Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Povestire » Eugen Oniscu: BEȚIVUL

Eugen Oniscu: BEȚIVUL

Apăsat de unele frământări, Florin Petrescu se sculă din pat odată cu răsăritul soarelui. Fiind foarte marcat de discuția contradictorie pe care în seara trecută o avusese cu prietena sa, cu care de ceva timp plănuia să se căsătorească. Florin avea douăzeci și șase de ani și de trei ani de zile lucra la o fabrică din Olanda, venea acasă doar în concediu. Însă în ultimul timp Nicoleta prietena sa îl sfătuia să renunțe la munca sa din Olanda și să-și găsească ceva în orașul lor. Florin insistase să îl mai lase să meargă doar un an pentru a scoate bani pentru nunta lor, dar Nicoleta rămase neînduplecată susținând sus și tare că cel mai bine era ca el să nu mai plece în Olanda.

Florin provenea dintr-o familie cu patru copii, iar el era cel mai mare. Tatăl lui era cizmar, iar mama sa casnică. De mic copil văzuse cum părinții lui se luptaseră din greu cu sărăcia pentru a le oferi lor cele necesare vieții. După moartea bunicilor din partea tatălui său, le moștenise casa pentru că încă de când trăiau cei doi bunici aceștea deciseseră ca el să primească casa lor cu acte în regulă. Așa că, locuia în acea casă a bătrânilor având puțin pământ pe lângă casă doar cinci ari. Cu banii câștigați din Olanda tencui casa și o înveli cu tablă, și astfel acea casă căpătă un aspect plăcut.

Sculându-se în acea dimineață, Florin avea impresia că o greutate i se așezase pe suflet în urma discuției aprinse ce o avusese cu Nicoleta. După ce își controlă pe telefonul mobil toate mesajele, constată că Nicoleta nu îi trimisese nici un mesaj. Stătu mai bine de un ceas în timp ce își bea cafeaua gândindu-se dacă să mai plece sau nu în Olanda, și cum ar putea să se reconcilieze cu Nicoleta. Apoi ieși afară și porni spre piața orașului pentru aș face unele cumpărături. Pe când se întorcea din piață observă la o distanță de cinzeci de metri de casa sa un bărbat îmbrăcat într-o șubă cenușie, având picioarele încălțate cu niște cizme de cauciuc negre, murdare de noroi, ce stătea pe trotuar și se rezema cu spatele de un gard cu capul lăsat în piept, părea că doarme. Florin îl privi pe acel om și își dădu seama că era unul ce băuse prea mult și nu mai era în stare să ajungă acasă, i se părea straniu că acel om era beat la orele dimineții.

După ce luă o mică gustare, ieși în curte și în lumina soarelui de Decembrie ce înviora acea zi de iarnă goală se apucă să-și taie niște lemne. După un timp, amintindu-și de omul de pe trotuar privi pe stradă și îl văzu pe acel bărbat tot acolo așezat exact în aceeași poziție. Se gândi că acel om dacă va continua să rămână acolo putea răci. Apoi își văzu pe mai departe de treburile lui. Timpul se scurse și veni miezul zilei. Florin privi din nou spre locul unde era acel bărbat și văzu că acesta își ridicase capul și îl mișca, însă continua să stea exact în aceeași poziție. Florin plecă de la gard și fu absorbit de treburile sale.

Odată cu căderea serii constată că acel om continua să stea acolo, capul îi era din nou căzut în piept semn că dormita. Florin rămase puțin pe gânduri dându-și seama că acel om dacă rămânea peste noapte acolo avea să înghețe pentru că acele nopți de Decembrie erau destul de friguroase. Iar acel om deși fusese puțin încălzit de razele soarelui zăcuse întreaga zi pe asfaltul rece sub privirile disprețuitoare ale unora dintre trecători. Florin își făcu planul ca după ce se va înnopta mai bine, pentru ca vecinii să nu-l vadă, va merge să-l ducă pe acel bărbat acasă.

În jurul orelor douăzeci, Florin ieși pe poartă și se îndreptă spre acel om. Strada era pustie, afară se răcise semn că începea o noapte friguroasă de iarnă. Ajuns în dreptul acelui om constată că acesta mișca capul și privea în pământ stând exact în acea poziție în care îl văzuse toată ziua. Florin îl întrebă:

– De ce nu te duci acasă, ai să îngheți aici?

Acel bărbat își ridică fața spre Florin și zise:

– Nu pot să mă ridic…

De la el venea un miros puternic de votcă, iar fața sa în lumina ce reflecta de la becul aflat pe stâlpul din colțul străzii arăta puțin hidoasă pentru că era buhăit de alcool, iar ochii îi erau roșii, nebărberit și neîngrijit cum era făcea o impresie oribilă. Florin câteva clipe rămase pe gânduri , gândindu-se să renunțe la ideea de al duce acasă pe acel bețiv, dar se gândi că avea să înghețe în acea noapte, în acel loc. Așa că se hotărî să-l ducă acasă.

– Cum te cheamă?

– Martin…

– Bine Martin, te voi ajuta să ajungi acasă, unde locuiești?

– Stau departe de aici pe Strada Stâncilor…

– Unde este Strada Stâncilor?

– Lângă Strada Pescarilor…

Florin tăcu, știa unde era Strada Pescarilor nu era prea departe, era o stradă ce se întindea pe o distanță mare având în apropiere mai multe străduțe unde probabil locuia și Martin. Florin era înalt, puternic, se apropie de Martin și îl ridică de subțiori în sus. Martin era mărunțel, slăbuț, se ridică ajutat de Florin. Picioarele îi erau amorțite, stătu câteva clipe pe loc mișcându-și picioarele și încercând să le dezmorțească. De la el venea un miros puternic de votcă, Florin cu greu își stăpânea dezgustul.

– Te rog du-mă acasă…mai spuse Martin.

Apoi punându-și o mână pe spatele puternic al lui Florin și sprijinindu-se de el porniră în noapte. După câțiva pași îi căzu din buzunar pe pavașul străzii făcând un zgomot straniu în noapte fără a se sparge o sticlă în care mai avea puțină votcă. Martin se opri pe loc.

– Dă-mi sticla, nu plec fără sticla mea.

– Las-o nu ai nevoie să bei mai mult, ai băut destul nu vezi în ce hal ai ajuns din cauza alcoolului.

– Nu sticla, vreau sticla mea…

Însă Florin nu îl mai ascultă și îl smunci pe Martin și porniră mai departe, deși Martin mai întoarse capul după sticla sa murmurând vorbe incoerente. Pe cerul de iarnă goală străluceau frumos stelele luminând în noapte asemenea unor martori fără grai ce arătau un drum minunat oamenilor. Viața lui Martin nu fusese întotdeauna înfășurată în păienjenișul beției. Cândva avusese o soție minunată și doi copii, conviețuise ani de zile cu familia sa. Lucrase un timp ca șofer pe camion, însă începuse să consume alcool din ce în ce mai mult, până ce fusese dat afară, și pierduse carnetul de șofer. După care se angajase ca paznic pe un șantier în construcții, însă pentru că nu îi ajungeau banii pentru băutură se puse pe furat diferite lucruri din acel șantier până ce fu dat afară și pierdu astfel și acel loc de muncă.

Odată cu căderea sa în patima băuturii se purtase violent cu soția sa și cei doi copii ai săi, mai ales când era beat devenea foarte agresiv. Până ce într-o zi sărmana sa soție nu mai putu îndura acel calvar și își luă copii și plecă la părinții ei pentru a nu mai avea parte de o viață chinuită. Martin rămase să locuiască cu mama sa și trăia din pensia bătrânei căreia îi mai făcea atunci când era beat unele scene de violență verbală. Bătrâna trebuia uneori să își ducă o parte din banii de pensie pe la vecini pentru că Martin căuta peste tot și dacă găsea bani pleca să cumpere alcool și bea până termina toți banii acompaniat fiind de anturajul său format din bețivi notorii ca și el.

Cândva soția sa îl implorase în repetate rânduri să lase băutura și să înceapă împreună o viață nouă. Fusese un timp când Martin chiar colaborase pentru a scăpa de acel viciu. Odată fusese chiar și la dezalcolizare și se părea că un timp totul mergea bine și că se reabilitase, însă căzu din nou în mrejele acelui viciu monstruos. Și nu mai fu cu putință să se ridice pentru că el alegea în mod constant anturajul acelor bețivi ai cartierului. Și astfel fu învăluit tot mai mult în păienjenișul vieții de bețiv. Ajunsese să se complacă atât de mult în acel stil de viață încât totul părea pentru el foarte natural și căpătase chiar convingerea că nu mai era cu putință să trăiască și altfel.

După ceva timp de mers prin noapte, cei doi pătrunseră pe Strada Stâncilor ce era de fapt o mică străduță. Urcară puțin în pantă apoi la numărul șaptesprezece se opriră pentru că Martin spusese că acolo locuia el. În lumina becurilor de pe stradă gardul și poarta acelei curți arătau jalnic, pentru că erau vechi, nevopsite de mult, iar acea casă era joasă și vopsită în alb. Florin ajungea cu capul până la streașina casei. Pătrunseră în sala acelei case și apoi în una din cele două camere pe care Martin o indică ca fiind a sa. În tot timpul cât străbătură curtea fuseseră acompaniați de lătratul unei cățelușe albe, ce lătra de la distanță neavând curajul să se repeadă spre acel intrus mare și înalt, ce pătrunsese în curte și îl acompania pe stăpânul ei.

După ce Martin se așeză pe pat apăru și mama sa o bătrână ce părea foarte speriată de tot tărăboiul iscat de cei doi. Pentru că Martin odată intrat în casă prinse deodată curaj și începu să vocifereze, ba chiar își încordă pumnii scoțând niște răcnete stranii de bețiv. Așa se comportase cândva cu soția sa și cu copiii săi pe care îi umpluse de groază, iar acum încerca același lucru cu Florin, pe care tot acel tablou al camerei unde totul era în neorînduială, și răcnetele stridente ale bețivului îl degustau. Privi fața acelei bătrâne ce părea foarte speriată de toată acea scenă și își dădu seama că poate ar fi fost mai bine să nu se fi băgat și să-l fi lăsat pe Martin în stradă. Însă nu mai spuse nimic, îi întoarse spatele lui Martin ce vocifera și își încorda pumnii întinzându-și brațele și mișcându-le în aer, însă nu în direcția lui Florin ci într-o direcție unde nu era nimeni. Florin mai întoarse capul și mai privi încă odată acel tablou jalnic al mizeriei umane și gândi că poate bețivul avea halucinații și plecă de acolo acompaniat de lătratul cățelușei.

Odată ajuns în stradă, Florin respiră adânc aerul rece și curat al nopții de iarnă ce era într-un vădit contrast cu aerul închis și îmbibat de mirosul de votcă din camera lui Martin. Apoi porni cu pași mari spre casă. După un timp ridică capul în sus și privi stelele ce străluceau nespus de frumos pe bolta nopții și avu convingerea că exista un contrast atât de uriaș între frumusețea acelui tablou stelar și tabloul jalnic al vieții unor oameni. Apoi se gândi că a doua zi trebuia să o caute pe Nicoleta și să discute cu ea, să o facă să înțeleagă că era spre binele lor ca el să mai meargă pentru încă un an în Olanda la muncă. Pășea în noapte pătruns de gândurile sale, își dădea seama că viața îl chema să ia decizii și mai mult ca orice să trăiască cu toată bucuria tinereții orice clipă a vieții sale.