-1998), Editura Mirton, Timișoara, o carte cu impact asupra cititorului, menită să reevalueze, peste ani, timpurile care ni s-au dat.

Este un jurnal-eseu, depășind limitele teoretice ale speciei literare. Este un jurnal despre viața în sine, ca dar primit de Sus. Plus capacitatea omului de aprecia fiecare clipă prin talentele sale, prin gândirea sa, marcată de păcatul originar.

Jurnalul are mai multe capitole, bine structurate: MOTH TAMUTH; ABADDON; HAVEL HAVALIM.

Se mai adaugă o prefață, semnată de Mirela-Ioana Dorcescu, Anexe – pagini de manuscris și un argument profund, poemul Templierul, creație a lui Eugen Dorcescu, poem-emblemă.

Ediția a fost îngrijită de Mirela-Ioana Dorcescu, soția scriitorului, care a redactat și a făcut selecția textelor din Jurnal, cu pasiune și atenție. Fiind soția autorului, ea s-a detașat de tensiunea spirituală iminentă și a operat cu obiectivitate asupra cărții, în ansamblu, după cum notează în prefață: „Suflul relatărilor este năucitor. Nu mă mai puteam despărți de Jurnal. Mă întorceam mereu la caietele lui Eugen ca la un drog” (p. 11).

Titlul are o semnificație profund existențială: este plonjonul artistului în măruntaiele timpului concret, pentru a extrage esența destinului propriu și a celui colectiv. Este sacrificiu și onoare, este amărăciune și bucurie. Demersul se realizează dintr-o perspectivă creștină, bazat find pe valorile eterne ce modelează lumea în orice epocă.

Fiecare capitol are un semn, o semnificație: Murind, vei muri; Îngerul Adâncului; Deșertăciunea deșertăciunilor. De reținut faptul că titlurile capitolelor sunt în limba originară, limba ebraică veche, în care s-au scris cărțile veterotestamentare ale Bibliei. Semnificația este mult mai profundă în limba originară și oferă o mare adâncime evenimentelor vieții. Sunt concepte religioase preluate din doctrina solidă a creștinismului, bazată pe Vechiul Testament și Noul Testament, așa cum sunt prezentate în Scriptură. Este o viziune pe care scriitorul Eugen Dorcescu și-o asumă deschis și total.  El a reținut în Jurnal: „Sunt numeroși, întristător de numeroși, intelectualii ce nu au lecturi esenţiale. Id est: nau citit, nu citesc Scriptura. Mă întreb cum pot trăi așa, în această barbarie, idolatrizând fără încetare, închinânduse unor făcături omeneşti. Cine nu știe Scriptura nu știe, de fapt, nimic, indiferent ce pretinde că știe, ce crede că știe și ce își imaginează că știe. Să nu ne amăgim: cel care stă departe de Dumnezeu, în cele din urmă, îşi pierde minţile, înnebuneşte” (p. 413).

Perioada prezentată în carte este cunoscută multor cititori de la data publicării. Ei au trăit vremurile până la disoluție. Pe viitor, Jurnalul va căpăta o valoare mai mare, precum vinul vechi care se înnobilează cu trecerea timpurilor. A fost o perioadă de cădere, de trecere de la o structură socială la alta. De la comunismul, personalizat de actorii puterii, la capitalismul globalist, impus de forțele economice ale epocii pe care am trăit-o/ o trăim. Disoluția valorilor consumate, respinse de societate, s-a simțit în structura acesteia, lumea s-a destrămat, iar noile valori nu au putut să se impună în viața de zi cu zi. Corupția, căderea spirituală, mercantilismul, lăcomia generalizată, goana după bani, cât mai mulți bani, a schimbat paradigma socială. Oamenii s-au pierdut într-un mecanism social care le-a tocat zilele. Unii au acceptat flămânzi vremea tranziției ca pe o pradă. Răul s-a adâncit în toate domeniile, individul s-a rătăcit în labirintul creat chiar de el.

Eugen Dorcescu urmărește în Jurnal țesătura spirituală pe care se înfiripă viața, pentru a găsi răspunsul la destinul său. În lipsa unor certitudini, el se întoarce spre Scriptură, preia valorile eterne și le pune la baza existenței. Este jurnalul unei persoane care a depus/ depune efortul de a se salva din ruina evului tulbure în care a nimerit. Lucrând la o editură de stat (Facla – Editura de Vest), ajunge director după evenimentele din Decembrie 1989, dar este forțat de mediu să renunțe. Trece la alte edituri, unele funcționând în sistem privat, muncește pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, cu demnitate, cu bucuria celui care nu a fost refuzat de soartă, pentru a câștiga o altă perspectivă. Fiecare zi este prezentată ca epopee definitivă, este călătoria inițiatică a celui care rămâne lucid și refuză compromisul. Se luptă pentru identitatea sa de scriitor, om de cultură, om al cetății, într-o societate care se clătina/ se clatină sub greutatea vremurilor. Este o bătălie esențială și necesară întru/ pentru devenire. Valorile spirituale pentru care a optat sunt solide, a fost/ este sub aripa divină.

Jurnalul are câteva linii de forță: scriitorul vede în detaliile vremurilor semne ale căderii umane. Sângele, prezent în cetate, de la un accident de sănătate la sângele celor căzuți la „revoluție”, pachetele cu puii de găină aruncate în stradă, în contrast cu vremurile de dinaintea faptelor din decembrie 1989. Goana după afaceri a oamenilor de cultură, a profesorilor universitari, parvenitismul multora. Abandonul profesiei, al vocației. Scriitori în derivă, debitând cărți în piața publică din orgolii, mândrie, goană după vânt. Oameni trăind alături de câini în apartamentele de la bloc sau din imobilele pe care le-au obținut pe diferite căi. Oameni rătăcind pe străzile orașului, fără orizont, oameni înnebunind, fără să poată fi salvați. Efectele unor vremuri absurde. Oameni de cultură furând din opera celor care au rămas fideli creației intelectuale de ținută. Furtul intelectual probează starea generală a societății: parvenirea prin orice mijloace. Oameni în goană după funcții, după ranguri sociale, după iluzii de lux.

Eugen Dorcescu notează în Jurnal, referindu-se la destinul unui scriitor: „Așadar, scriitorul are, simultan, un prestigiu social și prea mare, și prea mic, în ochii celor mai mulţi. Nui înţeles, e adulat, invidiat, venerat câteodată, dar și dispreţuit. Altele sunt meseriile clare, limpezi, de vază: medic, profesor, inginer. Sau funcţiile: director, șef undeva. Dar scriitor? E prea mult și, totodată, prea puţin. E greu de evaluat. Eo meserie evanescentă. Mulţi uită, mulţi nici nu știu că, la un scriitor, la un artist, pe primul loc e vocaţia; abia apoi, profesiunea. De aceea, am convingerea că scriitorul trebuie să stea între cei din breasla sa, pentru a nu fi jignit. Altfel, e singur. Va fi izolat, interpretat greșit, privit cu uimire și suspiciune. El aparţine unei elite stranii, pe care nici intelectualii no acceptă întotdeauna” (p. 210).

Eugen Dorcescu își asumă starea de scrib, mai mult decât pe aceea de intelectual. El notează cu atenție faptele celor din jurul său, se analizează, caută răspunsuri la întrebările care se ivesc brutal în viața individului, prins în mandibulele vremurilor. Iată viziunea: „Atunci ajungi la maturitatea artistică deplină: când citești lumea ca un limbaj. Nu când o observi, o reproduci sau o analizezi. Când o citești. Nu cărţi, nu teorii, ci lumea. Dintre cărţi, o singură Carte trebuie citită. Ea te învaţă să citești apoi și lumea despre ale cărei creaţie și destin vorbește” (p.523).

Lectura Jurnalului devoalează și alte aspecte ale existenței, punctele forte ale istoriei. Revoluția, de exemplu, este privită ca o ruptură în societate, o ruptură care macină destine, lumea se pierde și se reinventează mereu, fără speranță. Omul devine Sisif, nu-și poate valorifica acumulările, munca, viața. Doar trudă și sudoare… Iată paradigma: „Cât de zdravăn și de insolent sau fixat cele învăţate cândva prin școlile comuniste! Mai clar sau mai puţin clar, acea formulare a lui Marx („Revoluţiile sunt locomotivele istoriei”) a rămas, inconștient, încrustată, încremenită, în mintea celor mai mulţi dintre noi, în mentalitatea colectivă. De aceea, suntem atât de mândri că am făcut „revoluţie”, când, de fapt, ar trebui să ne rușinăm de brutalitatea, violenţa, primitivismul comportamentului nostru. Alte naţii clădesc în liniște, civilizat, noi trecem din revoluţie în revoluţie, dărâmând, periodic, ceea ce abia am reușit să încropim. Ce locomotive ale istoriei? Izbucniri de sălbăticie și ură, regres moral și material, dans sinistru sub tamburina Satanei” (p. 464).

Sunt și alte definiții, reevaluări, reconsiderări asupra existenței. O analiză a Jurnalului, o lectură în tihnă, va dezvălui receptorului o concepție de viață validă, aflată sub protecția lui Dumnezeu.

Eugen Dorcescu, cu toate că se considera pesimist, mizantrop, idei reluate cu discreție în carte, a fost/ este un om fericit: are o familie, s-a realizat ca scriitor în această perioadă. A trăit într-un  oraș (Timișoara), care i-a oferit alinare (alături de zbucium, de experiențe care l-au întărit), a cunoscut oameni de excepție, spirituali, solid ancorați în eternitate. A avut unele vise care i-au lămurit calea pe care exista. Visele au punctat ritmul Jurnalului, dinamica cuvintelor așezate pe hârtia flămândă.  A realizat, ca editor, unele cărți care i-au adus bucurie. A locuit într-o cameră, a sa, în care a stat de vorbă cu Dumnezeu, a muncit, a contemplat infinitul, a scris etc. A întreprins unele călătorii, la părinți, în concedii, în străinătate etc. Călătoria cea mai importantă a fost călătoria spirituală în „lumea lui Dorcescu”, în ascuns, în „chilia” sa. A avut experiențe abrupte în relația cu rudele, apoi boala soției, plus momentele când a trebuit să-și zugrăvească apartamentul. O muncă dură pentru un intelectual, cu impact asupra fizicului și a minții sale. Pe alocuri este intrigat de schimbarea ivită în viețile unor scriitori, nu înțelege de ce unii au apelat la comerțul abrutizant, practicat în epocă. Dacă în orașele mari, precum Timișoara, au existat locuri unde puteai să-ți câștigi pâinea, în orașele mici, au căzut toate. Scriitorii au fost nevoiți să apeleze la orice pentru a trăi, să facă mari sacrificii, să facă multe compromisuri. Ei trebuiau/ trebuie să trăiască pur și simplu sau să migreze în alte orașe mai mari, ori în străinătate. S-au trezit „captivi în Babilon”. Cum reține Eugen Dorcescu în carte: memoria devine cu timpul un cimitir (citat din discuția avută cu poetul Ionel Amăriuței)…

Scriitorul revine în Jurnal la o dorință justificată, ar fi dorit să scrie un roman, unul total, despre vremurile pe care le-a trăit. În paginile registrului său apar și elemente de roman, personajele sunt creionate veridic, au amprenta originalului. Există o epică intrinsecă, din care se reține povestea noastră. Iovescu, directorul pus la editura de stat, simbolizează tendințele vremii, parvenitismul, incultura, șmecheria adusă la rang de demnitate publică. În spatele lui s-a țesut întreg mecanismul de produs funcții, bani, poziții sociale, toate marcând ruina unei societăți înclinate. Tensiunea dintre autor, ca angajat al editurii, și acest personaj este evidentă, este tensiunea dintre bine și rău, dintre a fi și a nu fi. Dintre cel care cunoaște și acela care dorește ceva nelămurit.

Sub presiunea vremii, împins la margine, dar nu eliminat, autorul a reușit să scrie câteva cărți de referință pentru literatura română, în perioada imediat următoare după anul 1989: Cronica, Abaddon, Exodul, Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri etc.

Deși a așteptat o reacție solidă din partea confraților sau criticilor literari, aprecierile au fost mai mult verbale. A așteptat un premiul al Uniunii Scriitorilor din România… O anumită amărăciune l-a marcat. Rămâne lucid pe poziții, cum constată în Jurnal: astfel de cărți se înțeleg cu dificultate, temele abordate nu sunt uzuale, noi curente literare au izbucnit în epocă, acel prezentism abrutizant, în care trecutul și viitorul sunt strivite de un prezent monstruos, dominat de obiecte, dispozitive și ieșiri în peisaj. Pentru a prinde esența operei este/ ar fi fost nevoie de cunoașterea Scripturilor, de cultură și literatură solidă, plus trăiri metafizice profunde. Timpul nu a avut răbdare cu lumea culturală de la noi…

Poemul de început, cel care stă de gardă în fața textului, Templierul, dezvăluie tema principală a operei lui Eugen Dorcescu: Cavalerul care rămâne fidel Stăpânului, omul care-și apără domeniul, femeia, averea. Este răpus de soldații lumii acesteia. Ei i-au răpit lumea spirituală și materială, au poftit la ceea ce avea un brav oștean a lui Hristos. La judecata de apoi, Stăpânul îi va reda viața, va exista un destin postum, o speranță împlinită. De observat paralela Filip cel Frumos / Satana – care poate fi și un înger de lumină, pentru a ține captivi oamenii, conform textelor din Noul Testament.

Pentru Mirela-Ioana Dorcescu, tema care domină fundalul este sângele, cel al oamenilor simpli și sângele celor care au căzut în Decembrie 1989 pe marile bulevarde ale istoriei și pe aleile din Timișoara. Consider că tema de fundal a Jurnalului este dezorientarea oamenilor; ei se mișcă brownian în spațiul urban, în lumea culturii, a unor afaceri nesigure. Oameni care rătăcesc, fără orizont și aleatoriu, într-un labirint al intereselor de tot felul. Mulți nu înțeleg ce se întâmplă: înnebunesc, umblă buimaci după o certitudine. Caută locuri sigure, se îmbolnăvesc de boli pe care nu le bănuiau, își pierd partenerii de viață. Cerșesc ceva care nu mai vine, ceva care nu există, ceva care s-a pierdut. O milă uriașă domină anotimpurile cetății, pașii poetului.

Eugen Dorcescu a realizat o carte importantă, solidă, despre societatea românească, despre vremurile pe care le trăim. El a aruncat o lumină asupra destinului uman: „Nu există pedeapsă mai mare pentru păcatul originar decât viața însăși” (p. 503).

Jurnalul are un limbaj precis, elegant, frazele se leagă și limba română este la nivel maxim. Ideile se întrepătrund matematic, deși suntem în fața unei creații subiective. Trimiterile din subsolul textului au menirea de a lămuri cititorul neavizat despre temele care sunt prezentate și de a-l provoca la cunoașterea autentică a lumii. Este stilul preluat din literatura de înțelepciune a Bibliei: Iov, Psalmii, Pildele, Ecclesiastul. De asemenea, sunt asimilate temele din marii profeți: Isaia, Ieremia, Iezechiel; și Apostolul Pavel, evident. Scribi care au prins, în cărțile lor, care formează canonul Bibliei, esența vieții sub inspirație divină. Este menționat Iisus, personajul istoric care ne cheamă la o viața deplină, cu parabolele sale profunde și necesare. Rugăciunea, psalmul, poezia, contemplația, invocarea divinității, toate fac parte din economia unei zile, din planul mai amplu al omului care dorește să se salveze, să vadă dincolo de aparențe. Ele sunt punctate în Jurnal cu eleganță și discreție. Există un ritm interior al lecturii, textul impune cititorului o participare atentă și dedicată. Ritmul vine din armonia ideilor, din speranța care atinge fiecare cuvânt scris. Din răbdarea scribului în fața textului, care îl captează.

Ca o concluzie metafizică, cum afirma Eugen Dorcescu: „Dacă vrei să cunoști singurătatea absolută, n-ai decât să trăiești printre oameni” (p. 370).

Cartea va stârni multe comentarii, este o carte de referință pentru literatura română, ca specie a jurnalului. Ea se înscrie în cadrul mai larg al culturii care, iată, ivește „literatura de sertar”, atât de mult invocată după Revoluție. O literatură cenzurată, culmea, de dogmele unei doctrine politice la modă în perioada prezentată, o perioadă de presupusă libertate. Istoricii vor putea prelua multe fapte și teme din acest Jurnal, pentru a defini vremurile și tainele epocii, cu sinceritate, pregătiți să privească în abis…

 

 

 


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).