Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Vasilica GRIGORAȘ: Jocul sublim al nelinștii Danielei Gîfu

Vasilica GRIGORAȘ: Jocul sublim al nelinștii Danielei Gîfu

Erosul, forță cosmică primordială, este una din temele constante ale genului liric, întâlnită încă din antichitate. Poeții și-au cântat desfătările și suferințele iubirii încă din zorile civilizației umane. Nu cred că există poet să nu cânte iubirea, fie sub toate aspectele ei, fie doar anumite fațete ale acesteia.

Tălmăcirea unor poeme de dragoste nu e o întreprindere tocmai simplă. Și cred că acest lucru se datorează faptului că dragostea este o trăire extrem de personală. Există atâtea feluri de a iubi câți oameni sunt pe pământ. Atâtea intensități, atâtea oglindiri în sine, atâtea manifestări și interfețe exterioare. Este imposibil o disecare cu bisturiul a înțelesului acestui sentiment.

În cartea „Păcatul neliniștii”, apărută la Editura Paralela 45, București, 2011, poeta Daniela Gîfu realizează o schiță de portret. Un portet al iubirii, un tablou cu 12 detalii temporale, cu adâncimi, stagnări și înălțări. Un tablou al visului, un vis al împlinirii ființiale într-un zbor între cer și abis.

Autoarea dăruiește cititorilor un volum cu poeme de dragoste. Ceasuri, minute, secunde de încântare, pe care a simțit nevoia să le împărtășească. O exteriorizare a interiorului și o dedublare a Eului liric (masculin și feminin). Individualitatea sentimentală presupune ca ecoul bătăilor inimii să se exprime într-un ritm cu totul aparte, în cazul de față intim și temperat ceea ce dă firului iubirii o împletire melodioasă.

„Păcatul neliniștii” este o „Cântare a Cântărilor”; cântarea dragostei din toate timpurile. O evadare din contemporaneitate a celor două personaje, Ea și El (Mireasa și Mirele) cuprinși de fiorul iubirii.  Și nu oricând, ci odată cu împrimăvărarea naturii, (luna martie), când se dezgheață timpul, se topesc asperitățile vremii; atunci sufletul se revarsă în fuioare de trăiri înaripate de sentimente și gânduri revelatoare. Printr-o abordare specială, poeta prezintă încolțirea, înfrunzirea, înflorirea și rodirea bobului de iubire; nu lipsesc momente de ofilire, ca apoi să renască mai intens. Toate acestea sunt crâmpeie de timp finit pe firul infinitului. „Ea// Pecetluitu-ne-am/ începutul cu un sărut/ fugar, timid, dar atât de/ răscolitor. Un straniu/ sentiment s-a cuibărit, în/ cele din urmă, în inimile/ vătămate de înşelăciunile/ întrupate ale trecutului./ Te purtasem cu mine/ dincolo de chinuitoarele/ nopţi de singurătate./ Teama de dăruire în/  braţele întunecatului apus/ a fost delicat estompată.”; „El// Dansez încet pe/ aripile gândurilor,/ legănate în ritmul/ paşilor reggae cu tine,/ frumoaso. Umbrele nopţii/ s-au strecurat sfios în/ odaie, atente la tic-tacul/ pendulei lăuntrice. Îţi/ chem inima, îmbobocită,/ să se lase răsfăţată. Să ne/ deschidem curaţi în zorii/ rouăi alintată de prima/ rază de Soare./ Magică şi/ ademenitoare întâlnire…” (Martie)

Dragostea este elementul catalizator al ființei umane, cei doi actori ai poemului sunt cuprinși de fiorul și frenezia dragostei… Deloc timizi, însă cu delicatețe, cu inflexiuni grațioase și coerență se deschid asemenea unei cărți spre lectură. O stare de neliniște, fiecare cu simțirile, dar și cu închipuirile sale. Un simplu sărut, o mângâiere poate înfiripa o dragoste profundă. Cu ușoare urme de melancolie și nostalgie, textul este un exercițiu de imaginație, cu reglări abile ale intensității și etalări plastice ale vorbirii și tăcerii. Eul liric vorbește cu sine, vorbește cu celălalt, de nu mai știi dacă e realitate ori închipuire. „El// Generozitatea/ descătuşării şi scânteierii/ iubirii tale îmi înfrânge/ pornirile sărăcăcioase,/ întărindu-mi voinţa şi /înţelepţindu-mi putinţa./ Slăbiciunile convulsive/ sunt substituite de/ speranţa unui mâine/ binecuvântat. Vreau să/ rămâi, căci tu îmi eşti/ acum scăparea din/ strânsoarea slăbiciunii/ adamice. Te chem de/ teama de a nu-ţi uita/ numele.”„Ea// Mi-ai strigat/ numele. Nu mai răbdai/ amorţirea. Cu neputinţă/ să uiţi să respire/ eliberarea./ Până şi mintea, ce-şi/ autocenzura pornirile/ lumeşti, s-a deschis/ asemenea crinului trezit/ de hârjoana pisoilor/ vagabonzi, ce poposesc în/ ograda casei tale. Treptat,/ înţelegem neînţelesul la/ care am visat, acum prea/ prăfuit de atâta aşteptare./ Chinuitori şi izvorâtori/ ani.” (Aprilie)

Un joc sublim al neliniștii, tăierea respirației, toate de la păcatul originar, ispitirea lui Adam, cu ajutorul Evei, de șarpele viclean. O zbatere continuă, trecerea de la o stare la alta. Oare să fie păcat lăsarea iubirii lor în grija lui Dumnezeu? S-au îngrijorat peste măsură, uitând că Dumnezeu Însuși este iubire!! Nu numai că îngăduie iubirea, dar ne-a dăruit iubirea pentru înmulțirea în chip minuat a creației sale. Așa cum Dumnezeu ne-a creat din dragoste după chipul și asemănarea Lui, tot astfel, noi oamenii, din iubire vom da naștere copiilor noștri. Așa cum Dumnezeu ne iubește continuu și necondiționat, tot astfel ar trebui să iubim și noi, însă la om apar teama de singurătate, mândria, lipsa de credință… Să fie oare nevoie de retragere în pustie pentru a-I sluji lui Dumnezeu?

Deși cuprinși de slăbiciune și neputință, El și Ea nutresc o fărâmă de speranță; încearcă să descopere calea (iubirea), chemând-o, strigând-o cu îndurare. Astfel dragostea se deschide precum bobocul de crin alb, pur, curat. Se detașează de toxicitatea cotidianului și-și pune în ordine trăirile. Scenele emoționale descătușate sporesc în intensitate, iar eroii cărții, deși se simt captivi în iubirea lor sunt plini de recunoștință. „Ea// Când a slăbit/ strânsoarea îmbrăţişării/ noastre, am ştiut că iarăşi/ voi avea parte/ de o noapte de lămuriri, de apăsări./ Încruşişarea privirilor/ dojenitoare stărui numai/ un moment. Şi, totuşi…/ Vibrează neîncetat,/ asemenea păcatului/ originar, fiecare trăire ce/ mă-ncearcă. Ochii mei te/ văd, urechile mele te aud,/ inima mea te cheamă. Şi,/ totuşi, un zid…” „El// Am visat că vei/ veni în viaţa mea, dar/ prea mulţi vulturi îşi/ făcuseră cuib sub/ streaşina casei inimii/ mele. Mi-au răpit/ visele zgâriindu-mi fără/ milă, cu ghearele lor,/ lăuntrul. Scăpase doar un/ cotlon, păstrat apropierii/ tale, o chemare nepotolită/ în visele ce-mi îndulceau/ nopţile necruţătoare ale/ singurătăţii. E sărbătoare,/ acum, în sufletul meu.” (Mai)

Discursul poetic își pierde uneori coeziunea logicii formale. Viziuni fragmentare și intensități fulgurante sunt exprimate cu atenție sporită pentru o receptare intuitivă a mesajului. Persistă o impresionantă vitalitate, fără descătușări frivole și vulgare, ci într-un stil decent, discret. „Păcatul neliniștii” se prezintă cu un lirism exploziv și strălucitor, de o prospețime fără egal și fără a aluneca către un senzualism deșănțat. Poezia erotică a Danielei Gîfu are vigoare, expresivitate și echilibru interior. „El//  Azi şi mereu,/ aici şi acolo, sub forţa/ inimaginabilă a iubirii, ce/ o descopăr treptat, fragil/ şi tainic alături de tine. Te/ chem, fiindcă nu mai am/ aer fără prezenţa ta./ Uneori mă auzi, alteori/ briza lacului se interpune/ tânguitor între noi./ În vreme ce strig/ îndurare,/ mă scufund/ în contemplarea adierii/ nocturne./ Cu inima dornică, aştept/ parcă să se ivească/ un înger.” „Ea// Sunt iubită./ Am răspuns chemării/ din privirea ta./ Eşti iubit./ Ai întrezărit lumina/ inimii mele răbdătoare./ Am fost poftiţi acum/ împreună la masa/ îndulcitoarelor/ merinde aşezate de/ călăuza cerească./ Nici eu, nici tu nu cunoaştem/ încotro-ul. Oricât de/ buimăciţi am fi,/ să stăruim în rămânere./ E rândul nostru să/ ne-nălţăm încet din/ chinul înnoptării/ scâncitoare.” (Iunie)

„Păcatul neliniștii” este un duet expansiv și exuberant, însă nu dramatic, nu lacrimogen. Actorii, două voci sincere, temperate, șlefuite de iubire. Cuvântul izvorăște din inimă și transmis către inimă. Miezul verii. Arșiță, zile toride. Inima parcă-i în deșertul Sahara. Rătăcire, căutare de sine, căutare de celălalt, căutare neîncetată. Ea// Ochiurile miraje/ ale Saharei mi-au atras/ inima închinată/ beduinilor. Căutăm/ împreună apa salvatoare./ Ne rămâne mângâierea/ firelor /de nisip, tămâiate/ de Soare. Mă simt slăbită/ de acest neîntrerupt drum/ de căutare. Se face din ce/ în ce mai fierbinte şi nu/ mai am ce să jertfesc/ pentru o picătură de/ ploaie. Oglindirea/ chipului tău/ mă consolează./ E peste tot.”; „El// Tresărind dintr-un/ vis bizar, am întins/ braţele după tine… Erai/ atât de departe! Doar/ mireasma mângâierii tale/ mă trezise. Ţin pleoapele/ strânse ca să nu mai vadă/ zădărniciile pământeşti ce/ mi-au pângărit sufletul./ Bântui totuşi zările/ infinite, tot întrebând/ norii pe unde eşti. De-ar fi/ să nu primesc răspuns,/ te-aş căuta până la/ sfârşitul cerului.) (Iulie)

Volumul de poeme al Danielei Gîfu este o frescă a iubirii. Prin exteriorizarea cu sinceritate a sentimentelor, El și Ea ating clipe de fericire și extaz, ceea ce este de fapt dragostea împărtășită și împlinită. Poeta s-a desprins cu eleganță de prezent, de realitatea timpului pentru a redeschide ușa miraculoasă a unei exprimări cu aură ușor nostalgică. Purtând armura sinelui îndrăgostit, înarmată cu arcul lui Cupidon întruchipează iubirea într-o călătorie în timp. Prin răscolirea și rostogolirea dorului de persoana iubită, discursul liric este o căutare permanentă a iubirii pure.

Printr-o poetică structurală, autoarea refuză canoanele clasice și contemporane ale poeziei. Textul se naște și devine substanță primă și indispensabilă poeziei, astfel îmbracă o haină personală. Scrierea Danielei Gîfu este o carte deschisă, cu o veritabilă putere de absorbție de către cititor. Aici, se îmbină armonios razele solare cu umbrele pururea vii ale sentimentelor. Măiestria împletirii firului liric din borangicul fin al trăirii fascinează și atrage.

Poeta, spirit cultivat are o voce multicordă. Cu abilitate mânuiește cea mai fină și sensibilă coardă a limbii române omniprezentă în poezia sa. Un flux verbal ponderat, dar remarcabil în esență. Întâlnim în „Păcatul neliniștii” o viziune romantică în care verbul îmbracă varii forme ale iubirii, dar și o reprezentare metafizică. Autoarea vede și pune în Logos puterea tămăduitoare a iubirii. Asemenea unui leac, poemul curge lin, calm, firesc. Ea și El se bucură de egalitate de șanse în exprimarea sentimentelor.

Ingenuitatea și prospețimea sunt fructul unic al jocului erotic, cu străfulgerări semantice virginale și unice. Poemele sunt resorturi concentrate de sensibilitate și idee, compoziții în note lirice înalte. Durerea și neliniștea sunt doar aspirații spre solaritate și limpezime. Secvențe de o energie poetică debordantă, imagini costruite abil prin sintagme folosite explicit.

Volumul „Păcatul neliniștii” este un total de 12 termeni, iar rezultatul, indiferent de timp și anotimp este dragostea. Cine nu știe, nu admite, nu crede că IUBIREA este mântuitoare se înșeală amarnic. Prin poemele sale, Daniela Gîfu ne înștiințează că, chiar dacă ne dă și oarece tulburări, iubirea nu este un păcat, ci este jocul sublim al nelinștii, un neastâmpăr triumfător.

——————

 

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 septembrie 2020


Etichete: