Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » PERMANENȚA METAFOREI

PERMANENȚA METAFOREI

            Într-o monografie dedicată perioadei 2008-2016, mai mult decât fastă din activitatea creatoare a lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU, am remarcat faptul că dincolo de calitatea de „scriitor aproape «total» […], poet, critic și istoric literar, teatral și de film, eseist și prozator, publicist și ziarist” (Dumitru Micu), ipostaza „cea mai semnificativă și mai apropiată de temperamentul, vocația și profesionalismul său este cea de critic și istoric literar”. În această postură, Ștefan Vida Marinescu se înscrie în micul grup al celor preocupați de promovarea scriitorilor teleormăneni, „din solidaritate (de breaslă), din ambiția de a promova și spiritul sudist”, cum afirma într-un interviu din anul 2016.

            De curând, „responsabilitatea, luciditatea, onestitatea și obiectivitatea manifestate în practicarea actului critic” de-a lungul întregii sale cariere scriitoricești și-au găsit ecoul într-o întreprindere inedită, aceea de creator a trei antologii critice, preocupat, bineînțeles, de scrierile unor autori din „Sudul extrem”: cea dintâi, „Limpezirea apelor”, având în atenție creațiile mai multor poeți, prozatori, critici literari și publiciști, o alta, „Post-Scripta-itinerar critic”, publicată în semn de respect pentru șase scriitori, „din păcate, dispăruți fizic”, care au sporit „zestrea creatoare literară a Sudului românesc”, autori „care merită o restituire pe cale critică, exegetică”.

            O altă inedită lucrare este „anti-scleroza Metaforei, o antologie critică de Poezie” (Editura SemnE, 2020), care „reunește secvențe poetice, o selecție de autor, odată cu note biobibliografice și nume de comentatori”. Metoda conceperii acestei antologii critice este novatoare, în sensul că toate creațiile prezente au fost propuse de poeții respectivi, antologatorului revenindu-i rolul de critic, în dorința de „a reține liniile de esență și de forță ale creației lirice a unor autori cu destine «separate», distincte”, după cum mărturisește în „Argument: Virtuțile Poeziei. Repere contemporane”, semnificativ și el prin faptul că anunță intenția criticului de a releva „spiritul empatic și european” cu care va analiza contribuția fiecăruia la evoluția genului liric pe meleagurile Sudului teleormănean.

            Cvintetul respectiv este format din trei poete și doi poeți (unul fiind chiar antologatorul în ipostaza de autor liric), care „vor suporta ecoul critic al operei […], poezia fiind prima dragoste a unor scriitori ce s-au ilustrat, cu personalitate, și în alte genuri creatoare”.

            Domnița Neaga, debutantă publicistic în timpul studenției (editorial trei decenii mai târziu), este autoarea a șase volume de versuri și a două de critică de întâmpinare. Încă de la primul volum, „Noaptea ploilor acide” (2000), poeta se remarcă prin folosirea inteligentă și transfiguratoare a metaforei în versuri tradiționale îmbinate meșteșugit cu cele moderniste, a unui „imaginar reflexiv, cu dense provocări înaripate, nostalgice, melancolic-visătoare”, pentru ca în „Călător spre Crucea Sudului” (2002) să devină „temerară în avântul și elanul transfigurator”, reveria, regretul și nostalgia fiind motivele lirice preferate.

            Evoluția lirică a Domniței Neaga este demnă de apreciat, astfel că volumul „Muntele din vis” (2013), stând sub semnul dragostei, evidențiază, „tradiționalist și confesiv”, o poetă „cutreierată de antiteze”, melancolia și visarea fiind stările trăite în lupta cu propriul sine, luptă care apare într-un spațiu și un timp mitic, în reale „revendicări melancolice […], reflexivitățile vizând solitudinea avatarului existențial” și în volumul din 2016, „Floarea de lotus”, pentru ca în „Cândva, în Arcadia” (2019), poeta să-și aproprie o „atitudine gravă […] interogativă și explicitând senzații și reflecții care induc suferință și injustețe”. Sintetic, criticul antologator consideră că întreaga operă poetică a Domniței Neaga este „o lirică transparentă, de melancolie și reverie a sinelui, în neliniști esențiale a unei Poete adevărate”.

            Maria Postu a intrat în vederile criticului antologator ca poetă care „și-a arătat clasa încă de la prima carte, «Insomnii molipsitoare»” (1994), cultivând o lirică modernă, „pe tonuri melancolice”. Și volumul „Întâlnire cu Altamira” (1999) surprinde o „viziune plastică, în contemplare și dialog de rafinament cu frumusețea” a unei poete îndrăgostite de minunile „grădinii hispanice”, carte în care, chiar dacă „se autodefinește ca neoromantică”, autoarea „supralicitează modernist” evocând Altamira ca „topos fecund ce revendică o fantazare sclipitoare, cu martiraj și autoflagelatoriu reflex”.

            Volumul „Abonament viață – moarte” (2003) surprinde o lume cu zei, cu personaje și scriitori pe care îi face tovarăși propriilor reflecții și întrebări, toate exprimând crezul său estetic în versuri cu „risipiri metaforice exorbitante”. Tema creației și a creatorului este evidentă în „Din spatele ferestrei” (2007), având, ca fundal, capodoperele artei renascentiste, cultivând poemul „citadin și confesiv” din care transpare seducția „jocului de cuvinte”, în timp ce „Cutia poștală a cerului” (2014) ne descoperă o poetă pe deplin matură, cultivând o poezie „cu densități metaforice vaste, de profunzime și acces la confesiv și autoobservație, cu obsesia perfecțiunii”. Din sinteza critică a antologatorului se desprinde ideea că Maria Postu excelează printr-o creație lirică „de virtuozitate […] autentică, substanțială” ca o „poetă de excepție”.

            Nicoleta Stăvărache se relevă printr-o „lirică în sintetică frază: vibrantă, romantică, de suplețe a fluxului imagistic, de lucidă și gravă mărturisire” încă de la primul său volum, „Identitate falsă” (2007), carte ale cărei creații surprind întrebări privind existența sub acțiunea timpului inexorabil și în care cultivă „lirismul fin, discret și atins de melancolii”, aceleași interogații, mai ales în lupta cu propriul sine, caracterizând și „Anotimpul fără vise” (2008), însoțite de neliniști, de nostalgie într-o confesiune a propriilor stări sufletești. În volumul „Călătorind într-o lacrimă” (2009) se remarcă „lirismul cristalin, un fior și o melancolie” generate de aceleași neliniști și de amintiri care devoalează „propriul destin”, pentru ca „Aproape de îngeri” (2011) să stea sub semnul dragostei, sentiment dezvăluit „recurgând la amintiri, la zidiri”. În „Privind destinul” (2015), poeta devine „meditativă și evocatoare”, cu reflecții despre „misterul vieții”, ultimul volum, „Mireasa fără nuntă” (2019), fiind „un fel de recapitulare de teme și motive, de stil al melancoliei și al nostalgiei, meditativ”, cu „ dezinvoltură în esențializări imagistice” sau în confesiuni emoționante.

            Unanim apreciat ca autor de proză scurtă pentru cele trei volume publicate, cariera poetică a lui Liviu Nanu a debutat ca „o revelație în materie lirică”, un „neconformist” remarcat încă de la primul volum, „Îndemn la nesupunere” (2002), al cărui fond ideatic este unul „ludic și cu livresc măsurat”, plin cu „teribilisme și rebeliuni de expresie”. În schimb, în „Apăsați tasta any” (2005), apare un „ton confesiv”, cu un lirism „minimalist, senzorial și senzual în regim elegiac și meditativ” în versuri care „atestă cultură, inspirație, ingeniozitate”, realizate printr-o combinație fericită între prozodia clasică și cea modernă. „Cel mai complex” este „Vești din Utopia” (2011), în care cultivă „jocul de cuvinte concurând cu ludicul către parodic și umor”, deși în primul ciclu este „elegiac, bolnav de melancolii.

            Last, but not least, însuși criticul antologator, Ștefan Vida Marinescu, se prezintă în ipostaza de poet prin opt poeme, printre care și cel intitulat „Anti-scleroza”, termen folosit în titlul antologiei. Plecând de la primele două versuri, „Încă o generație salvată/de liniștea noastră”, putem înțelege că acest cvintet de creatori se înscrie ca o nouă generație a liricii teleormănene care cultivă, cu har artistic, metafora, generație în interiorul căreia Ștefan Vida Marinescu este un „poet cu o marcată tendință spre inefabilul muzical […] și cu un apetit notabil pentru suprarealism și ermetism”, cultivând o „poezie reflexiv-ironistă, de idei, polemic-fantezistă” (Bogdan Ghiu&Lucian Vasilescu). El este poetul care „adoptă limbajul futurist, constructivist, integralist” și care „exclude […] sentimentalitatea […] din necesitatea sufletească de situare în opoziție, de situare ironică față de o lume în care proliferează ce e neviu, artificial, inautentic”, cultivând „poemul total, menit să sucească gâtul birocrației liricoide” (Dumitru Micu).

            Și prin acest volum, Ștefan Vida Marinescu își dovedește noblețea actului de conștiință critică, având în vedere promovarea creațiilor acelor poeți care, de această dată, „se oferă […] tuturor celor cu gust, cu discernământ critic și fără de idei preconcepute, în speranța unei noi recunoașteri induse valoric și întru notorietate”, alcătuind, astfel, „un cvintet al sensibilității și al metaforei moderne, contemporane”.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.