Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ATITUDINI » DESPRE PUBLICITATE, REVISTE ȘI IMPACTUL ACESTORA

DESPRE PUBLICITATE, REVISTE ȘI IMPACTUL ACESTORA

Publicitatea este, în zilele noastre, ridicată la rang de lege, în sensul că formele și metodele prin care se realizează, deși sunt multiple și variate, iar o parte a metodelor sunt axate pe manipulare psihologică mai mult ori mai puțin subtilă, sunt mai căutate și mai răsfoite decât paginile oricărui text de lege. Nu mă refer la acele persoane care, prin prisma profesiunii ori a unor interese personale, sunt direct interesate de cunoașterea legii. În plus, cam toate modalitățile, în sine, sunt reglementate cu strictețe și regulile specifice domeniului sunt respectate.

De altfel, cea mai veche formă de reclamă, ca metodă de publicitate, datează din secolele XI-VII î.Hr., când au apărut în China poezii și cântece – recitate și cântate de vânzătorii de diverse produse alimentare. În aceleași timpuri, vechii egipteni au tipărit anunțuri de vânzări pe foile de papirus. Acestea se fixau pe stâlpii și pereții unor clădiri, fiind de fapt, forme de publicitate, așa cum a fost și amplasarea unor bucăți de stâncă de-a lungul drumurilor publice, cu 500 de ani mai târziu, pe care erau sculptate mesaje diverse, menite să informeze călătorii în legătură cu produsele ori serviciile oferite. În fine, în perioada anilor 500 î.e.n., în Roma se foloseau mesaje fixate pe pereți, menite să promoveze jocurile olimpice sau afacerile locale ori să cheme cetățenii la vot.

Mai apoi, în perioada medievală, au apărut „strigătorii”, adică acele persoane numite ori angajate de către comercianți să strige laude în spații publice, despre calitatea obiectelor, produselor, mărfurilor acestora, pentru a fi auzite de cât mai mulți cetățeni. Cred că nu este greșit dacă afirmăm că metoda „strigătorilor” a fost preluată de crainicii moderni, adică de cei care, azi, difuzează reclame radio sau TV!

După inventarea presei tipografice – 1453, Johann Gutenberg – pornind de la „fluturașii” de hârtie, pe care se înscriau cuvinte sau simboluri ale unor bresle de producători ori creatori de bunuri diverse, în scopul promovării produselor acestora, s-a ajuns la epoca modernă, afișele putând fi purtate cât se poate de ușor în orice zonă mai bine populată și în orice loc. În zilele noastre sunt frecvente sloganele specifice, imaginile și frazele cu mare impact pentru virtualii clienți, folosindu-se ziarul, revista, radioul, televizorul și chiar telefonul mobil…

De menționat că prima reclamă a apărut în limba engleză (1472), pentru a anunța vânzarea unei cărți de rugăciuni. După 200 de ani a fost publicat primul anunț în ziar, prin care se făcea cunoscută o recompensă pentru descoperirea și recuperarea unui număr de 12 cai ce fuseseră furați la acea vreme. Înscrierea de anunțuri de acest gen, dar și în scop comercial, într-un ziar publicat cu regularitate, a început în coloniile americane, în anul 1704. Este vorba de ziarul „Boston Newsletter”, pentru ca numai după aproximativ 25 de ani să apară reclame mult mai vizibile și eficiente, grație titlurilor înscrise cu litere mai mari. A fost ideea lui Benjamin Franklin. În acest fel s-a reușit o promovare foarte eficientă a cărților și jurnalelor. Acestea au devenit mult mai accesibile, mai ales în urma dezvoltării și perfecționării tipografiilor. Se pare că multe vieți au fost salvate datorită acestui gen de anunțuri, prin ele făcându-se cunoscute medicamente foarte căutate în urma epidemiilor ce devastau Europa.

În timp, s-a dezvoltat o adevărată industrie a publicității, extinzându-se și în Europa, inclusiv în România. Presupun că cea mai cunoscută reclamă din acest continent a fost cea în care Regina Maria a României a acceptat să apară într-o reclamă în care să laude calitățile cremei „Pond’s Cold”. Este vorba de primul testimonial din istoria publicității. Regina Maria era prima personalitate regală care a acceptat un astfel de gest, voluntariatul depus pe frontul Primului Război Mondial de către Domnia Sa fiind apreciat în toată Europa.

În mod firesc, televiziunea, apărută încă din anii ’40, a schimbat tonul în publicitate, surclasând radioul după numai în 10 ani de la apariție. A avut marele avantaj de a crea și imaginea produsului promovat, care a fost alăturată descrierii calităților (uneori proclamate ca fiind unice, deși neverificate)) produsului în cauză, întregindu-l. La fel de firesc, apariția mijloacelor tot mai sofisticate în materia produselor electronice, în pas cu creșterea producției de masă și rapida evoluție sub aspect tehnologic, a făcut ca telefoanele, casetofoanele și, mai apoi, calculatoarele să se dezvolte în sine și să genereze o întreagă industrie de obiecte promoționale legate de acestea: mousepad-uri, wrist rests, mouse holders, screensavers și așa mai departe.

 

România nu a fost marginalizată. Astfel, numai în perioada 1990 – 2002, în țara noastră s-au editat 198 titluri de publicații specializate în publicitate, dintre care 63 cu difuzare națională. În 1999, publicitatea deținea poziția III, cu o pondere de 9% din totalul timpului de emisie radio la nivel național și aceeași poziție cu o pondere de 11,1% din totalul timpului de emisie TV. În plus, să nu uităm că și Industria publicitară pe internet s-a dezvoltat și a luat amploare, deși suntem încă în faza de început. „Publicitatea on line își face apariția într-un mod semnificativ în 1995 și cele mai multe dintre standardele, normele și politicile acestei industrii au fost stabilite în ultimii 2 ani. Internetul a devenit principalul mod de a comunica și de a încheia contracte. În anul 2004, publicitatea on-line a ajuns la nivelul de 8,4 miliarde dolari.” ( „Reclama pe Internet – o afacere prospera”, 27 Aprilie 2005).

Adevărat, această industrie are darul de a introduce și a dezvolta civilizația acolo unde încă nu se putea vorbi prea mult despre valențele sale. Iar câștigul, la nivel global, este uriaș, în sens pozitiv. Desigur, este vorba despre accesul facil și rapid, în general vorbind, la informații din toate domeniile despre care omul este interesat: istorie, artă, literatură, politică, administrație, sănătate, sport, vreme, agricultură, legi și acte normative, religie, transporturi de tot felul, activități ale societății civile și așa mai departe. Unele dintre aceste informații sunt oferite sub forma știrilor, articolelor și imaginilor, unele – pe scurt, în rezumate, altele – amplu, dezvoltându-se subiectul principal și aducându-se multe explicații, determinări, justificări. În același timp se folosesc filme de scurt sau de lung metraj, precum și videoclipurile.

Un alt mare avantaj se raportează la posibilitatea comunicării cu instituții publice și companii private. Astfel, orice persoană utilizatoare de computer poate contacta direct instituția publică ori privată, dacă este interesată să afle anumite date despre acestea. În acest mod își poate rezolva unele probleme personale, cum ar fi cele raportate la angajare, desfacerea contractului de muncă, condiții de concurs, salariu, condiții de pensionare, reclamații ori sesizări etc. Vorbind despre comunicare, recunoaștem marele avantaj oferit în ceea ce privește legătura permanentă cu familia, rudele și prietenii, cu foștii colegi de școală, facultate sau de serviciu, cu profesori, cadre medicale, specialiști în diverse domenii de activitate (fie ei cu domiciliul în țară sau în străinătate) etc. Se poate comunica gratuit, ca la telefon, prin fax ori poștă electronică, e-mail, la orice oră din zi și din noapte, realizându-se așa numita socializare.

Existența internetului permite oricărei persoane să aibă acces la cursuri on-line, adeseori în mod gratuit, în scopul instruirii sale. Orice elev sau student poate accesa acele documente ori informații de care are nevoie pentru instruirea sa personală, așa cum și orice lucrător în domeniul public sau privat o poate face în interesul pregătirii sale profesionale, în desăvârșirea carierei sale. În plus, să nu uităm, orice persoană poate să învețe limbi străine prin folosirea internetului, de regulă, în mod gratuit, așa cum poate învăța să rezolve multe probleme și aspecte de care are nevoie pentru a ține pasul cu tot ce este nou în viața cotidiană. Nenumărate moduri de prezentare, tutoriale, videoclipuri etc, prin internet, sunt puse la dispoziția oricărui doritor.

În aceste condiții, orice persoană poate face comerț electronic, fie ea persoană fizică sau juridică, în sensul că poate descoperi și cumpăra anumite produse la preț minim, dar și poate vinde, la rândul său, produse ce-i prisosesc și sunt căutate. În același context și nu numai, se poate face publicitate cu privire la o multitudine de acțiuni: vânzări-cumpărări, lansări de carte, competiții sportive, concursuri de tot felul, matrimoniale, aniversări, manifestații de protest și multe altele. Să nu uităm că toate aceste avantaje presupun, întotdeauna, economie de timp, ceea ce este foarte important pentru fiecare om. Se oferă posibilitatea legăturilor directe și operative, excluzând deplasările, așteptările prelungite la ghișeele unităților bancare, poștale, feroviare etc. În plus, orice persoană are posibilitatea de a face publice propriile-i opinii cu privire la orice domeniu, prin multitudinea de forumuri existente în spațiul virtual, de site-uri literare, profesionale, politice și multe altele. Dacă adăugăm și posibilitatea contactării rapide a instituțiilor statului, care sunt abilitate legal să intervină în cazuri de urgență: calamități, incendii, producerea de infracțiuni ce pun în pericol viața sau libertatea persoanei etc, putem afirma că am pus în lumină principalele avantaje ale internetului.

Pe de altă parte, cred că trebuie să observăm existența manipulării atent realizate de cei care stau în culisele acestei industrii dominante în viața oamenilor. Internetul a îndepărtat cu pași siguri omul de publicațiile scrise pe suport de hârtie, fie ele cărți – literatură de toate genurile, fie ziare, reviste de cultură ori de specialitate. La prima vedere se pare că este mijlocul de informare cel mai rapid, incontestabil, de stocare a cunoștințelor acumulate în sute și mii de ani, dar, în același timp, este și scena pe care se produc infracțiuni dintre cele mai grave și o serie întreagă de contravenții și acte reprobabile prevăzute sau nu în vreun text de lege.

Pentru că accesul la internet este permis oricui, fără discriminare, în general vorbind, devine spațiul ideal în care pot circula informații false, în majoritatea lor fiind lansate cu rea-credință. Ele pot viza anumite persoane, unele dintre acestea având notorietate publică, categorii profesionale ori chiar instituții publice. Aceste aspecte nedorite sunt generate de acele persoane care, voit, publică asemenea informații, de persoane care sunt, din cauza vârstei ori a stării de sănătate, iresponsabile, dar și de acele persoane care nu doresc altceva decât să-și pregătească terenul pentru reușita infracțiunilor pe care le-au pus la cale. Astfel, se pot face tranzacții bancare on-line cu date false, menite să asigure obținerea nelegală a unor mari sume de bani. Înșelăciuni mari, de valoare, se pot face în comerțul electronic, în oferte și colaborări de tot felul, chiar și în oferte de serviciu.

Tot prin intermediul internetului, se poate proceda la coruperea de minori, în scopul atragerii și antrenării lor în întreținerea de relații sexuale, dar și la răpiri, în scopul exploatării prin diferite forme degradante sub aspect uman și chiar pentru obținerea de organe. În contextul creșterii vertiginoase a ratei divorțurilor în care sunt implicați minori și în condițiile în care circulația bunurilor și persoanelor este permisă și garantată sub aspect legal, mulți părinți și copii trăiesc această traumă condamnabilă oriunde: răpirea de minori. Din nefericire, încă sunt erori legislative grave în ceea ce privește protecția copiilor, cu referire la condițiile scoaterii din țară a minorilor și a stabilirii domiciliului lor în alt stat. Cu privire la acest aspect, nu uitați, dragi cititori, „Deplasarea copiilor în țară și în străinătate se realizează cu înștiințarea și cu acordul ambilor părinți; orice neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se soluționează de către instanța judecătorească.” (Legea 272/2004 privind protecția drepturilor copilului, art. 18 (2).

Strict raportat la această problemă, asistăm și la un aspect deosebit de grav, care afectează, din nefericire, inclusiv România. Este vorba de pornografia infantilă prin intermediul sistemelor informatice. Sunt mai multe legi care reglementează această infracțiune, dar vă prezint doar un singur articol, să înțelegeți despre ce anume este vorba: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, producere în vederea răspândirii, oferirea ori punerea la dispoziție, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul, de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice, ori deținerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice” (Legea criminalității informatice, art.51, pct.1) Este bine de reținut că această gravă infracțiune se află la limita dintre infracțiunile săvârșite cu ajutorul sistemelor informatice și infracțiunile săvârșite prin sistemele informatice. Pentru a se înscrie pe linia protecției copiilor, legislația penală română a reglementat pornografia infantilă prin alte două legi: Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și Legea 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei. Sunt mulți părinți, bunici, tutori ori alți membri ai familiei în care trăiesc copii minori, care ar trebui să fie interesați de cuprinsul acestor două legi…

Fac această precizare pentru a se înțelege că acest fenomen are implicații economice și sociale deosebit de adânci, afectând un număr foarte mare de copii minori, care sunt supuși abuzurilor sexuale și exploatării. În țara noastră, după așa numita revoluție din decembrie 1989, perioada de tranziție a fost extrem de dificilă și a permis (printr-un condamnabil haos legislativ, care pare să fi fost bine organizat și orchestrat!), să se acutizeze lipsa de autoritate și libertinajul. Poate, principala cauză a acestei situații de fapt nu a fost doar mentalitatea comunistă moștenită de la vechiul regim politic, dacă ne amintim că am importat, în materie de publicitate, presă, TV și nu numai, tot ce putea fi mai urât și periculos din vestul Europei și din continentul american. Se poate spune că societatea noastră nu a fost pregătită pentru această uriașă explozie publicitară facilitată de internet…

Adăugăm, la aceste principale cauze, următoarele realități existente în România: insuficiența legislației împotriva acestui fenomen, cunoașterea și folosirea în mod necorespunzător a spațiului virtual, utilizarea acestuia în condiții economice precare, de natură a oferi un mediu propice infractorilor în a specula sărăcia și dificultățile populației, în beneficiul lor. În așa condiții, toată această perioada de timp a fost marcată de numeroase și grave infracțiuni împotriva copiilor români. În general, au fost comise de cetățeni străini, cu origini și ocupații diferite, dar, din nefericire, de multe ori au fost susținute de către cetățeni români. Să fi fost doar sărăcia, incultura sau libertinismul, cauze principale în săvârșirea unor așa fapte impardonabile?!

Dacă publicitatea efectuată pe internet, în principal, a avut asemenea impact asupra unor segmente anume ale populației, ce se poate spune despre existența și aportul altor mijloace?

Ne este cât se poate de ușor să înțelegem că, în societatea actuală, mass-media joacă un rol extrem de important în viata socială. În timp, a devenit o putere crescândă și indispensabilă, cu o influență extrem de puternică asupra anumitor categorii de oameni, astfel că a creat, la un moment dat, impresia că este o… a patra putere în stat! Prezența activă a mijloacelor prin care se manifestă mass-media se simte masiv în viața cotidiană, în evoluția tehnologiei, în viața financiar-bancară, în dezvoltarea industriei, în viața politică, în agricultură, sport, turism etc. Practic, nu există un domeniu al vieții sociale în care să nu se manifeste, devenind, precum se spune, centrul vital al societății. La rândul său, a construit o proprie industrie…

Fiind vorba de toate formele de comunicare în masă, nu ar trebui să ne surprindă dimensiunea industrială, ci, mai degrabă, felul „culturii de masă” pe care și-au propus-o ori pe care o realizează cu adevărat. Nu cred că se mai poate discuta, în aceste condiții, despre prezența și influența firească a modelelor și a reperelor din societate, în primul rând, pentru că această cultură uniformizează și nu mai poate evidenția elitele sociale, politice, culturale ori, se pare, chiar asta se și dorește! Ar fi ușor de explicat. O societate lipsită de repere și modele, în care sănătatea este decimată, cultura este uniformizată și amputată prin nerecunoașterea valorilor ce au existat și există cu adevărat, în care învățământul și educația sunt încătușate de mulțimea unor reforme importate și neadaptate la specificul național, în care biserica este împroșcată cu noroi – după ce, timp de două secole a fost piatră de temelie în existența și continuitatea neamului românesc pe acest tărâm numit, azi, România, este ușor de manipulat de către aceia care nu au nevoie de cultură pentru că ei dispun de sume uriașe de bani, ca și de bunuri imobile și mobile cărora nu le mai cunosc numărul sau valoarea. Din nefericire, acești bani și toate bunurile în cauză, sunt obținute ilegal, prin afaceri murdare, specifice grupărilor mafiote!

Au fost ani frumoși, dar puțini, în care ne-am bucurat că au existat și au creat oameni rămași cu nume scrise cu majuscule în Istoria Culturii Românești: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale etc. Mai apoi, demni urmași ai celor amintiți, în perioada dintre cele două războaie mondiale, alte nume mari au făcut ca lumea literară din această „săracă țară bogată” să lărgească drumurile culturii naționale. Aș enumera doar câțiva, pentru a nu fi uitați, care au rămas și au format, la rândul lor, elite: Tudor Arghezi și Lucian Blaga, George Bacovia sau Eugen Barbu, Liviu Rebreanu ori Mihail Sadoveanu și mulți alții, care au fost și încă mai sunt, repere. În plus, să nu uităm a adăuga celor două mari grupuri amintite și alte nume mari, care au susținut Istoria și Cultura Românească, înălțând-o prin lucrări de mare valoare în diverse domenii: Mircea Eliade, George Enescu, Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Rădulescu Motru, Vasile Conta ori Dimitrie Drăghicescu, Vasile Pârvan Ștefan Dumitrescu, Nicolae Densusianu, Nicolae Iorga și mulți alții. Sunt oameni fără a căror prezență, prin operele lor, cultura națională nu ar fi existat ori nu ar fi atins, uneori, în anumite perioade, cote demne de invidiat de către întreaga Europă și nu numai. Sunt oameni de care s-a vorbit și se va vorbi cu respect în lumea mondială a literaturii, a sculpturii, a muzicii și a istoriei sau psihologiei. Sunt oameni care au dezvoltat cultura românească și a făcut ca aceasta să fie cunoscută și recunoscută în plan european și mondial, nu numai sub aspectul bogăției și profunzimii ei, ci și al capacității, al forței sale de regenerare în perioade istorice dificile prin care a trecut Þara și, poate, va mai trece.

Ceva mai târziu, după o perioadă neagră, de peste două decenii, am mai avut vreo zece ani de adevărată libertate și de cultură națională, cam pe la începutul celei de a doua perioade a existenței regimului comunist, adică, mai exact, între anii 1970-1980. Se spune și se poate dovedi că au fost ani fertili pentru toți scriitori, dar, pentru obținerea acestor ani, anumiți oameni de valoare au fost sacrificați.

În acest sens îmi permit să vă duc cu gândul la cel care a scris, printre altele, „Delirul”, roman despre care s-a spus la acea vreme că a adus lucrătorii de securitate în umbra autorului, pentru că ar fi supărat pe ruși prin felul în care îl prezentase pe Ion Antonescu. Este același care a scris și a publicat, cu numai două luni înainte de a deceda, „Cel mai iubit despre pământeni”, celebrul roman în care Marin Preda, el fiind autorul, scria: „În fața morții nu mai ești nimic, nu mai ești poet, ești un simplu om care trebuie să dispară”. Acest roman, se spunea atunci și s-a susținut și mult după aceea, neoficial, firește (!), a fost supărător pentru liderul rus, dar și pentru cel român, deoarece Marin Preda devenise incomod prin independența manifestată în paginile acestuia. Așa se face că, în noaptea de 15 spre 16 mai 1988, scriitorul a fost un om simplu, un om care trebuia să dispară, ucis fiind de Securitate ori de agenții ruși KGB…

Nu este singurul om de litere care să fi sfârșit din asemenea cauze. Cunoașteți multe situații în care o parte dintre aceștia au trebuit să părăsească țara, să plece printre străini, îngrădiți aici în libertatea de exprimare și urmăriți fiind, după ce deveniseră „ostili” conducerii politice dintr-o vreme sau alta. Cunoașteți mulți autori de valoare care s-au sfârșit în temnițele comuniste doar pentru că și-au exprimat, în scris – prin cărțile lor ori prin ziarele și revistele vremii – sau verbal, propriile lor convingeri politice ori, pur și simplu, pentru că erau intelectuali! Alții nu au agreat dominația rusă, trecerea țării în sfera de influență a URSS și au luat atitudine fățișă în presă ori au participat la mitinguri cu caracter politic, evident, contra regimului comunist. Unii dintre aceștia și-au șubrezit viața, iar alții, destul de mulți, și-au pierdut-o în odioasele închisori comuniste.

Nu pot trece cu vederea că, printre aceștia din urmă, se numără și Grigore Malciu, teolog și ziarist, unchiul meu, cel mai mare dintre frații tatălui meu, directorul revistei „Informația Zilei”. Despre el își amintește și Valeriu Anania, respectiv ÎPS Bartolomeu Anania – personalitate marcantă a B.O.R., Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, recunoscut, printre altele, că a îmbinat în mod fericit religia și cultura. În „Rotonda plopilor aprinși de dincolo de ape” (Editura POLIROM, București, 2009), ÎPS Bartolomeu menționează: „Prin 1943, amândoi colaborau (n.a.: este vorba de Gala Galaction și Tudor Arghezi), zilnic, la „Informația zilei”, ziar condus de teologul Grigore Malciu. Arghezi a publicat atunci o tabletă jubiliară intitulată „Casa cu trei popi”, aceștia fiind Galaction, Malciu și „diacul care iscălește”.

Ei bine, tot în anul 1943 (aprilie-octombrie), a fost intercalată (publicată) în ziarul „Informația zilei” – al cărui director și „administrator” unic era unchiul Grigore Malciu – a patra serie din „Bilete de papagal”, scrise de Tudor Arghezi. În această serie a fost publicat pamfletul „Baroane”, în care era atacat ambasadorul Germaniei hitleriste la București, Manfred von Kilinger. Ziarul a fost imediat confiscat. Tudor Arghezi, naș de cununie al unchiului meu, Grigore Malciu, fiind autorul pamfletului, a fost arestat și închis la București, dus mai apoi în lagărul de la Târgu Jiu, iar unchiul meu a fost pus sub severă supraveghere. Având și alte acțiuni anticomuniste la activ, inclusiv participarea la mitingul din Piața Victoriei, București 1947, a fost arestat la 31 martie 1949. Detenția a fost începută la Jilava, a continuat la Gherla și apoi în lagărul „Peninsula”, unde a și decedat. Despre acest final menționează Ion Lazu în „Memorialul scriitorilor încarcerați sub regimul comunist”, pag. 212: „Ziaristul Grigore Malciu a murit la Peninsula, una dintre „perlele” ghirlandei de lagăre de exterminare prin muncă și înfometare de la Canal”. Se mai înscrie aici o altă mărturie: „MALCIU, Emil I. Născut în 1924. Sudent la Facultatea de filozofie și Teologie. Arestat la 31 martie 1949. Detenția la penitenciarele Jilava și Gherla și în lagărul Peninsula. Ca deținut în lagărul Peninsula, transporta coșciugele cu decedați (mureau peste 10 deținuți pe zi) spre mormintele fără cruce și le strecura în buzunar câte o tăbliță cu numele lor, pentru a fi recunoscuți în cazul în care ar fi fost vreodată dezgropați. La Peninsula și-a îngropat astfel și fratele, pe Malciu Grigore I)” De altfel, odată cu cei doi frați, la 31 martie 1949, a fost arestată și condamnată sora lor (mătușa mea) Malciu Evdochia (Dochia). A fost dusă în penitenciarul de la Mislea. Nu cunosc data eliberării ei, dar știu că, după câțiva ani, a fost din nou arestată, în urma participării la demonstrațiile studențești de la Cluj, din anul 1956…

Dintre numele pe care le-am subliniat anterior, ca fiind reprezentative în Istoria Culturii Românești, nu știu dacă este vreunul să nu fi fost înscris în una ori în mai multe reviste și ziare ale vremurilor, o parte dintre acestea fiind fondate chiar de către acești iluștri intelectuali ai țării noastre, repere și modele naționale. Au fost multe publicații și s-a scris mult în și despre ele. Erau valoroase prin conținut, prin ideile transmise și, firește, căutate și citite. O parte dintre ele au avut darul să schimbe mentalități, să formeze noi conștiințe de sine stătătoare, să ofere noi direcții de urmat, moderne, firește, să cheme și să formeze viitori autori, țara având mulți tineri talentați. Unele au avut viață scurtă, altele viață lungă, marcând continuitate până în zilele noastre. Rolul lor a fost deosebit în ceea ce privește, în primul rând, răspândirea și cunoașterea scrierilor literare, dar și a altora cu caracter istoric, economic, științific etc. În perioada comunistă, mai mult ori mai puțin vizibil pentru o parte a populației, cultura a fost orientată, încet, dar consecvent, către cultul celei mai „înalte” societăți: cea socialistă, cea comunistă, desigur, precum și către cultul personalității.

Puține valori au fost evidențiate, cunoscute, iar aici îndrăznesc să-l numesc pe Adrian Păunescu. Voci cunoscute, oameni talentați, oameni cu adevărat de cultură, au fost nevoiți să rămână în umbră, să se ascundă pentru a reuși să traverseze acei ani negri ai scrisului românesc…

După așa numita revoluție din 1989, când lumea românească aștepta cu nerăbdare un suflu nou în proză și în poezie, în dramaturgie și în celelalte ramuri ale culturii, au fost destule voci care să trâmbițeze că se va elibera și ne va umple de cultură „literatura de sertar”. Nu doresc să dau nume, dar nu-l pot uita pe „poetul neamului revoluționar”, Mircea Dinescu! Unde este acea mult clamată literatură de sertar? Care sunt marile opere literare apărute? Care nume de mare critic literar rămâne azi în memorie, de după Călinescu?! Ei, da! A rămas în istorie, adică, vreau să spun, într-un manual de istorie, numele unei prezentatoare de știri la un post TV – Andreea Esca! Aceasta este cultura românească într-o prelungită perioadă de „integrare” în democrație? Aceasta reprezintă, printre altele, pe aceia ce și-au dorit o dreaptă societate și au înfruntat gloanțele, jertfindu-se, pentru a scăpa țara de comunism?

Trec dincolo de radio și TV, pentru că nu am de remarcat nimic deosebit în afara întrecerii pentru a câștiga premiul de manipulare a populației! Ascult la radio doar „România Actualități”, singurul post care prezintă știrea, pe lângă un bogat și variat program pentru toate categoriile sociale și de vârstă, fără a încerca să o interpreteze după un anumit model și în anumit scop, lăsând ascultătorul să o înțeleagă în stil personal, să o treacă prin filtrul propriilor capacități intelectuale, potrivit convingerilor sale. Urmăresc la TVR doar câteva emisiuni de cultură și la „Antene” câteva dezvăluiri „bombă” din domeniul politic, observând că s-au adeverit știrile. În rest? Ce să ascult și ce să văd? Manipulare și Publicitate! Păi, da! În țara în care se renunță la istoria sa națională, în țara în care reperele și modelele au fost încătușate prin dosare politice comandate (Uf! Unde ești, poet al neamului revoluționar, cu CNSAS-ul tău primit în dar, nu se știe de ce!?), în țara în care religia este discreditată sistematic, se desființează spitale, școli, cămine de copii și în țara care educația și învățământul sunt siluite de numeroase „reforme”, fiecare ministru introducând o altă concepție ori un alt model importat, fără să țină seama de tradiția bogată a învățământului românesc, se poate manipula MULȚIMEA cu mare ușurință!

Iar în acest carusel diabolic, pe fundamentul unei legislații haotice (aparent!), dar bine organizată și dirijată din umbră înspre a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului „afacerist”, care se îmbuibă cu lăcomie nestăvilită din avutul național, alegem și suportăm un președinte care anunța, cândva, de la Cotroceni, dându-și mare importanță, că va introduce o nouă strategie pentru educație. O strategie ce s-a consumat, odată cu cele două mandate ale sale, printr-o concluzie exprimată de același președinte, într-o altă tristă împrejurare prin expresia ce-l reprezintă direct: „Școala românească produce tâmpiți”! Este președintele acesta, care a reprezentat țara în plan internațional, un model, un reper național? Bine că nu mai este nimic, doar un infractor penibil, trădător al alegătorilor manipulați…

În acest context îmi amintesc de un text în care Augustin Buzura – romancier și jurnalist, membru al Academiei Române, președinte fondator al Fundației Culturale Române și al Institutului Cultural Român, director al revistei CULTURA – afirma cu hotărâre, pe înțelesul tuturor și pe gustul meu: „Schimbările adevărate încep cu educația, iar aici nu avem motive de entuziasm. De nivelul educației depind demnitatea și libertatea. Câtă cultură, atâta libertate. Dar din moment ce ne încăpățânăm să cultivăm nimicul, nesemnificativul, aflatul în treabă…„ („Cultura nimicului”, editorial în Revista CULTURA, 7.05.2015). Da! Nimic vom recolta și nimic, se pare că vom fi. Nimic… sau nimeni!

 

Știu că sunt nenumărate reviste de cultură la nivel național și local. Sunt și mai numeroase ziarele și revistele care mai nimic nu au a spune în afara bârfei și știrilor mondene. Sunt prea puține cele care „țin steagul” sus. Nu au mijloace financiare care să le permită difuzarea în mare tiraj, deci acces la publicul larg. Nici bugetul Ministerului Culturii nu este prea grozav: doar 0,08 din PIB, însă cu cât consumă Institutul Cultural Român prin străinătate, este în mare suferință! Cunosc multe reviste virtuale destul de bune sau foarte bune, dar care, din lipsa sponsorilor, sunt puse în imposibilitatea de a publica pe suport de hârtie. La câteva dintre ele am fost ori sunt prezent, cu intermitențe, prin încercările mele literare. Dar, precizez, sunt prea multe pentru un popor „atât de mic” și de puțin doritor în a citi cartea, mai ales azi, în prezența calculatorului, cel dătător de „cultură” cu lopata!

Și mai știu că au apărut creatori de frumos, dar sunt năpădiți de mulțimea poeților și poeteselor născute după revoluție ca ciupercile după ploaie, care au mare trecere pentru că se prezintă liber, uitând că limba română are o gramatică aproape perfectă, care permite să înțelegi acțiunea petrecută în timp și spațiu, exact atunci când și cum este exprimată, care poate evoca cele mai lăuntrice trăiri și care zugrăvește tablouri de vis, având subiecte sensibile preluate din orice mediu. Mare parte dintre aceștia, parcă în dispreț față de cititor, uită că limba noastră a fost folosită de când lumea și pământul pe aceste meleaguri strămoșești și că folosește o punctuație foarte clară, precisă, justificată, în care titlul lucrării se scrie cu literă majusculă și începutul unei fraze, asemenea. Vă rog să mă scuzați, dar aceste sublinieri referitoare la limbajul adeseori greoi, la greșelile frecvente în exprimare și la încălcare regulilor de punctuație în scriere, nu exprimă decât o lipsă îngrijorătoare de cultură generală! Iar asemenea greșeli se practică și sunt ușor vizibile în ziare, reviste, emisiuni radio și, nu în primul ori ultimul rând, la TV…

Și atunci, în asemenea condiții, mai putem vorbi de existența unei reale culturi, în creștere, pe tărâmul strămoșesc, din care nici un adversar istoric nu ne-a clintit de pe vatra străbună?! Mai putem vorbi despre aportul revistelor în educarea oamenilor, în formarea de caractere? Eu cred că NU…, cel puțin în următorii ani. Poate doar, dacă actualul președinte al țării nu va uita că „educația este o prioritate”, cel puțin în mandatul domniei sale și, drept urmare, o va supune unei dezbateri în vederea reconstrucției. Sper să nu-și propună să refacă și istoria României cu aportul unui colectiv de specialiști în domeniu, condus de domnul Patapievici ori de domnul Tismăneanu! În rest, nu-mi rămâne decât speranța…

Cu respectul cuvenit acelor puțini realizatori de cultură adevărată, cu prietenie și considerație pentru Măria Sa Cititorul și cu scuze pentru cei deranjați nejustificat de gândurile mele, care sunt, de altfel, protejate de către dreptul la opinie,

 

Marian MALCIU

NOTĂ:

Acest articol a fost conceput și publicat în august 2015