Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Povestire » Eugen Oniscu: SURÂSUL

Eugen Oniscu: SURÂSUL

Cu fiecare zi ce trecea sănătatea lui Chirilă Leonte se înrăutățea tot mai mult. Fu nevoit să își înceteze munca sa de zidar pentru că se simțea tot mai rău, însă nu se decidea să se ducă la spital în ciuda insistențelor familiei sale. Credea cu toată convingerea sa că se va recupera și că era doar puțin obosit și doar câteva zile de odihnă îi vor aduce prospețimea și vigoarea de altădată. Într-adevăr după numai două zile de odihnă se simți mai bine și credea că îi va suna pe cei doi oameni cu care lucra atunci când lua diferite lucrări de zidărie și va începe din nou să lucreze. Dar nu fu așa pentru că peste câteva zile starea sănătății lui se înrăutăți, obosea și pierdea inexplicabil în greutate și la insistențele familiei sale se hotărî să meargă în sfârșit la medic.

De la început după fața medicului în timp ce îl consulta își dădu seama că lucrurile nu stăteau tocmai bine. Doctorul îi propuse să îl interneze pentru ai face unele analize și la toate întrebările sale nu îi dădu decât răspunsuri evazive spunând că are nevoie de rezultatele analizelor pentru a se pronunța. Stând pe patul spitalului, în prima sa noapte Chirilă avea insomnie mai mult din cauza grijilor ce și le făcea, tot gândindu-se cum se va sfârși acel episod din viața sa. În toată viața sa, nu știuse ce este boala pentru că avusese întotdeauna o sănătate de fier. Muncise mult, începând de la optsprezece ani pe șantier ca salahor și ajungând un foarte bun zidar. Lucrase pe la mai multe firme de construcții fiind mai tot timpul respectat de șefi și colegii de muncă pentru calitatea muncii pe care o făcea și pentru caracterul său de om pașnic ce căuta mereu să nu supere pe nimeni și să-și vadă de treburile lui.

De câțiva ani lua lucrări pe cont propiu având doi oameni cu el la muncă și de obicei când avea câte o lucrare de făcut la oameni mai săraci, lua un preț mai mic pentru că știa că acei oameni nu au prea mulți bani. Convins fiind că nu va rămânea în pierdere pentru că Dumnezeu îi va purta de grijă. Când trebuia să facă o lucrare mai mare și observa că omul respectiv avea bani și putea plăti, atunci ridica prețul și cerea atât cât cereau și ceilalți zidari. Avea patru copii, trei băieți și o fată și reușise cu mâinile lui și tocmind și alți oameni cu ziua să le facă la toți case clădite cu gust, de fapt erau cele mai frumoase case din satul lor. Trei case clădise, și când fiecare din băieții lui se căsătorise le oferise câte o casă. Pentru Felicia, fata sa cea mai mică care era și favorita lui dintre toți copii săi îi promisese casa sa, o casă foarte bună clădită tot de el.

Muncise mult în viața sa și se sacrificase pentru copiii săi, făcuse economii pentru a le putea construi case. Mereu gândise în felul următor: ,,După ce nu voi mai fi, copiii mei vor spune, tata a muncit și ne-a făcut case, nu a fost un leneș ce și-a căutat doar propiile sale interese. Și după copiii mei, nepoții vor beneficia de tot ce eu le-am oferit și așa am satisfacția că am lăsat ceva în urmă și nu am trecut pe acest pământ nefăcând nimic care să dăinuie.” Se înțelesese de minune și cu Sofia soția sa, ce fusese casnică tot timpul îngrijind astfel de copiii lor. El uneori pe când copiii erau mici, venea la săptămână acasă sau chiar la lună, în funcție de cât de departe de casă erau șantierele pe unde lucra.

Nu emigrase niciodată, lucrase toată viața sa în România și ca bun meseriaș avusese tot timpul de lucru. Ba chiar vara nu putea să facă față la câte comenzi primea, oamenii îl preferau pe el pentru că știa să lase în urmă lucru de calitate. Și apoi se mândrea, știind că a lăsat în urmă o casă bine clădită ce în timp va da mărturie despre faptul că el a lucrat acolo. Nu dorea niciodată să facă un lucru superficial știind că omul respectiv ce îl angajase să facă o lucrare, plătise bani pe materiale și își pusese încrederea în el pentru ca să lucreze bine. Dar mai mult decât atât se ghidase toată viața sa după marele stantard enunțat de apostolul Pavel: ,,Tot ce faceți să fie făcut cu dragoste!” Știa că trebuie să-și îndeplinească munca sa ca un om ce face acel lucru ca pentru Dumnezeu.

Și procedând așa, ajunsese să fie iubit și respectat de oameni. În urma lucrului său nu avea reclamații pentru că știa să-i mulțumească pe oameni. Se bucurase cât timp copiii săi fuseseră mici. Apoi se bucurase și de nepoții săi, fiind bucuros de faptul că după moartea sa numele lui se va perpetua pe mai departe. Și dintr-o dată viața lui cu toate bucuriile și împlinirile sale se oprise în loc, era la spital și starea sănătății lui era proastă. Nu știa ce va urma și nu putea controla acea boală misterioasă ce îl decima. Acea problemă a sănătății lui îl speria, nu putea concepe să stea inactiv. La cei cinzeci și nouă de ani ai săi, încă mai spera să mai fie activ măcar doi sau trei ani sau poate chiar mai mult.

Și apoi în acea vară avea de lucru și își dăduse cuvântul unor consăteni ce munciseră mai mulți ani în Franța că le va construi o vilă. Așa că trebuia să se facă sănătos cât mai repede și să iasă din acel spital ce îi provoca oroare, pentru a munci din nou și a se bucura împreună cu familia sa. Sofia împreună cu Felicia fata sa, veniră să-l viziteze în următoarele zile, apoi și băieții. Cel mai mult îi sfâșia inima neliniștea imprimată pe chipul fetei sale. Și pentru prima oară în viața lui era neputiincios și nu mai putea face nimic pentru Felicia. Ar fi vrut să-i ridice povara de pe inima ei, să se rididice de pe acel pat de spital și să fie sănătos ca odinioară. Însă boala nemiloasă îl ținea acolo nedându-i nici cea mai mică șansă pentru a se ridica din nou la viață ca un om sănătos.

Sosi și ziua în care primi rezultatele analizelor, și acel medic internist ce îl internase se prezentă la patul lui cu o față foarte serioasă spunându-i că are o complicație destul de gravă și trebuie să fie schimbat la o altă secție a spitalului lor unde i se vor face alte probe și va fi mult mai bine îngrijit. Rămase surprins când constată că îl internară la oncologie, atunci înțelese că avea ceva grav și că totul se va schimba în viața sa. Medicul de acolo îi spuse să nu se îngrijoreze că îi vor face diferite analize și apoi dacă este cazul îi vor da un bun tratament și se va recupera. Însă numai după câteva zile comunică familiei sale că Chirilă avea leucemie într-o formă foarte gravă și că nu va mai avea mult de trăit.

Chirilă privind fețele îngrijorate ale celor din familia lui în timp ce îl vizitau se întrista tot mai mult. Și apoi când se privea în oglinda de la baie vedea acolo un chip acoperit de o paloare a bolii și se vedea foarte slăbit. Cândva fusese un bărbat prezentabil cu părul negru, ochii albaștri, având imprimată pe față bucuria de a trăi. Și dintr-o dată se privea în oglindă și se vedea foarte cărunt, pentru că în ultimul timp încărunțise mult de tot și era atât de slăbit încât se speria de chipul său din oglindă. Familia sa era foarte îndurerată de acea boală a lui Chirilă, mai ales Felicia simțea o enormă durere în suflet la gândul că avea să-l piardă pe tatăl ei ce o iubea atât de mult.

Chirilă fu externat acasă, starea sănătății lui era tot mai rea și mai tot timpul stătea în pat. Veneau prieteni și rude să-l viziteze și mai toți rămâneau surprinși cât de repede boala necruțătoare îl răpunea. Uneori o vedea pe Felicia lăcrimând la patul lui și tot el căuta să o consoleze:

– Nu plânge Felicia pentru că toți suntem muritori.

Alteori o întâmpina cu cuvinte pline de speranță spunând:

– O să mă însănătoșesc grabnic, și o să merg cu tine la oraș să ne plimbăm și să facem anumite cumpărături ca în zilele de odinioară, și o să mâncăm doar noi amândoi o prăjitură. Așa că nu plânge ai să vezi că totul va fi bine…

Însă pe măsură ce zilele se scurgeau și starea sănătății sale se tot înrăutățea nu mai credea nici el acele cuvinte și nici în faptul că se va mai însănătoși. Într-o zi îl vizită și pastorul comunității religioase din care făcea parte și acesta îi vorbi despre necesitatea de a se împăca cu oamenii și cu Dumnezeu. După vizita pastorului, Chirilă rămase consternat și înțelesese că pastorul venise pentru al pregăti pentru moarte, și că de fapt era foarte bolnav iar familia îi ascundea adevărul, la insistențele sale nu primea decât răspunsuri evazive. Dar înțelesese că era pe moarte, iar tratamentul ce îl lua era doar pentru ameliorarea suferințelor sale. Așa că, nu era decât la un pas de moarte. Acel gând îl îngrozi la început, însă se hotărî ca așa cum trăise cu demnitate să și moară tot într-un mod demn fără a cauza mai multă durere familiei sale.

Uneori își analiza viața, se vedea așa cum fusese odată tânăr, puternic, mereu ocupat cu munca și bucurându-se în clipele de răgaz cu familia sa. Și deci toată alergarea sa prin viață fusese până în acel an? Era ca un om ce se afla la pragul unui hotar pe care simțea că nu îl va mai trece. Un lucru îl nemulțumea atunci când își analiza viața sa și anume, i se părea că prea puțin bine făcuse dezinteresat pentru oameni și prea mult se concentrase pentru a face tot ce putea mai bine pentru familia sa. Dar Dumnezeu era bun, știa acel lucru din experiența sa de viață pentru că îl binecuvântase mult în timpul pribegiei sale pe pământ. Însă nu înțelegea de ce lucrurile se schimbaseră atât de rău pentru el! Era o întrebare care îl frământa necontenit și nu îi găsea răspunsul. Se gândi la faptul că poate muncise prea mult fără să se menajeze și ca o consecință a acelui fapt boala venise peste el nenorocindul.

Într-o dimineață pe când Sofia era pe afară îngrijind de vacă și găinile ce le aveau, Chirilă privi cum razele de soare pătrunseră în camera sa luminând totul și atingându-i la început mâinile, apoi pieptul și fața. Și deși se simțea foarte slăbit se bucură de măreția razelor de soare și privi bucuros lumina acelei noi zile. O, cât de mult ar fi vrut în acele momente să fie sănătos și să mai trăiască. Apoi văzu cum razele de soare cad pe Biblia de pe noptieră luminându-i coperțile negre și conturul colorat în roșu. Era Biblia sa din care citise toată viața, o purtase cu el peste tot. Și ce mult îl mângâiaseră cuvintele pline de speranță ale acelei Cărți. Minunat era descris acolo caracterul lui Dumnezeu și marea jertfă a iubirii realizată de Iisus la Golgota în favoarea întregii omeniri. Și apoi acolo exista promisiunea unui oraș construit de Dumnezeu pentru toți cei cel iubesc. ,,O, Noul Ierusalim acolo nu va mai fi noapte, și nici durere, iar moartea va dispărea și o fericire eternă îi va încununa pe oameni. Da, minunată speranță și ce viitor măreț mă așteaptă datorită marii îndurări divine…”

Fața lui Chirilă în acele momente se lumină cuprinsă fiind de un surâs ce era mai presus de durere și frica morții. Acel surâs de biruință asupra morții dură doar câteva clipe și fu cuprins de o stare de extaz spiritual după care îl cuprinse somnul, un somn adânc, dulce, așa cum nu avusese niciodată. Cartea de la căpătâiul lui continua să strălucească frumos în camera inundată de lumină. Iar trupul neînsuflețit al lui Chirilă întins pe pat și scăldat în razele de soare era cuprins de îmbrățișarea îndurării divine.


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.