Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » MARIAN CĂTĂLIN CIOBANU, UN DEBUT MATUR

MARIAN CĂTĂLIN CIOBANU, UN DEBUT MATUR

MARIAN-CĂTĂLUN CIOBANU

UN DEBUT MATUR:

Anișoara-Violeta CÎRA, Realismul simbolic: eseistica și proza Mirelei-Ioana Dorcescu, prefață de Nadia Obrocea, postfață de Ana-Maria Radu, Timișoara, Editura Mirton, 2018.

 

De curând, la Editura Mirton din Timișoara, a apărut un impresionant studiu (primul de acest fel!) semnat de scriitoarea Anișoara-Violeta Cîra, eminentă studentă și absolventă de filologie, activă, mai ales, la „Școala” Mirelei-Ioana Dorcescu. Autoarea dedică, cu dăruire și prețuire, un inteligent și important studiu prozei și eseisticii Mirelei-Ioana Dorcescu, „cadru didactic universitar cu o carieră strălucită, unul dintre cei mai iubiți dascăli pe care i-a avut și îi are Facultatea de Litere din Timișoara” (p. 12).

Intitulat Realismul simbolic: eseistica și proza Mirelei-Ioana Dorcescu, acest studiu evocă, de la mică distanță, personalitatea Magistrei în discursuri diferite: unul critic, reprezentat de demersul interpretativ, aplicat romanelor Mirelei-Ioana Dorcescu (Punctul interior, Spre nicăieri 2 volume, Apa și Celesta); celălalt, meta-critic, consacrat unei colecții de eseuri hermeneutice dedicate liricii dorcesciene (Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei; „Etern, într-o eternă noapte-zi”; Despre Eugen Dorcescu – volum omagial; Primăvara elegiei).

Încă din titlul lucrării și din Prefață ne dăm seama că Realismul simbolic nu este o lucrare facilă, nu este destinată oricui, ci inițiaților în domeniul literaturii. Anișoara-Violeta scoate la iveală elementele semnificative ale operei abordate, realizând multiple conexiuni cu lecturi prealabile. Lector dr. Nadia Obrocea, autoarea prefeței, recomandă demersul autoarei ca fiind unul de tip palimpsest: „Metafora palimpsestului, teoretizată de Gérard Genette, poate descrie cel mai bine demersul Anișoarei-Violeta Cîra, (meta)textul său întemeindu-se, în mod invariabil, pe textele Mirelei-Ioana Dorcescu și pe cele ale lui Eugen Dorcescu” (p. 7). O asemenea încadrare este foarte inspirată, deoarece comportă o dimensiune metaforică. Într-adevăr, autorea cărții absoarbe metafora palimpsestului philippidian: „O, câte lucruri au rămas nespuse,/Vechi juvaeruri risipite-n drum!/ De unde să le mai adun acum,/În drum pierdute, pe vecie duse?”, respectiv „Mi-i sufletul ca unul din aceste/Ciudate manuscripte palimpseste;/Șterg scrisul proaspăt și deodată iese/Alt scris, cu slove ciunte, ne-nțelese” – Alexandru Philippide, O, câte lucruri.

Prima parte a cărții, Eseistica, tratează cele mai importante și incitante studii ale Mirelei-Ioana Dorcescu, vizând, în exclusivitate, lirica lui Eugen Dorcescu – Poetul și Poezia.

 

În eseul intitulat Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei, integrat în antologia Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Timișoara, Editura Eurostampa, 2015), Mirela-Ioana Borchin (pe atunci nu era încă soția Poetului) își antrenează toate competențele filologice în analize lingvistice, semiotice, stilistice și pragmatice, unind componentele discursului său prin cercuri hermeneutice. Pornind de la tema centrală – condiția ființei în fața Ființei[1] –, autoarea eseului observă caracterul ascensional al acumulărilor din lirica dorcesciană (vectorul spre Nirvana și etapele parcurgerii acestui drum de factură spirituală). De aceea, vorbește despre o poetică a treptelor. Anișora-Violeta Cîra atrage atenția atât asupra evidențierii poemelor abisale, definitorii pentru Poet, cât și asupra justeței cu care sunt descoperite de eseistă nouă trepte simbolice, ca suport hermeneutic. Caracterul ascensional al operei poetice dorcesciene „se conjugă cu caracterul cultivat al poemelor realizate de un cărturar erudit și sobru” (p. 18). Cîra Anișoara Violeta consideră că această structurare a eseului, urmând ideea unei ascensiuni în plan estetic și axiologic, este foarte interesantă și sugestivă. Este, deci, inspirat, relevant „eseul în nouă trepte, ce compun, în viziunea sa, o adevărată poetică a treptelor unei scări, deopotrivă spirituale și artistice” (p. 18-19).

Autoarea cărții reține admirativ felul cum eseista comentează modernitatea poeziei lui Eugen Dorcescu, pe multiple paliere, insistând asupra relației dintre „înălțimea ideii poetice” și „originalitatea frapantă a expresiei, întotdeauna surprinzătoare” (p. 21). Ca un alumn disciplinat, atent la simboluri și semne, dar și la figurile stilistice, Anișoara-Violeta Cîra urmărește ea însăși concordanța dintre ideea poetică și originalitatea expresiei în lirica dorcesciană. De exemplu, reține din structura eseului hermeneutic, ca mijloace de reliefare a semnificațiilor: repetițiile: „Adâncul. Nimicirea. Abbadon; „Cele ce sunt,/Cele ce sunt,/Cele ce sunt i-au chemat/a-i chema” (p. 21); paralelismele sintactice: „Tu ai trăit ca eu/să fiu ce sunt.//Tu ai murit ca eu/să fiu ce sunt” (p. 22); proformele, în poziție anaforică sau cataforică: „De fapt, în lumea ternă și murdară,/ Ce rost ar mai avea cețoasa fiară? Ea, care, nicăieri și niciodată,/ Nu s-a lăsat învinsă și dresată” sau: „«Totu-i să fii în stare să-L găsești/Pe-Acela care e. Pe-Acela care/E dincolo de cruguri, de povești,/De curgere, rotire și uitare»” (p. 22).

Anișoara-Violeta Cira remarcă și ecoul vastului eseu hermeneutic, care a stârnit aprecieri din partea unor importanți literați: Livius Petreu Bercea, Armă îmi este cuvântul iubitor și îndurerat: „La finalul volumului, o parte însemnată (cca 160 de pagini culese cu caractere mici, deci substanțială ca număr real de pagini) o reprezintă un Eseu hermeneutic asupra poeziei lui Eugen Dorcescu, scris de o profesionistă în materie (Mirela-Ioana Borchin este specialist în pragmatică, semiotică și semantică)” (p. 23); Iulian Chivu, Poezia ca existență reflexivă – săvârșire întru desăvârșire: „În acest sens este scris, de fapt, și eseul hermeneutic Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei […] îndelung chibzuit, cu acribie și cu har erudit caligrafiat” (p. 24); Maria Nițu, Alchimist la vămile Nirvanei: „Studiul va fi, pentru un lung timp de acum încolo, vârful de lance în definirea critică a poeziei lui E. Dorcescu” (p. 25) etc.

 

Cel de-al doilea eseu hermeneutic prezentat, un discurs platonician am adăuga noi, este intitulat „Etern, într-o eternă noapte-zi” (Timișoara, Editura Mirton, 2016), o continuare originală, în dialog cu Poetul, a hermeneuticii liricii dorcesciene. Aici, Mirela-Ioana Dorcescu își propune să își consolideze o direcție, un stil în tratarea scrierilor lui Eugen Dorcescu: „Cu prudență, se poate afirma că, prin problematică, viziune și calitate, prezentul demers continuă și dezvoltă semnificativ, grație colaborării sistematice cu Poetul, eseul meu Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei, consolidând o direcție hermeneutică în exegeza dorcesciană” („Etern, într-o eternă noapte-zi”, p. 6).

Cartea de dialoguri este, așa cum propune și cuprinsul, o carte cu idei filosofice, platoniciene, al cărei substrat îl reprezintă fericirea:

„M.-I.B.: Încă o întrebare, Domnule Eugen Dorcescu. Convențională, dar decurgând, mi se pare, din tot ce am vorbit. CE ESTE FERICIREA?

E.D. (Se întunecă. Ezită): Nu știu. În niciun caz, viața…

M.-I.B.: Viața, nu. Dar Nivana?” („Etern, într-o eternă noapte-zi”, p. 144).

 

Structurate fidel modelului platonician, temele abordate (Despre Avatar, Despre forma poetică, Despre asocierea marilor religii, Despre O arhi-amintire, Despre libertatea Poetului, Despre receptare, Despre un proiect de cercetare semiotică, Despre Shunyata, Despre Bătrân, Despre beatitudine și spirit) constituie, așa cum foarte bine observă și Snejana Ung, în În dialog…, „«o serie de elemente specifice poeziei lui Dorcescu»” (p. 31). La nivel metatextual și filosofic, dialogurile reliefează nu numai cauzalitatea formelor spiritului, ci propun și un antidot pentru haosul universal. Constantin Stancu semnalează profunzimea temelor și a contratemelor, dar și calitatea spirituală a relațiilor dintre poet și opera sa: „Cititorul cunoscător și serios va aprecia cartea ca un timp al bucuriei spirituale. Dialogul dintre specialist și poet declanșează multe idei, teme, contrateme, relațiile dintre poet și opera sa în contextul mai larg al relațiilor cu divinitatea și cu oamenii vremii sale” (p. 33).

Despre Eugen Dorcescu – volum omagial 75 (Timișoara, Editura Mirton, 2017), coordonat magistral de Mirela-Ioana Dorcescu (la vremea aceea, semna tot Borchin), este o carte densă, din care se degajă un impresionant portret al marelui scriitor bănățean. Cuprinsul reflectă preocuparea de conformare la structura clasică a unui volum omagial complex: I. Omul și Poetul; II. Scribul; III. Poezia; IV. Recunoașterea. La care se adaugă Tabula gratulatoria.

Din capul locului, se remarcă numele grele de scriitori care au conceput, cu acribie și neasemuită prețuire, discursuri elogioase, frapante, emoționante. Se găsesc aici omagieri și comentarii unice. Din teama de a nu omite vreun cărturar valoros, vom spicui doar câteva nume din seria de literați de prestigiu național: Ion Marin Almăjan, Aurel Gheorghe Ardeleanu, Livius Petru Bercea, Zenovie Cârlugea, Iulian Chivu, Radu Ciobanu, Simion Dănilă,  I. Funeriu,  Mircea Lăzărescu, Viorel Marineasa, Adrian Dinu Rachieru, Alexandru Ruja, Corina-Victoria Sein, Constantin Stancu, Vasile D. Țâra, Cornel Ungureanu etc. etc. Iar, din mediul hispanic – căci Eugen Dorcescu este o personalitate recunoscută la nivel european! –, îi enumerăm pe Rosa Lentini, M. Cinta Montagut, Coriolano González Montañez, Andrés Sánchez Robayna și Jaime Siles.

Dintre elogioasele memorii, Anișoara-Violeta Cîra alege consemnarea lui Crișu Dascălu, cărturar timișorean, poate cea mai emoționantă evocare, în care autorul mărturisește că intuia ceea ce avea să devină, peste ani, Poetul Eugen Dorcescu: „Când, într-o zi de toamnă a lui 1966, se deschide ușa Sectorului (de lingvistică), prin ea pătrunde un foarte tânăr absolvent al Filologiei timișorene: Eugeniu Berca ne devenea coleg l-am adoptat numaidecât. Avea o liniște a lui, dezvăluită de o mimică sumară, dar și o încordare abia ghicită sub platoșa unei politeți reticente. Urmară câteva luni în care așteptam ca adevăratul Eugen Dorcescu (cum i se spunea de acum) să iasă la rampă” (Eugen Dorcescu: volum omagial 75, p. 41). Intuiția  s-a adeverit, întrucât „două studii ample despre strălucitoarea ieșire la rampă a scriitorului în următorii cinzeci de ani scrie chiar coordonatoarea volumului omagial, Mirela-Ioana Borchin” (p. 41).

 

Cel de-al doilea capitol al cărții, referitor la Proza Mirelei-Ioana Dorcescu, se axează pe creația literară a acesteia. Anișoara-Violeta Cîra îi conturează un convingător profil literar. Trăsătura fundamentală pare a fi preocuparea prozatoarei de a înălța, din punct de vedere  spiritual și cultural, femininul.

Cartea de debut, Punctul interior, indică și exploatează, prin metafora din titlu, un centru al suferinței pe care o experimentează sfâșietor protagonista, Corina Petrescu, în destinul căreia se regăsesc multe femei: „Dar, lăsând deoparte criteriile taxonomice, voi afirma, de la început, că Punctul interior este cartea suferinței, un text care te învață să suferi, să accepți suferința cu mai mare îngăduință, comparând ceea ce îți este dat să trăiești cu ceea ce i s-a întâmplat Corinei, personajul central, într-un timp foarte scurt, la vârsta la care ne-am obișnuit să o considerăm «cea mai frumoasă», altfel spus, în plină tinerețe” (p. 62). Atentă la manifestările suferinței, Anișoara-Violeta Cîra identifică o metaforă-simbol frecventă în Punctul interiorțipătul: „țipătul, ca metaforă-simbol, pentru exteriorizarea feminină a durerii, plasat în preambulul romanului, anunță intenția autoarei de a face din durere temelia scrierii sale” (p. 62). Firul narativ al romanului este complex și tulburător, cu dramatice reliefuri și note tragice: „Romanul tratează drama unei femei frumoase, sensibile și inteligente, confruntată cu situații potrivnice speranțelor ei de fericire: îi moare subit iubitul, naște o fetiță prematură, cu slabe șanse de viață, din cauza căreia se izolează de lume, apoi află că soțul său, arestat, este cel care a provocat moartea fostului ei iubit, divorțează, rămânând singură cu doi copii, asistă la moartea prietenului său cel mai apropiat, psihologul, care o ajutase să treacă, pe o firavă linie de plutire, prin toate acestea, și care este secerat de un cancer galopant… Cum depășește un obstacol, se ivește altul, la fel de crunt”. Se observă, în finalul lecturii, că Punctul interior este un roman cutremurător, prezentând, fără exagerări, dar persuasiv, drama femeii contemporane și invitând la reflecție și (auto)contemplare.

Autoarea cărții propune spre lectură o excelentă dovadă de receptare a Punctului interior: cronica Poetului Eugen Dorcescu, intitulată Despre inițierea în suferință: „«Acum începe inițierea grea, temeinică, stăruitoare în suferință. Acum începe confruntarea cu cea mai teribilă prezență: absența. Acum începe, de fapt, agonia (sufletească) a persoanjului, sub lovitura acestui torționar necruțător și impasibil: absența. Acum se inițiază ravagiile dorului»” (p. 70).

Cu „lampa latinității la tâmplă”, cum obșnuia să spună Magistrul timișorean G.I. Tohăneanu, care, la rându-i, îl invocă subtextual pe Liviu Rebreanu, Anișoara-Violeta Cîra consemnează faptul că personajului central al romanului, Corina, aidoma discipolului senecan Lucilius, „i-a fost smulsă clipa de fericire” (p. 71), iar trecerea timpului, la fel ca moartea, este inevitabilă: „quaedam tempora eripiuntur nobis, quaedam subducuntur, quaedam effluunt (Unele clipe ne sunt înhățate, altele ne sunt duse pe ascuns, altele se scurg)” (p. 71).

Punctul interior este, fără îndoială, un roman simbolic, „dar nu tezist, ci încărcat de semnificații sugerate cu abilitate, în sfera literaturii veritabile” (p. 77). Roman de debut, publicat în anii maturității, acesta împletește referința plauzibilă cu ficțiunea, valorificând experiența de viață, dar și pe cea în semiotică a autoarei, care, cu subtilitate, preschimbă semnele în simboluri, realizând, în subtextul epicii, o simbolistică a lumii suferinței.

 

O altă operă de căpătâi a Mirelei-Ioana Dorcescu o reprezintă romanul Spre nicăieri (2 volume: I. Piatra de silex; II. Întâmplător sau nu?), unde lumea este „grotescă, cufundată în beznă, derutantă, cu întrebări fără răspuns, în care, aparent, nu mai este nimic de sperat…” (p. 78).

Semnat Mirela-Radu Lazarescu și scris în colaborare, Spre nicăieri este un roman copleșitor, care se cere citit ca roman istoric, bazat pe fapte reale, atestate prin documente.

În căutarea și dezvăluirea adevărului plauzibil, Mirela-Radu Lazarescu își arogă un triplu rol: autoare, naratoare și personaj. Ajunsă în posesia memoriului de reabilitare și a testamentului Mitropolitului Vasile Lazarescu, primit de la Bunica ei, Lucreția, Mirela-Radu Lazarescu le publică și comentează, scriind o narațiune de o naturalețe inegalabilă, astfel încât obiectivul urmărit este integral atins: „demască – târziu, dar nu tardiv – fața ascunsă a celui la care nimeni nu se aștepta să fie capabil să facă atât de mult rău: a Mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului” (p. 82-83).

Prin scrierea romanului, (stră)nepoata Mitropolitului Vasile Lazarescu, Mirela-Radu Lazarescu, îndeamnă la adeziune, dreptate și aprecierea marilor valori. Miza pragmatică a romanului este semnalată în mai multe rânduri: „… poate vom reuși să spargem lacătul de la subsolul Catedralei și să-l aducem în lumina amvonului. Să-l rugăm să ne binecuvânteze și să ne țină o predică, poate așa vom înțelege că înainte de a fi buni români, trebuie să fim buni creștini” (p. 83).

Firul narativ și întâmplările din Spre nicăieri devin din ce în ce mai tăioase, își găsesc reprezentare metaforic-simbolică în expresia „pe cord deschis”. În volumul al doilea, Întâmplător sau nu?, coautorii ajung în posesia documentelor securității și dialoghează pe marginea materialului de la CNSAS. Aceștia descoperă, între turnători, „înalte fețe bisericești și cadre universitare, sunt stupefiați și oripilați de delațiuni incredibile, de acte mârșave de trădare” (p. 86). Din lectura romanului, aflăm și de acte de tortură și teroare: „După ce le-a dăruit atâtea lucrări duhovnicești, cu ce s-a ales? Le-a lăsat Catedrala, ca un simbol de eternitate a credinței… Și care a fost răsplata: Închinovierea la Cernica!” (p. 86) sau „Pentru că acolo erau duși prelații care refuzau colaborarea cu regimul. Și nu pentru reeducare, ci… la moarte. De cele mai multe ori, îi otrăveau încet…” (p. 86).

Trecerea prin suferință, până la moarte, nu eșuează în pesimism. În final, apare o lumină: dreptatea triumfă, adevărul a ieșit la iveală: „Înalt Prea Sfinția Sa Vasile este recunoscut drept ilustrul înaintaș la mitropoliților Banatului” (p. 87). Imaginea-ecou de martir este cea care persistă după citirea romanului. Mirela Radu Lazarescu ne oferă un model elevat de slujire a lui Dumnezeu, de neîntinare, de valoare, în personajul mitropolit Vasile Lazarescu: „«Nu a fugit de osândă. A luptat cât a putut pentru ultima imagine pe care un om de valoarea lui ar fi putut și ar fi trebuit să o lase în clerul ortodox. Și-a cerut reabilitarea, ca să poată probabil să scrie, să publice, să predice, să-și continue opera. Era mitropolit»” (p. 87).

Anișoara-Violeta Cîra, care este fascinată de acest roman, îi urmărește efectele pragmatice și precizează că, în urma reabilitării imaginii de mitropolit-martir a lui Vasile Lazarescu, Mirela-Ioana Dorcescu, împreună cu Poetul Eugen Dorcescu, au susținut comunicări publice și, cel mai important, au editat critic predicile și pastoralele acestei personalități a Bisericii Ortodoxe Române (Vasile Lazarescu, Pastorale și predici, ediție critică de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu și Eugen Dorcescu, Timișoara, Editura Partoș, 2018). Faptele și realitățile de astăzi confirmă, deci, atât intuiția, cât și adevărul relevat de Mirela-Ioana Dorcescu: „Lazarescu e un titan, faptele lui sunt la vedere, precum și cele ale opozanților săi, va apărea și Înalt Prea Sfinția Sa Vasile în lumină!” (p. 88).

Respectându-și principiul compozițional, Anișoara-Violeta Cîra oferă și citate elocvente din cronicile/recenziile romanului Spre nicăieri: „«Rolul epic asumat de dialog, fără ca el, dialogul să-și submineze menirea dramatică. Dimpotrivă. Ambivalența dialogului în acest roman; Emergența speciei literare a romanului dialogat; identitatea funcțională, și ficțională, dintre subiectul enunțului și subiectul enunțării; Tensiunea epică este absorbită de limbaj, până la confruntări severe între stilul înalt și cuvintele joase” (Eugen Dorcescu, p. 89); „Noutatea formulei estetice; impactul cărții asupra cititorului; caracterul autentic al romanului; rolul limbajului metatextual; finalitatea pragmatică a scrierii” (Monica M. Condan, p. 89-90).

Spre nicăieri este, așadar, romanul confruntării, al adevărului și, nu în ultimul rând, este „«romanul anului 2014»” (Eugen Dorcescu, p. 91).

 

Al treilea volum de proză, aflat și printre cele mai comentate, Apa (Timișoara, Editura Mirton, 2016), este romanul (auto-romanul?) „condiției femeii în lupta pentru fericire” (p. 91) și al arhetipului feminin. Prefațată magistral de Poetul Eugen Dorcescu, Apa evocă, prin această surprinzătoare sinteză, „și deliciul așteptării, al dăruirii, și beatitudinea, și extazul contopirilor (în privire, în gând, în duh, în trup), și magia desprinderii nirvanice de prozaica ambianță, și dezastrul incertitudinii și al absenței” (p. 92). Anișoara-Violeta Cîra pune în valoare inteligenta, eleganta și pătrunzătorea analiză a Poetului Eugen Dorcescu.

Autoarea studiului de față întreprinde o analiză comparativă între Punctul interior și Apa, relevând, totodată, relația autor-personaj, raportul obiectivitate-subiectivitate, condiția ființei în lumea actuală: „Dacă romanul Punctul interior se axează pe obiectivitate, beneficiind de un narator exterior acțiunii, în Apa primează subiectivitatea, narațiunea fiind realizată, preponderent, la persoana I, singular, de către protagonistă. Mai mult, se poate pune aici chiar semnul egalității între naratoare, personaj principal și… autoare. De aceea, premisa cea mai plauzibilă este aceea că, în cursul scrierii Apei, Mirela-Ioana Borchin își căuta secretul propriei ființe, simțindu-se presată de timp, maxima-i îngrijorare, declarată, fiind aceea că «… timpul vine ca un glonț spre inima sa»” (p. 92-93). Anișoara-Violeta  se detașează emoțional de fluxul și emoția poveștilor (căci, la rându-i, și ea este un personaj), pentru a pătrunde în esența cărții, unde „mesajul depășește problematica luptei cu timpul și chiar cu finalitatea cunoașterii de sine” (p. 93).

Apa surprinde prin inovație (autodialogul ca modalitate de cunoaștere și autocunoaștere) și „fragmentarea discursului narativ până la aparenta rupere a firului epic” (p. 93). Asupra inovației în literatură prin autodialog, Anișoara-Violeta Cira consemnează din Prefață: „«Demolarea artistică a prozei (în înțelesul tradițional, consacrat, de manual), fiindcă și o atare componentă există în demersul scriitoarei, o realizează autodialogul – insolită inovație (care nu se confundă cu monologul interior, întrucât activează două voci distincte, două persoane separate: ea și el), originală prin formă de introspecție, de rememorare și de analiză vie, dinamică, a existentului, specie literară, care, aparținându-i, după cunoștința mea, și terminologic, și în fapt, îi poate asigura, ea singură, Mirelei-Ioana Borchin un loc în literatură»” (Eugen Dorcescu, p. 95).

Anișoara-Violeta relevă, indirect, apelând la cronica lui Constantin Stancu (Timpul ca un glonț), forța și consistența simbolului acvatic: „Mirela-Ioana Borchin nu o spune, dar înțelegi că simbolul transmite totul: Apa este elementul vital, dă viață. Apa este în căutarea vasului care să-i dea forma perfectă, să o desăvârșească. Lucrurile se liniștesc în brațele bărbatului. Femeia ia forma pusă la dispoziție de Creator prin bărbatul ei!” (p. 94). Tot în sfera simbolisticii, autoarea remarcă și caracterul totalizator și universal al compoziției Apei – 12 dialoguri, deci de 3 ori cifra 4: „Volumul include douăsprezece autodialoguri. Numărul 12 are o simbolistică structurală foarte puternică. Este de 3 ori 4, adică de 3 ori numărul organizării spațio-temporale – patru puncte cardinale, dar și patru faze ale lunii etc. De exemplu, sunt douăsprezece luni într-un an, câte seminții în poporul lui Israel, câți apostoli ai lui Iisus, adică ai limbii unice a iubirii” (p. 95).

Personajele din Apa „nu sunt doar o creație pe o foaie de hârtie, ele au existat și există. Chiar și când iubirea este pătimașă, erosul, își face lăcaș în sufletul însetat, ca un deșert, și nimic nu o mai poate zăgăzui” (p. 102). Personajul masculin, nenumit, se distinge cel mai pregnant între toate personajele: „El este unic și secret. De aceea, nu i se dezvăluie numele. Îi este când aproape, când departe, pendulând între real și imaginar” (p. 104).

În cronica intitulată Peste fiecare piatră, trupul meu de apă, Valentina Becart abordează statutul protagoniștilor: „Personajele nu devin «sclave» ale miturilor, nu ajung în pragul disperării iremediabile, atunci când cruda realitate le curtează, le arată toate fețele posibile: de la iubire la ură, de la viața ca «permanență»… până la boală și moarte” (p. 105).

Dintr-un alt punct de vedere este privită relația autor-personaj, pe care autoarea studiului de față o ilustrează preluând un fragment din cronica scriitorului timișorean Ion Jurca Rovina, Interior existențial și recurs la realitate, care considera persoana I nu doar „vocea auctorială, ci și personajul central. Un personaj feminin, așezat, în dedublarea lui, sub spectrul unui discurs multiplu despre iubire, între real și imaginar” (p. 108).

Apa este, prin urmare, o carte de personaj, personaj care, povestind, se autodefinește.

Analiza simbolică a operei Mirelei-Ioana Dorcescu se încheie cu „Altarul suferinței și Îndurării”, pe un piedestal, acolo unde este așezată Celesta. După opinia multor oameni de cultură, „Celesta este cel mai complex roman de dragoste” (Eugen Dorcescu), iar acest fapt este lense de observat prin implicațiile inter-, intra- și metatextuale pe care le evocă romanul.

Anișoara-Violeta Cîra, prin demersul său interpretativ, cu insistență pe natura simbolică a enunțării, realizează o nouă grilă de interpretare în aprofundarea esenței romanești. Ea consideră că nucleul romanului este cuprins într-un poem existențialist: „«În loc să trag/Ușa/ În urma mea,/Am tras o linie/În aer…»” (p.109). Anișoara-Violeta vede în acest fragment o „despărțire de trecut”, dar și o „așteptare”: „Aceste versuri mărturisesc, pe de o parte, o despărțire de trecut, pe de altă parte, o așteptare, reprezentând condiția inițială a protagonistei romanului Celesta. Visul său de libertate este dragostea” (p. 109).

Anișoara-Violeta Cîra observă maleabilitatea protagonistei, mereu în schimbare, în reinventare. De la roman la roman, firul epic pare a se continua, iar personajul central se metamorfozează. Asistăm, astfel, la un proces de înălțare spirituală: „Romanul Punctul interior (2010) se termină cu propoziția «Pe mine mă caut». Ce înseamnă, în acel context, «pe mine»? Un secret al propriei ființie? Eroina Apei (carte publicată în 2016) se teme că nu va avea timp destul pentru a-l găsi, fiindcă Apa se încheie cu enunțul: «Doar timpul vine ca un glonț spre inima mea». Ambele sunt finaluri tulburătoare…, anticipând starea de spirit cu care debutează Celesta (Editura Mirton, Timișoara, 2018)” (p. 110).

Condiția feminină este un laitmotiv în omnia opera, după cum constată Anișoara-Violeta Cîra: „În Celesta, eroina nu se mai caută pe o cale incertă, precum protagonistele prozelor anterioare. De data aceasta, căutarea de sine nu se mai desfășoară în solitudine, în absența iubitului, ci în relație cu acesta, fiind asistată, în permanență, de el. Văzându-l pe Teodoru, privindu-se în ochii lui ca într-o oglindă, Arina Sălceanu își dă seama că el este cel pe care îl proiectase, în imaginație, pentru Corina, alter-ego-ul ei din Punctul interior…” (p. 110).

Mirela-Ioana Dorcescu inserează, intertextual, numeroase simboluri pe care Anișoara-Violeta, ca un alumn pasionat de semiotică, le (re)descoperă, depistându-le o plurivalență universală: „În labirintul textual, se reliefează și se asociază numeroase simboluri, asupra cărora vom reveni: Casa scărilor, Poarta, Liftul, Cabinetul, Ziua de luni, Ochii plini de lacrimi, EA, Scripturile, Mesagerul…” (p. 111).

În sfera simbolurilor labirintice, Anișoara-Violeta Cîra identifică în „Etajul al IV-lea” o semnificație aparte, ce are la bază numărul patru, simbol numeric al siguranței și certitudinii, dar și un drum ascensorial, separat de simbolul „Porții”: „Teodoru nu lasă cartea, așa cum s-au înțeles, la Poartă. El trece de Poartă și urcă la Arina. Poarta desparte lumea de afară de lumea de dinăuntru, trecutul, de prezent, convenția, de intimitate. Etajul al IV-lea are, de asemenea, o semnificație aparte: marchează treapta înaltă de pe care pornesc cei doi într-un drum ascensional” (p. 111), iar „Patru e și simbolul răscrucii de drumuri, la care se aflau cele două personaje, puse să aleagă încotro o iau, împreună sau separat” (p. 111-112). Însuși titlul romanului, Celesta, este polisemic și a stârnit numeroase ipoteze, însă Anișoara-Violeta se îl interpretează astfel: „Titlul romanului însuși admite o interpretare simbolică. Mulți ar crede că Celesta este EA, fosta soție a Poetului, încredințată de el Domnului, după ce a părăsit lumea aceasta. Dar simbolistica «celestului» lasă gândul să zboare liber spre locul tuturor promisiunilor pentru suflet. Celestă ar putea fi dragostea. Simbolul dragostei s-ar putea înnobila prin altitudinea și amploarea celestă” (p. 112).

Străbătând și (re)descoperind labirinturile Celestei, Anișoara-Violeta se dedică iarăși simbolurilor. Abordarea în sine este importantă și covârșitoare pentru că, dincolo de inteligentele și abilele trimiteri intertextuale, de lecturile paralele și divergența interpretărilor, autoarea observă „ceea ce n-au văzut alții”… Printre cele mai impresionante abordări simbolice, enumerăm: ochii plini de lacrimi – imaginea vizuală a durerii de doliu, dar și a altor suferințe: „«M-au impresionat ochii lui. Așa, încărcați de lacrimi, cum erau. Obișnuiam să le spun studenților mei că există oameni în ochii cărora se văd cărțile citite… Ochii lui erau inepuizabili»” (p. 120). Abordând lacrima ca simbol universal, Anișoara-Violeta vede în aceste rânduri, „lacrimile fierbinți ale durerii și disperării” (p. 121), „o conjuncție a focului și a apei” (p. 121), formând o alchimie simbolică a lacrimii „izvorâtă din focul inimii, devenind stihie acvativă eliberatoare și purificatoare” (p. 121). Aprofundând simbolistica lacrimii, autoarea propune lectura poemului blagian Lacrima și raza, unde apa și focul inimii dau naștere lacrimilor: „«Eu sunt un strop de suflet/Și sunt/Ca picurii izvoarelor fierbinți/Vin totdeauna din adâncuri – mari»” (p. 121). În Celesta, sursa tuturor „lacrimilor fierbinți” este întotdeauna EA: „Ochii lui Teodoru poartă lacrimile pierderii ireparabile” (p. 122).

Un alt simbol important în roman este inelul (verigheta). Ca simbol universal, verighetele trimit la iubire și fidelitate: „Inelul simbolizează fidelitatea unei legături amoroase, legământul asumării unui destin comun. Câtă vreme purta verighetele și inelele din căsnicia anterioară, Teodoru indica lumii dragostea și credința sa nestrămutată pentru EA” (p. 124). În acest sens, psyche-ul Arinei este tulburat de acest legământ pe care îl are Teodoru cu trecutul, netrăind, deci, în prezent alături de ea: „«Nu înțelegeam ce angajamente îl făceau să nu se poată despărți de EA, nici după moarte. Purta și verigheta ei, pe lângă a sa, și inelele lor de la nunta de argint. Mă intriga faptul că o simțeam în permanență prezentă între noi. Ca o stranie concretețe. El o aducea, o implanta acolo»” (p.124-125).

Celesta este un roman plurivalent, intertextual și intim. Numai cititorii avizați și familiarizați cu literatura Mirelei-Ioana Dorcescu pot citi printre rânduri, pot desluși, în cea mai pură formă, cele ascunse. Datorată plurivalenței sale, Celesta suscită multiple interpretări.  Iată expresivitatea concluziilor Anișoarei-Violeta Cîra: „Mirela-Ioana Dorcescu a demonstrat în Celesta că, deși biografia sa nu este tabu, de la aparenta expresie a intimității, ca o nouă Ariadna, își poate conduce cititorii într-un labirint al simbolurilor, cu nenumărate ieșiri spre puncte de întâlnire cu cei care au avut prilejul unei iubiri binecuvântate de Dumnezeu” (p. 137).

 

Demersul palimpsest și simbolic al Anișoarei-Violeta Cîra în interpretarea, aprofundarea și analiza eseisticii și prozei Mirelei-Ioana Dorcescu se întemeiază pe lecturi serioase, atât ale textelor scrise de Doamna profesoară, cât și ale celor scrise despre acestea. Pe de o parte, este interpretă directă, iar, pe de alta, indirectă a textelor Magistrei sale. Această construcție hermeneutică, apropiată de model, este o primă încercare reușită de-a pătrunde în esența operelor variate, complexe, vii ale Mirelei-Ioana Dorcescu.

Anișoara-Violeta Cîra este la debut. Ea debutează curajos, ca primă interpretă a Mirelei-Ioana Dorcescu, căreia îi dedică un volum amplu, dens în idei și minuțios elaborat, ce va conta mereu ca „fundație” în exegeza operei, tot mai extinse, a scriitoarei timișorene. Fără doar și poate, un viitor cercetător autentic al acelorași eseuri sau romane va fi obligat să ia în seamă Realismul simbolic.

Anișoara-Violeta Cîra nu se oprește aici. Interesată de critica aplicată, își pregătește o nouă carte, pe care sunt nerăbdător să o citesc.

 

[1]Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Selecție, schiță biobibliografică, notă asupra ediției și eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Timișoara, Editura Eurostampa, 2015, p. 459.


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).