Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » ADRIAN ERBICEANU: Același veac, același leat (Glossă)

ADRIAN ERBICEANU: Același veac, același leat (Glossă)

Același veac, același leat,

Mă pierde și nu știu s-o spun,

Printre frunzișul destrămat,

Pe care nu pot să-l adun,

Cât timpul, risipit în van

– Din inocență sau răsfăț –

Șterge răbojul, an cu an,

Fără să uit, fără să-nvăț.

 

Sub greutăți mă încovoi,

– Văzând cum toate cad în lut –

Dar trag la carul cu nevoi,

Împins de teamă spre trecut;

Că nu-i nimic de înțeles

Din câte mi s-au dat-luat,

Fără vreo urmă de succes,

De-același veac, de-același leat.

 

Întorc o vorbă și găsesc

Mocnind în ea, un adevăr

Ce-mi pare strașnic și firesc…

(Atunci, de ce-am mușcat din măr?)

Dar nu-l rostesc, ci îl ascund,

Când în ce-i rău, când în ce-i bun…

Dar lumea, ca pe-un muribund,

Mă pierde. Și nu știu s-o spun.

 

Spre toamnă brațele se-ntind

Ca niște ramuri de copac…

Încerc din mine să desprind

Nedumerirea-n care zac;

Să înțeleg – precum aș vrea –

De ce-am trăit, la ce-am visat,

Pe câmpul cotropit de nea,

Printre frunzișul destrămat.

 

M-aplec din ce în ce mai mult

Spre glasul tainic, să discern

– Rătăcitor, prin câte-ascult –

Între ce-i nou și ce-i etern,

Când din neantul echivoc

– Nădăjduind să-l descompun –

Mă-nvăluie un cerc de foc,

Pe care nu pot să-l adun.

 

În mine vin și se petrec

Furtuni după furtuni, mereu,

– Alergătură și eșec –

Dezlănțuiri în apogeu,

Edificat cercând s-ajung

– Iluzie, cu chip uman –

Pe drumul ce se-ntinde lung

Cât timpul risipit în van.

 

Spre țărmuri greu de cucerit

Mă poartă încă-același dor

Dar eu, în mine rătăcit,

Cu umbra, viața o măsor

Rotindu-mă prin zodiac,

Precum un bidiviu sub hăț,

Încât zadarnic mă prefac,

Din inocență sau răsfăț…

 

Nu știu, din tot ce am atins,

Anume ce a mai rămas,

Că răscolit, cu dinadins,

În mine însumi m-am retras,

Dând clipei sufletul-obol

Să se destăinuie, profan,

Când rătăcit, din gol în gol,

Șterge răbojul, an cu an.

 

E drumul ca și cum a fost,

De mult prezis, să nu-l cuprind

– Ca dezmembrarea fără rost,

Pe orizonturi aburind –

Anume dat, anume pus,

Ca, insolvabil, să m-agăț

De cele câte s-au mai spus,

Fără să uit, fără să-nvăț.

 

Fără să uit, fără să-nvăț,

Șters e răbojul, an cu an,

Din inocență sau răsfăț,

Cât timpul, risipit în van,

Pe care nu pot să-l adun

Printre frunzișul destrămat;

Mă pierde – și nu știu s-o spun –

Același veac, același leat.

 


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.