Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Vasile Filip: Destinul – timpul, gândurile, faptele

Vasile Filip: Destinul – timpul, gândurile, faptele

,,Glasul inimii” este titlul cărții de poezie semnată de Vavila Popovici, recent apărută în SUA (LULU ENTERPRISES, în limbile română și engleză). Un volum constant din toate punctele de vedere, care împlinește portretul poetic al unui autor deja cunoscut în peisajul atât de divers al poeziei românești – parte demnă/neorgolioasă a întregului universal.

Încă din debutul volumului, în poezia ,,Facere” Vavila Popovici se mărturisește, ca într-o prefață: ,,Cad versuri ca niște picături de ploaie / pe câte o foaie însetată de cuvinte.” Pentru ca în finalul poeziei să dezvăluie și scopul miraculosului demers: ,,La urmă se face o carte / în oniric veșmânt îmbrăcată, / pe care o dăruiești celor pe care-i iubești, / și care cred în facerea minunilor ei…” Cu o precizare, pe care o socot absolut necesară: în opinia mea, poezia autoarei nu se înscrie în categoria celei onirice. Mai pe scurt spus, ea este lesne de pătruns, efortul lecturii convertindu-se în plăcere.În acest fel șezând lucrurile, sfatul pe care îl dă cititorului este concis și sugestiv, precum o cugetare (cugetarea intrând cu succes în preocupările scriitoarei): ,,Crește-ți singur visul / și fă din el, al tău destin!” Cu lămuriri suplimentare cuprinse chiar în poezia cu titlul Sfat: ,,Nu grăbi pașii / și nu-i face prea mari, / nici ezitanți / (…) Fă pași mici și hotărâți, / privește spre cer…”

Și de această dată (volumul de poezie cu numărul 21) universul poetic în care Vavila Popovici se simte în largul ei este unul amplu și divers, gândurile, amintirile, faptele, visele, dragostea, speranțele, regretele, anotimpurile, florile, ploaia, vântul – tot ce o înconjoară îi pun ființa în vibrare, – căci ,,Poeții, ah poeții, / trăiesc ori inventează iubiri vulcanice…” Iar ,,Sufletul poetului” se află mereu ,,între entuziasm și dezamăgire”. Cu alte cuvinte, dar mai precis spus, starea de poezie este una indusă, nu impusă.

Indiferent de natura izvoarelor din care poezia își trage seva, Vavila Popovici găsește în ele resurse inepuizabile: ,,Privești în jur / și lucrurile încep să-ți vorbească… (…) Spun că neliniștea sufletului e veșnică / și uneori chiar roditoare!” Iar ,,Îngerii, / martori tăcuți ai faptelor noastrea” sunt asemenea unor ,,ocrotitori cu chipuri nevăzute…” Jur-împrejurul, terestrul și etericul îi sugerează metafore și simboluri pe care gândurile meditative le înobilează. ,,Zborul gândului și dragostea inimii / libere să fie.” ,,Am zidit un castel al speranței”, pentru că ,,A renunța la vis și speranță / înseamnă a-ți îngropa sufletul”. Numai că totul supraviețuiește prin oameni și datorită oamenilor, care ,,Asemeni stelelor din cer / aprind lumini în viața noastră”. Logica existenței vieții pe pământ fiind cea sugerată de ,,Libertatea frunzei”, care înmugurește, se dezvoltă până la maturitate ,,în verdele speranței”, după care se oferă ,,pământului drept hrană” și odată cu venirea unei alte primăveri reia ciclul vieții, precum generațiile umane. Totul stă însă în puterea și la îndemâna omului, pe care Vavila Popovici îl sfătuiește cu înțelepciune: ,,Crește-ți visul / Fă din el vrere, destin.”

Precum și alteori, Vavila Popovici cheamă în suținerea propriilor ,,gânduri și imagini” nume de personalități consacrate ale culturii universale. Între acestea, nelipsit este Mihai Eminescu: ,,Stele pe pământ se nasc din vreme-n vreme, / -,,oameni luceferi” – ei ne sunt.” (,,Stele pe pământ, stele în cer”) Lucian Blaga: ,,Pășind ușor, ajung în mijlocul uni lan de maci. / Iau în mâini prea delicata floare / și-o-ntreb de unde a furat pasionala culoare.” (,,Macul”). George Coșbuc: ,,Aseară, fulgii de zăpadă / s-au așternut ordonat pe pământ, / A nins liniștit ca în poezia lui Coșbuc…” (,,Aseară a nins”) Ion Minulescu: ,,Aicea, ziua plouă în rafale, cu perle străvezii / pe frunze veșnic însetate (…) Aicea, în Carolina ,,plouă de trei ori pe săptămână…” (,,Aicea”). Tudor Mușatescu: ,,Mărețe statui am vizitat / la venirea în țara Lumii Noi (…) Nu dărâmați! Creați! / Nu știrbiți frumuseți! Adăugați!” (,,Mărețele statui”).

În noianul de gânduri prin care Vavila Popovici se strecoară precum o lebădă prin păpurișul și stufărișul Deltei, plutind pe undele Destinului, totul se convertește, sintetic / concluziv, într-o stare de spirit biruitoare, în concordanță cu celebra zicere: ,,Speranța moare ultima”. Iar mie îmi vine să cred, citind și această carte – ,,Glasul inimii” – că ,,Speranța nu moare niciodată, Veșnicia fiind menirea ei Divină.” Însăși poeta declară: ,,Va fi bine!” Așa ,,spune inima mea”. De unde se poate înțelege că pe oamenii puternici suferințele vieții nu-i descurajează, nu-i doboară. Dimpotrivă, le dau noi forțe, cu toate că, uneori, pe câte unii, armele îi dezavantajează, iar lupta devine una inegală, nedreaptă.

Așa cum am mai spus, cred, și în alte rânduri, la fel ca invocatul Coșbuc, Vavila Popovici este ,,Suflet în sufletul neamului meu / Și-i cânt bucuria            și-amarul, / În rănile sale durutul sunt eu…” Altruismul ei nu este unul voit, ci structural. Ea nu trăiește pentru sine și nu scrie spre a-și umple timpul, căci ,,Până și păsările jelesc, cântând”; ,,Duci cu tine povara trăirilor intense; / te ascunzi în clipele sfinte ale poeziei / și scuturi sacul greu ce sufletul apasă…”; ,,O nouă toamnă (…) frunzele cad, rând pe rând, / în eternitate”; ,,Am visat că treceam prin viață.”

Un vis frumos, pe care Vavila Popovici l-a semănat în cărțile sale precum ar fi încredințat unui ogor boabele de grâu,… lanul înspicat de rod auriu pentru pâinea vieții. ,,Stai Lună, nu pleca din fereastră, / să pot scrie cuvintele albastre,/ până la ivirea razelor de soare.”

Spor la scris, Vavila!

 

Vasile Filip  –

Iași, 24 septembrie 2020