Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: Un sfânt al cărţii – Antim Ivireanul

MIHAI CABA: Un sfânt al cărţii – Antim Ivireanul

La 27 septembrie, în duminica a 18-a după Rusalii, în calendarul creştin ortodox românesc al anului 2020 este prăznuit Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, care, potrivit aprecierii exprimate de Sinodul B.O.R, a fost „cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din toate timpurile”. În cumpăna proslăvirii ca sfânt a stat la dreapta judecată a canonizării sale, consfinţită prin actul sinodal din 20 iunie 1992, rolul de mare importanţă ecleziastică jucat de Antim Ivireanul pentru introducerea şi folosirea completă şi definitivă a limbii române la săvârşirea slujbelor religioase în bisericile ortodoxe româneşti, aşa după cum această practică se păstrează intactă de peste trei veacuri de atunci şi până în zilele noastre. Iar dacă în recunoaşterea acestei întâietăţi, deschizătoare de drum unei noi şi luminoase rânduieli bisericeşti, oficiată în limba română, se mai adaugă întregitor şi faptul că Antim Ivireanu, originar fiind din Georgia (Iviria), nu a avut ca limbă nativă pe cea românească, atunci vrednicia sa este una cu adevărat binefăcătoare.

În acelaşi mod al indubitabilei sale recunoaşteri, nici Istoria literaturii române nu se desminte în afirmaţii de cinstire, aşezându-l cu distincţie pe Antim Ivireanul între înaintemergătorii literaturii vechi, de ev mediu întârziat, care au făcut posibilă trecerea de la „literatura” religioasă la cea cu adevărat literară,  alăturându-i întreaga sa operă, între care strălucesc „Didahiile” (1715), celei a  voevodului Neagoe Basarab, remarcabil prin „Învăţăturile către fiul său Teodosie” (scrise în slavonă pe la 1512-1519, cu o copie în limba română, atestată la 1654) şi celei a mitropolitului Varlaam, autorul primei „Cărţi româneşti de învăţătură”(1643).

Rămânând pe teritoriul vast al Istoriei literaturii române de la origini şi până în prezent – monumentala lucrare a istoriografului şi criticului literar George Călinescu – editată în 1941, la Editura Fundaţiilor Regale, vom regăsi, începând de la pagina 15,  adnotări de strălucită esenţă călinesciană: „Cu mult mai însemnate din punct de vedere literar sunt Didahiile lui Antim Ivireanul. (…) Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim şi de altfel din toate atitudinile, ivireanul apare ca un perfect asimilat. Cunoscător de limbi străine, el e pe deasupra un om cu ritorie, un spirit înflăcărat, cu sincerităţi încântătoare. Cazaniile lui pot fi compilaţii şi în unele puncte chiar traduceri, dar compoziţia, naturaleţea frazei şi a aplicărilor locale rămân personale. Spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric, reintrările familiare în chestiune, indignările, întristările, mustrările, interogaţiile retorice, curmate la timp înainte de a deveni bombastice, pasiunea ce echilibrează toată exacta maşinărie a cazaniei destăinuie un orator excelent şi un stilist desăvârşit. Didahiile rămân şi azi vii; Antim având darul întoarcerii brusce spre ascultătorul din biserică cu o retorică încărcată de sevele vorbirii zilnice, şi pe temeiuri de bun simţ curent, la un soiu de portrete morale.”

În acest sens, să ne oprim, fie şi pentru o clipă, asupra sfinţeniei unui fericit moment al vieţii prin care Antim Ivireanul rezumă moralitatea omului credincios:

„…Şi când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşărţi, ci să facem cum face ariciul, că după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, şi apoi scutură viţa de cad broboanele jos şi să tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor…” 

Iar „filonul” aurifer de învăţătură, credinţă şi rugăciune al „Didahiilor”, opera omilectică a lui Antim Ivireanu, rămasă în manuscris, cuprinzând 28 de predici la diferite sărbători şi 7 cuvântări ocazionale, poate continua în acelaşi har neîntrecut în rostirea ostenitorului predicator, precum şi cel care face referire la smerenia românului: 

„Şi precum un om are în casa lui aur, argint, scule şi alte haine şi când iase din casă pune lacăt şi încue, pentru ca să nu meargă vreun hoţ să i le fure, să se păgubească, aşa şi smerenia încue, ca un lacăt, toate bunătăţile, ca să nu meargă hoţul cel de obşte, diavolul, să le fure şi se va păgubi de osteneala ce-au făcut.”

Dar, pentru o mai bună înţelegere a impresionantului rol jucat de Antim Ivireanul în cultura românească, o aplecare peste biografia lui, aşa cum a fost ea consemnată de apologeţii şi exegeţii săi, este pe cât de utilă, pe atât de lămuritoare.

Naşterea lui Antim Ivireanul, fără a-i fi cunoscută exactitatea datei, este plasată biografic în Iviria (Georgia de astăzi),  în jurul anului 1650, conferindu-i numele de botez Andrei. Se ştie că de tânăr a fost luat rob de către otomani şi dus la Constantinopol. După răscumpărare, trăieşte în preajma Patriarhiei ecumenice de aici, unde, treptat, dobândeşte abile înclinaţii şi măiastre deprinderi în arta sculpturii în lemn, a picturii, caligrafiei şi broderiei, dar îşi însuşeşte şi cunoaşterea limbilor greacă, turcă şi arabă; toate acestea făcându-l renumit. Se călugăreşte sub numele de Antim, iar Ivireanul îi denumeşte obârşia. N-a fost deloc întâmplător ca pe la 1689, ambiţiosul domn al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, aprig păstrător al credinţei strămoşeşti şi luptător pentru înflorirea vieţii culturale în Muntenia, să-l descopere şi să-l aducă la curtea sa pe Antim Ivireanul, unde acesta învăţă limbile română şi slavonă, ucenicind şi meşteşugul tiparului la tipografia domnească. Doi ani mai târziu, la 1691, mulţumit de prestaţia sa, domnitorul îi încredinţează conducerea tipografiei, unde se remarcă prin imprimarea numeroaselor cărţi religioase şi laice, între care Psaltirea (1694, în limba română). Devenit la 1696 egumen al Mănăstirii Snagov mută aici tipografia domnească şi tipăreşte 15 cărţi, între care, 7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română şi una greco-arabă, din care se menţionează: Liturghierul greco-arab (1701), fiind prima tipăritură din lume cu caractere arabe, Evanghelia (1697), Carte sau lumină (1699), Floarea darurilor (1701), în româneşte. Între 1701-1705 revine la Bucureşti şi tipăreşte alte 15 cărţi, între care şi Noul Testament (1703), fiind  prima ediţie în Ţara Românească. Despre această perioadă şi eruditul Nicolae Iorga avea să consemneze cu luare aminte: „Snagovul era într-o stare proastă. Cu venirea ca egumen a lui Antim Ivireanul, pământul dădu mai mult, oamenii îşi făcură mai deplin datoria iar mai bine decât toţi Antim          

    Evanghelia lui Antim, 1697    însuşi.”

De aici încolo, biografia sa cunoaşte o mai mare exactitate, astfel că la 15 martie 1705 Antim Ivireanul este ales episcop de Vâlcea, funcţie în care la tipografia de la Mănăstirea Govora se îngrijeşte de tipărirea altor 9 cărţi, în greacă, slavo-română şi în româneşte; Învăţătura pe scurt despre taina pocăinţei, fiind una originală.

După mai puţin de 3 ani, la 28 ianuarie 1708, a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei şi odată instalat în scaunul mitropolitan înfiinţează o tipografie şi la Târgovişte, având pentru asta şi sprijinul mitropolitului Kievului, Petru Movilă, fiu de domn moldovean, în care va tipări 18 cărţi, dintre care 11 în limba română, scrise ca toate cele anterioare cu caractere chirilice, având un caracter egumenic, remarcând între ele: Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul, Evhologhionul (1713), Catavasierul (1714).

În 1713 vine timpul ca mitropolitul Antim Ivireanul să înceapă a-şi duce spre împlinire visul său de suflet cucernic al înălţării unui sfânt lăcaş închinat, precum îi fusese voia, Tuturor Sfinţilor. Pe lângă întreaga sa avere pe care şi-a donat-o în scopul smerit şi milostiv al ctitoririi lăcaşului, ce urma a fi amplasat pe locul unei foste bisericuţe de lemn, Antim Ivireanul l-a gândit în toate detaliile sale constructive, exterioare şi interioare, i-a pictat numeroase icoane şi fresce, a sculptat în piatră cu măiastră împodobire catapeteasma bisericii, unică în felul acesta şi în lemn monumentala uşă de intrare, l-a înzestrat cu toate cele trebuincioase oficierii slujbelor religioase, dar şi vieţii ei monahale. Fiind terminată şi sfinţită în 1715, având hramul Duminica Tuturor Sfinţilor,     Mănăstirea Antim ctitoria lui Antim Ivireanu şi-a arătat întreaga ei monumentalitate, fiind o însemnată lucrare de artă în stil brâncovenesc al vremii, a cărei strălucire şi-o păstrează şi astăzi, după mai bine de trei secole. În Testamentul pe care a început a-l scrie în 24 aprilie 1713, la începerea construcţiei şi pe care l-a încheiat în 15 martie 1716, după terminarea tuturor lucrărilor, Antim Ivireanul lasă dispoziţii limpezi asupra modului de folosire şi administrare a clădirilor şi averilor bisericii, dovedindu-şi o aceeaşi curată milostenie. 

Prins cu  totul în zorul înălţării ctitoriei sale, nedezminţindu-şi însă nici misiunea de sfinţenie a tipăriturilor, în 1715 mută tipografia de la Târgovişte la Bucureşti, unde, cu aceeaşi împătimire, mai izbuteşte să tipărească încă două cărţi, în limba greacă, dar mai cu seamă se îngrijeşte ca ucenicii săi tipografi să răspândească „arta lui Gutenberg”, atât în cuprinsul Ţării Româneşti, la Alba Iulia şi Braşov, cât şi în exterior, în Antiohia,  Alep şi în ţara sa natală, la Tiblisi, unde a pus bazele unei tipografii în limba georgiană.

Tot în această perioadă rodnică înfiinţează la Bucureşti prima bibliotecă publică.

Dacă vremurile de atunci păreau să fie favorabile propăvăduirii credinţei ortodoxe într-o aceeaşi unitate ecumenică,  situaţia politicii expansioniste a Imperiului Otoman era una aprigă şi periculos de ameninţătoare pentru întreaga creştinătate a Europei.

Victimă a acesteia i-a căzut şi domnitorul Constantin Brâncoveanu, fiind mazilit din scaunul domnesc în aprilie 1714 şi, luat în surghiun la Constantinopol, la 15 august 1714, chiar în ziua sfântului praznic al Adormirii Maicii Domnului, după torturi sângeroase, nerenegându-şi credinţa, a fost decapitat împreună cu cei patru fii ai săi, fapt ce l-a îndurerat profund pe Antim Ivireanul şi i-a sporit ura faţă de stăpânirea otomană. 

Drept urmare, în august 1716, primul domn fanariot, N. Mavrocordat, acuzându-l de uneltire împotriva sa şi de atitudine antiotomană, cere patriarhului să-l caterisească pe Antim, „luându-i toate slujbele şi redându-i numele mirean de Andrei, pundu-i fes roş pe cap, apoi îl închide şi în septembrie fu luat în căruţă de Turci spre a fi dus şi închis pe muntele Sinai. Pe drum însă însoţitorii îl ciopârţiră şi-l aruncară îm râul Tunga”, din apropierea Adrianopolului, după cum menţionează G.Călinescu în Istoria sa, la pag.16.

Abia, în 8 martie 1966, după aproape două veacuri şi jumătate de la martirajul său, Sinodul patriarhal condus de patriarhul ecumenic Athenagoras i-a adus lui Antim Ivireanul, pe sfântă dreptate, „reparaţia” de ridicare a nedreptei sale caterisiri, iar după un alt sfert de veac trecut, la 21 iunie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, apreciindu-i dăruirea jertfelnică de râvnă şi spor adusă, ca tipograf, păstor, episcop şi mitropolit, la ridicarea Bisericii Ortodoxe şi luminarea credincioşilor ei, l-a trecut pe Antim Ivireanul în rândul sfinţilor, fiind prăznuit în fiecare an în ziua de 27 septembrie. Tot Sinodul BOR, cu prilejul comemorării celor trei veacuri scurse de la tragicul lui sfârşit, a declarat anul 2016 drept „an omagial al Sfântului Martir Antim Ivireanul, tipograf şi om de cultură din secolul al XVIII – lea”.

În zilele noastre, la cei 370 de ani de la naştere şi 304 ani de la martirajul său, posteritatea lui Antim Ivireanul rămâne la fel de strălucitoare precum cea a unui giuvaer nestemat. Cele 63 de cărţi tipărite de el însuşi sau sub directa lui coordonare, majoritatea în româneşte (cu litere chirilice) sau în alte limbi, fiecare etalând certe deprinderi de tipograf, litograf şi gravor, pe care le-a transmis şi numeroşilor săi ucenici, îi conferă meritul consideraţiei celui mai mare tipograf din cultura medievală medievală. Toate aceste cărţi, spre sfinţenia lor, sunt păstrate astăzi la Biblioteca Academiei Române. Deosebit de preţioase sunt şi cele două manuscrise ivirene lăsate: „Chipurile Vechiului şi Noului Testament…”, cu 22 foi de text şi 503 portrete în medalion, al cărui original se află la Kiev, iar o copie a acestuia din sec.18 se află la Bucureşti şi „Didahiile”, opera omilectică de referinţă, mereu actuală prin pilde şi limbă literară. Retipărite, în 2016, într-o nouă ediţie la editura Basilica, sub egida Bisericii Ortodoxe Române şi a Academiei Române, însoţite de Cuvântul înainte al patriarhului Daniel, de remarcabile aprecieri asupra vieţii şi operei autorului, cum şi de cronolologia acestora, „Didahiile” lui Antim Ivireanul reprezintă „darul cel mai de preţ”, ca  înveşnicit omagiu, adus celui care a slujit cartea ca pe o sfântă datorie.

 

Mihai Caba