Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, STRUCTURI IMAGISTICE ÎN POEZIA LUI PETRU VASILE TOMOIAGĂ

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, STRUCTURI IMAGISTICE ÎN POEZIA LUI PETRU VASILE TOMOIAGĂ

ANIŞOARA-VIOLETA CÎRA:  STRUCTURI  IMAGISTICE  ÎN  POEZIA  LUI  PETRU  VASILE  TOMOIAGĂ

 

 

 

,,Căutați mai întâi împărăția Lui. Și toate acestea se vor adăuga vouă”

(Luca 12, 31)

 

Rândurile care urmează sunt urmarea unei incursiuni în poezia mistico-religioasă a lui Petru Vasile Tomoiagă, personalitate timișoreană, jurnalist profesionist, poet și prozator de talent. Ne referim la volumul bilingv (română – engleză) Icoane, Editura Mirton, Timișoara, 2016, ilustrat de Ion Sulea Gorj. Versiunea engleză îi aparține Mihaelei Christi.

Într-o limbă literară firească și cumpătată, poetul vorbește, cu eleganță și finețe,  despre iubire și credință, făcând o distincție clară între Eros și Agape – iubirea telurică vs. iubirea de Dumnezeu.

Din nevoia de a conștientiza problemele vieții și ale morții, ajunge la conceptele biblice Urim și Tumim, denumite de două cuvinte ebraice și traduse în Septuaginta prin Arătarea și Adevărul. Între aceste limite, ideile poetice sunt vehiculate prin simboluri: icoanafereastră, aripa, sângele, clipa, ploaia, mormântul, crucea, clopotnița, cuiul înroșit etc; sau prin diadele luminăîntuneric, noapte zi,  cer – pământ (lut).  

Asemenea mișcării browniene, simbolurile (uneori apelând la modelul formal al metaforei) figurează într-un discurs non-linear, de esență mistică. Pierdute pe axa temporalității, clipele devin icoane: ,,Fiecare clipă e o icoană/pe care cineva nevăzut/mi-o răpește…”  Întrucât icoanele imortalizează un anume moment, ele sunt „tablouri cu ochii plini de timp,/zugrăveli răstocite de vreme,/cu fiecare clipă altele…” Figurile din icoane aparțin și trecutului, în care au fost realizate, și prezentului, în care sunt privite. De aceea, ele nu pot avea un singur înțeles. Polisemia lor derivă din nucleul semantic al „sfințeniei”. Toate figurile pe care le înfățișează sunt sfinte. Implicit, imaginile părinților din icoane. O reminiscență tulburătoare pentru eul liric, căruia îi rămân doar clipele. Metafora spre capătul scenei reflectă frământările de tip existențial, fiorul sfârșitului. Anii și anotimpurile s-au succedat, au pierit: ,,Încet-încet/anii au trecut prin moară/spre capătul scenei/anotipurile s-au stins…” Răgazul e scurt.  Finalul e aproape. Ne vine în minte celebra metaforă a  lui  Horatius, din poemul alcaic Ad Postumum: „Eheu, Postume, Postume,/Labuntur anni” („Vai, Postumus, Postumus,/Fug anii trecători”). Motivul timpului este adus admirabil în arhitectura textului. Ființa muritoare a poetului este bulversată de semnele trecerii timpului, acut percepute: în liniștea deplină a meditației, nu se aude decât bătaia ceasului. Imaginea auditivă se realizează prin comparația – bazată pe amplificare sonoră și emoțională – dintre tic-tacul ceasului și bătaia de ciocan pe nicovală: ,,E atâta liniște/încât tic-tacul/ceasului/pare bătaie/de ciocan pe nicovală…” Cutremurul apropierii sfârșitului sporește regretul pentru timpul netrăit, irosit: „Adun în pumn/ciobul zilelor/și nopților/pierdute/ la-ntâmplare…”

Doritor de liniște sufletească, de împăcare cu destinul, doritor de libertate, autorul optează pentru salutara comunicare cu Dumnezeu (cu nimeni altcineva), prin intermediul rugăciunii: „Să fii cu adevărat liber/în rugăciune/iar gândul să Îl atingă/doar pe Dumnezeu”. Eul liric se înscrie, astfel, în arhetipul omului aflat în căutarea lui Dumnezeu, Marele Creator, Atotputernicul. Îl recunoaște pe Dumnezeu ca fiind Lumina adevărată și călăuzitoare. Rugăciunea îl despovărează, îl sustrage lumii, îl face să trăiască cu gândul numai la Dumnezeu. Ea reprezintă o comunicare ascensională, o călătorie spirituală.

Grupul ternar noapte – moarte – stea exprimă speranța în triumful total al luminii, al spiritului infinit asupra materiei – spiritus aeternus: „Și fiecare stea/înjunghie de moarte noaptea, strălucitoarea…”

O altfel de coordonată semantică întâlnim în poemul Întotdeauna ploaia, unde Petru Vasile Tomoiagă explorează o sintaxă repetitivă. Actul poetic, astfel construit, se referă la o ploaie înspăimântătoare, amintind de Potop. Din punct de vedere formal, se realizează un paralelism sintactic, versurile ocupând același tip de structură binară: „Plouă cu stele/și plouă cu îngeri,/plouă cu sânge/și plouă cu flori,/ploi calculate/ori ploi rebele…” La nivel simbolic, ploaia este ambivalentă: este un factor dătător de viață (unde există apă, există viață; apa hrănește și crește), dar poate fi și un semn al dezintegrării, al pedepsei divine. Pe acest din urmă sens, apocaliptic, mizează poetul: „Plouă cu stele/și plouă cu îngeri”; „plouă cu sânge/și plouă cu flori”; „ploi calculate/ori ploi rebele…”.

Același paralelism sintactic îl regăsim în poemul Înaltul, dar aici versurile se repetă în structură ternară: „Bolta încărcată de albastru…./Bolta ca un tablou marin,…/Bolta ca o scenă cu cortina albastră…”

Un alt poem răvășitor este Adam și Eva, cu trimitere directă la textul biblic: ,,Și femeia a văzut că pomul e bun de mâncat și că plăcut le este ochilor la vedere și că e de dorit spre câștigarea priceperii. Și a luat din roada lui și a mâncat; și i-a dat și bărbatului său, care era cu ea, și el a mâncat” (Facerea 3, 6). Creativitatea este minimă, amintind de „gradul zero al scriiturii”  moderne și postmoderne.  Dar inserția aceasta valorizează, raportează creația proprie la episoade cruciale din istoria relației dintre om și Dumnezeu. Referința implicită la păcat motivează vălmășia lumii pedepsite.

Remarcăm modul în care poetul esențializează sufletul în căutarea adevărului, atât la nivelul semanticii (epitete, metafore), cât și la cel al sintaxei textuale: „Uimită luna/își plimbă ochiul/peste noaptea de liniști…/În tăcerea cea mai adâncă/stelele îmi zdrobesc sufletul./Razele trase prelung la rindea/aruncă schije/care alunecă/pe trupul tău tânăr… /Și cerul, copac desfrunzit,/rodește mărul/pe care în păcat/ni se întâlnesc gurile…” În această reprezentare a episodului biblic, Petru Vasile Tomoiagă schițează un tablou vesperal, unde păcatul originar este consumat în misterul și tăcerea nopții: „Uimită luna/își plimbă ochiul/peste noaptea de liniști…”; „Și cerul, copac desfrunzit,/rodește mărul/pe care în păcat/ni se întâlnesc gurile…”. Prin elipsa verbului copulativ „a fi”, poetul realizează o metaforă determinativă. Metafora determinativă se diferențiază de cea implicată, care, după opinia Poetului Eugen Dorcescu, „se realizează în absența termenului propriu. Acesta nu mai este nici subînțeles, nici inclus în forma verbului, ci implicat în termenul figurat (Metafora poetică, București, Editura Cartea Românească, 1975, p. 38). La nivel meta-textual, poetul reinterpretează mitul biblic: Adam și Eva comit păcatul originar, însă totul se petrece noaptea, în ignoranță și în ne-știință, universul fiind lipsit de prezența lui Dumnezeu.

Poemul Condiție, ce prefațează volumul, este un simplu distih, în care, însă, eul liric evocă lupta grea dintre teluric și celest, dintre carne și duh… Lutul simbolizează lumea pământească, în timp ce lumea cerească îi aparține cerului nemărginit: „De câte ori mai mult ești lut,/Cu-atâta mai puțin ești cer”. Trăsătura esențială este spiritualizarea. În Dați-mi un trup, voi munților, Blaga considera că trupul reprezintă echivalentul lutului slab, „prea strâmt pentru strașnicul suflet/ce-l port”. Aceeași luptă acerbă dintre carne și duh o regăsim și la Poetul Eugen Dorcescu (este una dintre marile teme ale poeziei sale): „Deși știi/ce sunt eu:/nimic altceva decât/o ireductibilă/luptă/între carne și/duh” (Nirvana, 2014).

Divinitatea întruchipează puterea și autoritatea absolută. Dintre toate adevărurile transmise de imaginea lutului și a olarului (Romani 9, 21), cel despre suveranitatea lui Dumnezeu este cel mai reprezentativ. Și astfel, revenim la rugăciune și la menirea ei.

Rugăciunea este legătura vie, împărtășirea sufletului, cu Dumnezeu. Ochii sufletului și inima eului liric Îl caută pretutindeni, spre a-L întâmpina. Poetul aparține unei lumi aparte, neîncadrându-se în limitele celei de obște. Folosirea prepoziției pre, provenită din latinescul per ( în loc de pe),  sugerează că el, poetul, nu poate pricepe, e neputincios, drept pentru care își cere iertare prin această rugăciune, o rugăciune rostită cu prenumele, acesta fiindu-I cunoscut lui Dumnezeu (Prenumele apare și în Rugăciunea inimii). Iată rugăciunea lui Petru Vasile Tomoiagă, într-un discurs repetat, marcat de hipertexualitate: „Iartă-l, Doamne,/pe robul tău Vasile-Petru/care a avut/atâtea bucurii și necazuri…/Care s-a zbătut,/dar nu a înțeles nimic/nici în viață/ și nici din moarte,/pentru că rostul lui/ nu era pre (subl. n., A.-V.C.) pământ”. Eul liric tinde către „robul Petru-Vasile”, care a fost un sfânt, iar faptul că „nu a înțeles nimic/nici în viață/și nici din moarte” se justifică prin aceea că „rostul lui/nu era pre pământ”. Așadar, eul poetic tinde către o înălțare spirituală, celestă.

Greul ființei se eliberează, pasărea, „zburătoarea gingașă”, statornicește relația dintre pământ și cer. Gilbert Durand, recuperator de universuri imaginare, asemenea lui Gaston Bachelard, a considerat pasărea ,,un simplu accesoriu al aripei”, ce poate fi încadrat între simbolurile ascensiunii, împlinind și desăvârșind spiritul (spiritus). Simbolul păsării tinde către redobândirea luminii absolute, pasărea fiind purtătoare de lumină – lumina ce călăuzește, opusă luminii luciferice, care corupe și orbește: „Zburătoare gingașă/Colibri prea iute de aripi/Pasăre rănită adânc/Între două Himalaia”. Aripa întruchipează simbolul zborului ca inspirație, un salt către îngeri.

Admirăm harul poetic, grație căruia un alt simbol, stelele, oferă o viziune complexă a necuprinsului, a înaltului ceresc: „Soarele albastru veșnic/Ne pândește dintre stele/Cai cerești brăzdează bolta/Le sar raze din caiele…” Sau, în poemul valea căii lactee, o imagine viguroasă, construită prin intermediul metaforei: „mir de stele/aveam pe frunte”. Reținem și uniunea dintre eul liric și universul celest, călăuzitor: „Stelele mă ung/cu o noapte senină,/o noapte blândă/și dureroasă/ca o iubire”.

Lexemul lumină, aparținând, deopotrivă, lumii materiale, fizice, și, mai ales, celei spirituale, este utilizat frecvent de poet, cu scopul de a reconfigura discursul poetic (e o sursă de bucurie): „Râuri de lumină curg stelele”; prin inversiune, aceeași imagine vizuală: „Curg stelele în râuri de lumină”. Cuvintele reflectă emoția, din labirintul vremii răsar metaforele ce sugerează trăirile intime și pure ale poetului: „Plugul timpului/le scoate în brazdă/și ele sclipesc/în lumina adevărului…” Destinul sufletului este călăuzit nu de timp, ci de Lumină: „Fuioare de cuvinte/se împletesc cu stele/într-o lumină blândă/care învăluie sufletul pietrei…” Cităm o altă imagine poetică, învăluită în tristețe, prin hiperbola cosmică ce esențializează drama ființei: „Lacrimile ploii/spală o dragoste atât de amară/că lumina s-a făcut mai mică/și-n cer, atâtea stele s-au închis…”  Poetul transpune, într-un tablou narativ, nu doar imaginea familiei, din momentul închegării ei și până la părăsirea acestei vieți, ci și drama părinților: „În ziua însorită de vară/lumina m-a izbit materială în ochi/viața m-a năpădit/sau am pătruns în viață/și părinții mei tineri/plini de putere/… pe nesimțite…/s-au născut copiii/și nepoții…/Părinților li s-a întunecat cerul”.

Prin intermediul epitetelor, poetul cromatizează lirismul: cui înroșit, bolta albastră, ocean albastru, cortina albastră, bărbi albe, sângele albastru, pastă de roșii, marea înnegrită de coșurile de fum, cerul-șuvoi de albastru etc. În genere, albastrul este culoarea cerului senin. La Petru Vasile Tomoiagă, el poate fi și un atribut al melancoliei sau chiar un semn al regalității.

Poetul este un creator de metafore. În lucrarea În căutarea retoricii pierdute, Maria Foarță afirma următoarele: „Metafora este concomitent și simbol atunci când ea se include unei serii formând un câmp metaforic omogen, pentru una și aceeași idee. În cadrul câmpului, relațiile dintre cuvintele-metafore sunt de echivalență, ele nefiind una grefa alteia, ci o reluare și o participare egală la sensul simbolic” (În căutarea retoricii pierdute, Timișoara, Editura UVT, 2018, p. 122). Reținem, mai întâi, o amplă suită de metafore: icoane; ciobul zilelor; oasele cuvintelor; plugul timpului; cerul, copac desfrunzit; hățurile lumii; cortina albastră; mir de stele; ulciorul vieții; capătul scenei; colivia cerului; camera inimii; osul lemnului; bobul de grâu. Un citat: „Întunericul din bobul/de grâu câtă lumină/înflorește în el”. Poetul Petru Vasile Tomoiagă îl evocă, textual, prin intermediul discursului  repetat, pe Lucian Blaga: „De prea mult aur crapă boabele de grâu” etc. Apoi, comparațiile: „Soarele se prelinge ca o pastă de roșii; „Bolta încarcată de albastru/ ca o armă de vânătoare,/cu pulbere”; „Viața a bătut iubirea/ca pe un cui; „Cât de liniștit/moare natura,/ca sfinții, plăcut mirositori; „O noapte blândă/și dureroasă,/ca iubirea”;„ Mi-au răsărit soarele și luna/între omoplați/ca doi copii nestatornici și apți” etc.

Acești tropi (metafora și comparația), alături de epitet, de simbol și de figurile sintactice (am amintit paralelismul) dau textului savoare și profunzime.

Spre exemplu, în poemul Pom în toamnă, se poate observa că termenul al doilea al comparației stă pe primul loc. Asistăm astfel la o inversiune, marcă a universului liric, dar și a unei descompuneri temporale de natură lirico-meditativă: „Ca peste un pom în toamnă/curg secunde desfrunzite/peste mine…”

Poemul Sonet încheie prima parte a volumului, vestind sfârșitul existenței și eternitatea spiritului celest: „secunda înapoi nu se întoarce/și timpurile curg înspre soroace… (…) Mileniu, secol, veac îi e totuna/la fel pe boltă-s soarele ori luna”. Ne aflăm în fața unei poezii construite pe tiparul unui dialog interior, un dialog al eului liric cu Demiurgul.

Petru Vasile Tomoiagă este un poet al Luminii. Titlul focalizează atât factura elegiacă a poemelor (v. imaginea mamei: „Mama/abia își mai târâie/picioarele și anii”; „Atât de simplă/mama mea a fost/că n-a avut pe lume un alt rost/decât viața celor trei copii”), cât și sensibilitatea poetului, aspirația lui spre mântuirea și redobândirea sufletului (v. Rugăciune). Este, așadar, un titlu metaforic, ce invită la reflecție. Fondul tensionat al poemelor (dorul de Înălțime, de nemărginire, al omului închis între limite spațio-temporale) și, pe de altă parte, energia imagistică a formei (figuri semantice, figuri sintactice) certifică prezența unui poet de vocație, a cărui operă s-ar cuveni să fie studiată atent și profesionist.


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).