Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » EUGEN DORCESCU, MAREA EVADARE

EUGEN DORCESCU, MAREA EVADARE

EUGEN DORCESCU: MAREA  EVADARE

 

De câteva zile, citesc și recitesc o foarte frumoasă și foarte originală carte de proză scurtă, construită pe tiparul de strălucită tradiție (și de mare dificultate) instaurat de geniul povestirii rememorative românești, Ion Creangă. Cartea se numește Cioburi de viață, a fost publicată, în acest an, la Iași, în  Editura Pim și aparține Doamnei Mariana Pâșlea, autoare, până în prezent, și a două volume de versuri: Dragoste târzie, Editura Mirton, Timișoara, 2017 și Primul țipăt, Editura Hoffman, Caracal, 2020.

Sub aparența lor calmă și bonomă, dincolo de succesiunea lor filmică, micro-povestirile ce constituie substanța cărții ascund un orizont extins și o profunzime nebănuită. Ele comunică și dincolo de sensul prim al enunțului, trimit gândul și simțământul cititorului la înțelesuri ample, ce țin de neliniștile, speranțele, angoasele  ființei. Iată câteva titluri: Bunicile mele, Moș Ștefănache, Cu patul pe pod, Copilărie, Primul meu vals, Dăscăliță la Pătaș, Preocupări noi, Alte drumuri, Urșii la Tușnad etc.

Tema lor, a tuturor, este evadarea din cotidianul imediat. Iar această evadare se înfăptuiește prin plecarea (reală sau imaginară) spre câteva ținte predilecte, a căror atingere nu oferă, totuși, o bucurie statornică, nu reprezintă un leac, o soluție pentru melancolia adâncă (discretă, însă) a eului, pentru acel mal de vivre, care pulsează și în poezia autoarei. Tot ce aduc aceste călătorii, tot ce asigură această logistică mnemotehnică (inclusiv fotografiile ce par a eterniza clipa trecătoare) este un zâmbet (termen dominant), un surâs nostalgic, gravat, subtil, cu o nevindecabilă amărăciune, cu acea amărăciune ultimă, ce încununează, fatal, orice demers al umanismului antropocentric: „Am zâmbit aducerii aminte și i-am povestit câteva secvențe din copilăria mea, oblăduită de bunica Tana… De la ea mi-a rămas deprinderea de a aranja frumos rufele la uscat. Le pun la soare și ochii mi se umezesc la amintirea ei!” (p. 47); Sau: „E plăcerea mea să înregistrez imagini pentru vremea când, țintuită la pat sau într-un scaun cu rotile, voi căuta să retrăiesc secvențe din propria-mi viață și nu numai, pentru a-mi speria cu ele neputința și gândurile rele!” (p. 110).

Abandonarea rutinei zilnice, așadar, abandonarea spațiului proxim și refugiul în timpul revolut, trăit (de sine sau/și de alții) înseamnă, în fond, căutarea integrității și stabilității persoanei lăuntrice, în detrimentul celei sociale. Binevoitoare, colocvială, caldă, în relațiile cu semenii, protagonista este autentică, neconvențională doar când rămâne cu sine însăși. Se știe: excesul de cotidian, cu nenumăratele lui vanități pasagere, este sursa nevrozei (afirma C. G. Jung). Inteligentă, sensibilă, dar nu sentimentală, capabilă de entuziasm, dar sub veghea discernământului sceptic, autoarea se studiază și își mărturisește, fără patetism, fără orgolii și fără iluzii, impulsul nestăvilit de a porni la drum, de a ieși din imensa, strivitoarea redundanță a contingenței spre entropia misterului (tot terestru, din păcate) și a noutății, a schimbării de decor. De aici, autenticitatea (pe de o parte) și farmecul (pe de alta) ale istorisirii.

Reproducem un poem, intitulat Un drum și inserat în povestirea Alte drumuri:

„Aș apuca pe el,

Dar nu știu unde duce…

Nomadu-mi suflețel

Simte-o chemare dulce,

Când ochii dau de-un drum,

Cu nebănuit capăt și exotic parfum!

E-n mine-un dor de ducă…

Nu știu de unde vine,

Aș renunța la el,

Nu poate el… la mine!” (p. 107 – 108)

Trei par a fi, în zarea îndepărtată a drumului acestuia tiranic, pomenitele ținte ale voiajului: una reală, turistică: Tușnad, Paralia (Grecia) și două ideale (trecutul îndepărtat, recuperat, în solitudine, sau în dialog, prin amintire): copilăria (la Huși); trecutul îndepărtat al Bozoviciului, localitatea de adopție, unde scriitoarea ascultă povești cu haz, relatate de soț, de prieteni, de vecini, mai toate având ca eroi anume localnici  care „au trecut în lumea fără dor” (passim). Cf., între altele, „Maria și Ion”: „… Foștii copii de pe străduța noastră, astăzi oameni maturi, cu copii la rândul lor și răspândiți pe toate meridianele lumii, m-au impresionat profund, când, postând eu o poză cu cei doi bătrâni, au reacționat nu doar cu emoticoane, ci și cu comentarii, care mi-au umezit ochii de emoție și de drag. De dragul lor și de dorul celor doi oameni simpli, dar cu suflete bogate” (p. 112). De altfel, cartea ne  propune numeroase portrete, inclusiv ale unor contemporani, zămislite din aceeași pornire a evaziunii mnemotehnice.

Dar neliniștea profundă a naratoarei nu se ostoiește. Clipele de fericită aducere aminte se scurg iute și „zâmbetul” pe care l-au stârnit se însoțește de duioșie, nostalgie și lacrimi, înainte de a se stinge, de a dispărea. Doamna Mariana Pâșlea are intuiția genuină (poate nu întru totul conștientizată) a IMPERMANENȚEI ce devoră lumea fenomenală, lume generată de Iluzie (Maya). Originalitatea frapantă a prozei sale (și a poeziei sale, deopotrivă) constă în aceea că ea (ele) evocă limbul, teritoriul, intervalul (exasperant, în fond, abisal) dintre durata consumată (cândva, undeva) și cea trăită acum și aici, dintre nimicul petrificat (definitiv pierdut) și nimicul în curs de petrificare.

Acesta mi se pare a fi suportul așa-zicând filosofic al elanului creator, având, deseori, un adecvat acompaniament estetic.

Blaise Pascal spunea (citez din memorie) că toată nefericirea omului vine de acolo că nu știe sau nu vrea să stea pe loc. Așa este. Dar, pe de altă parte, „omul este ființa care și-a ratat șansa” (mă citez), omul se află, conștient sau nu, într-o neîntreruptă și dureroasă căutare a Paradisului pierdut, omul încearcă diverse căi spre ceea ce își închipuie, într-un moment sau în altul, că ar fi, măcar parțial, Edenul.

Iată o zguduitoare frază a Sfântului Augustin: „… quia fecisti nos ad te et inquietum est cor nostrum, donec requiescat in te” („… ne-ai făcut pentru Tine și neliniștită este inima noastră până când se va odihni întru Tine”) (Augustini Confessiones, Liber I, Caput I).

Doamna Mariana Pâșlea trăiește intens această interogație. Această tulburare este consubstanțială persoanei și personalității sale. Poate nu întotdeauna îi descoperă anecdotica și limbajul cele mai convingătoare. Dar ea există, se raliază marilor întrebări ale „ființei care și-a ratat șansa” și conferă scrierilor autoarei altitudine intelectuală, tensiune afectivă, dramatism și noblețe.


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).