Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » TICU LEONTESCU, EUGEN DORCESCU, DE LA AGONIE LA EXTAZ

TICU LEONTESCU, EUGEN DORCESCU, DE LA AGONIE LA EXTAZ

TICU LEONTESCU: EUGEN DORCESCU, DE LA AGONIE LA EXTAZ

Jurnalul Îngerul Adâncului, operă a lui Eugen Dorcescu, publicată la Editura Mirton, Timișoara, 2020,  este dedicat actualei sale soții, scriitoarea Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, care scrie o prefață amplă, consistentă, foarte bine aplicată pe text. Un text despre care afirmă:  [a fost] „cea mai captivantă lectură a vieții mele”. În cele peste cinci sute de pagini, acoperind perioada anilor 1991-1998 și încredințate tiparului douăzeci și doi de ani mai târziu, Jurnalul este structurat pe trei părți majore, denumite prin tot atâtea expresii ebraice, respectiv: Moth tamuth („Murind, vei muri”), Abaddon („Îngerul Adâncului”, care-i dă și titlul) și Havel havalim („Deșertăciunea deșertăciunilor”). De la început până la sfârșit, Eugen Dorcescu face o radiografie detaliată a societății românești în general și a celei timișorene în special. Având un spirit de observație experimentat, dublat de un discernământ matur, uneori ca un înțelept, alteori ca un profet, autorul cutreieră, aproape zilnic, străzile, aleile, parcurile, piețele și mai ales instituțiile postdecembriste: Filiala USR, editurile la care lucrează, Universitatea, Teatrul și Opera, bisericile și mai ales Catedrala, descoperind o altfel de lume, altfel de oameni, decât se aștepta. Astfel, de la starea de grație, din zilele fierbinți ale Revoluției de la Timișoara, din Decembrie 1989, trece la starea de… dură amărăciune de după, stare pe care n-o poate nici înțelege, nici accepta, dar nici evita! De aici tensiunea lăuntrică între ceea ce spera să fie marea schimbare în bine și ceea ce se întâmpla de fapt. Descoperă în jur o lume de coșmar, din care ar vrea să scape, să evadeze, căreia trebuie să-i reziste, dar nu oricum. Scriitor profesionist fiind, simte că, deși trebuie să scrie, nu poate să scrie. Și invers: deși nu poate să scrie, trebuie să scrie! Dar despre ce? Și cum? Angoasa aceasta îi spulberă orice elan. Tehnica jurnalului este cea mai la-ndemână și nu ezită s-o folosească. Știe că aceasta implică anumite riscuri și plătirea unui anumit preț, pe care decide să și le asume. Astfel, sinceritatea, care îl face vulnerabil, îi dă, deopotrivă, și curajul să spună lucrurilor pe nume, fără menajamente și fără perdea. În fiecare pagină de Jurnal, Eugen Dorcescu face aceasta, asemenea unui chirurg în vreme de război, care, de multe ori, trebuie să taie în carne vie, fără anestezie. Fascinată de conținutul și forma  scriiturii, Doamna Mirela-Ioana Dorcescu adaugă impresiile ei despre caracterul autorului, despre forma și fondul Jurnalului: „Textul era o licoare prea tare pentru mine. Dens. Polimorf. Ancorat într-o istorie mult prea recentă… Eram încântată de altitudinea scriiturii: morală, conceptuală, estetică, semiotică. De caracterul ei aristocratic. Autorul, cultivat, manierat, conștient de statutul său ontologic și axiologic, nu abdica în nici o împrejurare de la standardele lui…. Suflul relatărilor era năucitor. Mă întorceam mereu la caietele lui Eugen ca la un drog… Autorul ieșea din tiparele speciei… Era când poet, când prozator, când cronicar al evenimentelor, când psihanalist al propriului abis. Întotdeauna extraordinar de realist. De clasic. De romantic. Tăia în carne vie. Rănea cu briciul…”   Asemenea marilor profeți antici cu vocație (Ilie, Isaia, Amos, Ieremia), chemați și trimiși să denunțe formele grave de imoralitate din generația lor, anunțând judecata divină și îndemnând la pocăință, autorul Jurnalului, necunoscându-și cititorii și nemizând pe publicarea textului decât mult mai târziu (poate chiar post-mortem), se așterne pe scris. Așa cum singur mărturisește, Jurnalul este pentru sine o spovedanie în fața Creatorului, o terapie. Cândva, poate, va fi și o confesiune în fața, în auzul altora: „Mare mângâiere acest jurnal! Câteva minute pe zi, absolut cu mine însumi și cu un posibil cititor, despre care nu știu nimic, care poate nici nu există încă. Îmi face bine spovedania continuă. <Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine va fi împotriva noastră?>”. De asemenea,  „o cronică lăuntrică, un dialog cu mine însumi și, mai ales, o confesare în fața Celui Veșnic”. Parcurgând maratonul zilelor, nopților, anilor despre care scrie, Eugen Dorcescu străbate devastat pustiul unei singurătăți impuse de jungla urbană, căreia nu i se poate adapta, dar și de sănătatea precară a soției sale, scriitoarea Olimpia Berca(Oli), ce supraviețuiește miraculos unui infarct. Acestea îi induc o stare de lehamite, de greață, de marasm, de agonie. În toată această  criză existențială, Eugen Dorcescu şi soția sa citesc zilnic, cu voce tare, Biblia, singurul și cel mai sigur și mai la-ndemână mijloc de a dialoga cu Marele Stăpân. Aplică o lectură devoțională textului sacru (de la Facerea la Apocalipsa), poetul reflectând și asumându-și pentru sine, cel de azi, dimensiunea profetică reeditabilă a mesajului divin, pentru cei de ieri, dar și spiritul multor rugăciuni ale psalmiștilor  biblici, hrănindu-se duhovnicește și lăsându-se transfigurat. De pildă, în toată vremea suferinței soției, se roagă prin cuvintele rugăciunii psalmistului: „Doamne, Dumnezeul meu, Mântuitorule, trimite Cuvântul Tău și tămăduiește-o”! Se apropie, pas cu pas, de Domnul, precum odinioară Moise, traversând pustia Madianului și oprindu-se fascinat în fața rugului aprins, din mijlocul căruia i-a vorbit Însuși… Iahve, Cel ce este (Exodul 3:14). Înțelept și profet, deopotrivă, cu Sfintele Scripturi deschise zilnic pe masă, el se privește pe sine ca-ntr-o oglindă a Domnului, văzându-se așa cum îl vede Domnul Însuși, asumându-și, mărturisindu-și căderile, precum psalmistul Psalmilor 31/32, 50/51. Precum profetul Isaia, în momentul chemării și învestirii în slujbă (cap.6). Sau asemenea sfântului apostol Pavel, care, scriind romanilor, mărturisește despre sine, implorând grația divină (cap.7:21-25). În propria-i casă, ca-ntr-o chilie, se luptă în lăuntrul său ascetul și natura adamică (omul cel nou și omul cel vechi). Totodată, privește, ca printr-o fereastră, afară, la lumea din jur și o vede așa cum o vede Dumnezeu, în toată grozăvia ei păgână. Lumea din Jurnalul lui Eugen Dorcescu, radiografiată atent și just, este o lume căzută. O lume care s-a îndepărtat de Creatorul ei și tocmai de aceea s-a întors împotriva Lui și a scopului pentru care a fost creată. Natura adamică din om este o natură coruptă, pervertită de o mentalitate secularizată, ghidată de standarde imorale, materialiste, hedoniste: lăcomie, senzualitate, nemulțumire, violență, superficialitate, aroganță etc. Sufletul oricărui ins este un soi de tomberon, burdușit cu deșeuri, cu ticăloșii. „Într-o astfel de lume, poezia nu mai interesează aproape pe nimeni. Toată lumea se gândește la bani. Buticuri, tarabe, schimb de valută, duplicitate, decădere… Cum te poți feri de molima, de gunoiul acesta?”(p. 174-175). În afara Edenului, din care a fost alungată, această umanitate trăiește vremuri fatidice, apocaliptice, eschatologice. Îngerul nimicitor – Abaddon – este în arena unei lumi, care alunecă, premeditat, pe toboganul autodistrugerii. Iată această realitate, genial redată, în versurile poemului Istoria unei nevroze al lui Eugen Dorcescu:  „În jur – o lume liberă, ce știe/Să-și ia destinu-n propriile mâini!/Astfel: ucide feți, adoră câini/Și-n loc de pensii, fabrică sicrie.// Elita-i nulă: vipuri și vedete./Elevi drogați. Studenți analfabeți./Fecioare hăcuite de chiurete/Îmbrățișează-n public proxeneți.//Dezmăț. Minciună. Ură. Sărăcie./ Largi spații de manevră pentru hoți./Soți decuplați. Familii fără soți./Poligamie. Sex. Poliandrie.//Păgână, primitivă-nvălmășeală,/Cu oameni morți, deși pretind că-s vii./Sclavia cea mai cruntă-ntre sclavii/E-această libertate infernală.//Ce bine că nu sunt de capul meu!/Că rob am fost. Și sunt. Și-o să rămân./Ce bine că slujesc sub un stăpân./Și că stăpânu-acela-i Dumnezeu”. Așadar, autorul Jurnalului, afectat, curajos și responsabil, dorește să se îndepărteze de o astfel de realitate mundană în criză: „Mi-e dor de un loc retras, patriarhal, tihnit, nerăscolit de plugul istoriei. O parte a ființei mele a aspirat mereu spre ascetism, spre ieșirea din timp, spre o încăpere cu o masă de lemn, cu un pat și un scaun, cu Biblia, cu un teanc de hârtii și un stilou pe masă, cu o pâine și un urcior cu apă… Mă tem de Cel Veșnic și sper numai în El” (p.174). „Singurătatea omului metafizic e comuniunea cu Divinitatea” (p. 26), adaugă autorul.  Traversând „valea umbrei morții” (Psalmul 22/23), cu Domnul, Păstorul lui, alături, apoi „valea plângerii”, el o va preface, pentru sine și pentru ceilalți, într-un „loc plin de izvoare” (Psalmul 83/84). Psalmist și ecclesiast,  poetic și filosofic, prin metafore, întrebări retorice, imagini poetice, solilocvii, urcând din văile abisale spre piscuri, ieșind din Infern și tânjind după Paradis, alături de Domnul și de Sfintele Scripturi, Eugen Dorcescu simte chemarea divină de a scrie, de a versifica Psalmii, apoi Rugăciunea regelui Manase, apoi Ecclesiastul și chiar Pildele, tot atâtea resurse spirituale, care îi deschid o altă perspectivă, ajutându-l să se regăsească, să se ancoreze pe sine de „Stânca Veacurilor”, Dumnezeu, prin credință, nu doar supraviețuind, ci chiar trăind aievea o viață abundentă. Călătorind, alături de Oli, zilnic, prin istoria lumii biblice, își asumă tezaurul promisiunilor făcute de Domnul celor evlavioși, hrănindu-se cu „pâinea” sățioasă a Cuvântului, conștientizând și recunoscând integral conținutul și mesajul Psalmului 22/23. „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic…” Privit dintr-o astfel de perspectivă, destinul său capătă o altă dimensiune, care va transcende de aici dincolo, din timp în eternitate. Doar așa, să fii în lume, dar nu din lume, precum se ruga pentru ai Săi și pentru noi, noaptea, în Grădina Ghetsimani, Mântuitorul: „Sfinte Tată, nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de Cel Rău”. Adăuga: „Sfințește-i prin Cuvântul Tău. Cuvântul Tău este Adevărul”. Prin Jurnalul său, Eugen Dorcescu trăiește, crede și scrie astfel, încât, atunci când va pleca din lume, să i se simtă lipsa. Nu pot să închei, decât cu ultimele cuvinte solemne (precum cele ale sfântului apostol Pavel către tânărul său discipol Timotei, presimțind iminenta despărțire de-aici, privind, prin credință, la revederea de dincolo), acele cuvinte cu care Eugen Dorcescu își încheie Jurnalul. „Tema mistică e cea mai cuprinzătoare. Ea le cuprinde pe toate… Jurnalul va rămâne, mai mult ca sigur, nepublicat, până când mă voi muta la Domnul. Duhul (nădăjduiesc și mă rog) mă va sfătui cui să-i las manuscrisele… Eu am murit acestei lumi. Mi-e dor de Creatorul meu. Abyssus Abyssum invocat. Domnul e Duh, dar e prezent, încep să-L zăresc pe Hristos în fiecare făptură omenească. Atunci viața redevine demnă de trăit, ba chiar frumoasă. Ne revedem după Apocalipsă?”(Eugen Dorcescu, 13 noiembrie 1998).

Am parcurs acest Jurnal în luna august, petrecând ore în șir în Parcul Carol, în Cimitirul Bellu, acasă, subliniind tot ceea ce mă atingea profund. Trecuseră șaisprezece ani de când l-am întâlnit pe Eugen Dorcescu, l-am vizitat și m-a vizitat de foarte multe ori, ne-am împrietenit, m-a învățat multe, ajungând să-l cunosc foarte bine. Dar, după ce am citit de două-trei ori Jurnalul, am descoperit un altfel de Eugen Dorcescu, un alt (auto)portret. Prin zbuciumul propriului calvar, el a descoperit o lume ostilă, viciată și vicioasă, își reevaluează prietenii, îl(i se) descoperă Cel Veșnic și, nu în ultimul rând, se descoperă pe sine.   Concluzia mea, după tot ce am aflat, călătorind, alături de el, prin paginile acestui Jurnal, asemenea lui Dante călăuzit de Virgiliu, din Infern, prin Purgatoriu, în Paradis, este aceasta: Eugen Dorcescu, de la agonie la extaz.

 

28 septembrie 2020


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).