Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » NICOLAE DINA: ÎN UMBRA TIMPULUI

NICOLAE DINA: ÎN UMBRA TIMPULUI

           Nu rareori, sensibilitatea și înclinația artistică a unor oameni cu sufletul atins de harul creației se concretizează prin interesul și, implicit, prin cultivarea conjugată a diverselor ipostaze ale artei. De aceea, nu ne miră faptul că există actori-poeți (Emil Botta, Toma Caragiu, Horațiu Mălăele, Doru Vișan sunt numele unor celebri artiști care au îmbinat sau încă îmbină în mod fericit teatrul cu poezia) sau poeți-pictori, exemplul elocvent fiind teleormăneanul Nicolae Lupu.

Arta cuvântului și arta plastică își dau mâna, la fel de fericit, și în activitatea de creație a poetei și pictoriței EUGENIA DUMITRIU, fiica roșioreană a legendarelor meleaguri ale Teleormanului. Ca poetă premiată și prozatoare este cunoscută nu numai în orașul natal, ci și în Spania, unde a locuit și a creat timp de zece ani, constituind o permanență a expozițiilor personale și colective, dincolo de colaborările cu versuri la diverse reviste de pe mapamond, fără a omite activitatea jurnalistică, în calitate de corespondent de Spania pentru revista „Contemporanul”, de redactor la mai multe ziare și reviste în limba română sau de redactor cultural al unor posturi de Radio și TV din Madrid sau din orașul natal.

A început să scrie poezie încă din adolescență, debutând în presa teleormăneană încă de la vârsta de 17 ani când era elevă a unui liceu din Alexandria, marcată de dorința de a-și așterne sufletul în fața iubitorilor de lirică, așa cum se va destăinui într-un poem de mai târziu: „Dați-mi cuvintele nerostite/Să le așez la poarta timpului/Silabele nenăscute să-mi mângâie tâmpla/dreaptă/Și spinii trandafirilor să-mi scrie în palme/povești netrăite” („Dați-mi!!!”).

Prima „ieșire” oficială în public au constituit-o creațiile lirice grupate sub titlul „Umbră de stea” din volumul colectiv „Zodia harfei. Culegere de versuri”, alături de alți 21 de „poeți care încă nu și-au văzut numele adunat pe-o carte” și de la care, la vremea respectivă, se aștepta „speranța că fiecare dintre ei va da poeziei pe care o va scrie adevăratele valențe ale poeziei teleormănene”, cum afirma regretatul Nicolae Lupu, cel care a girat editarea cărții.

Eugenia Dumitriu a continuat să scrie, dar o modestie excesivă a făcut-o să-și publice versurile doar în diverse reviste, mai ales on-line, sau pe diferite bloguri, „îndrăznind” să le adune, mult mai târziu, în volumul „Vremuind”, dedicat orașului natal în cuvinte pline de dragoste și de respect adresate „iubitului meu târg, cu parfum patriarhal, cu oameni minunați, cu parcuri și străzi, castani în floare și tei”, ducându-i dorul mulți ani în Țara Conchistadorilor.

Volumul se deschide cu o artă poetică, o adevărată profesiune de credință, în care poeta dă glas universului său poetic pornind de la cântecul naturii evoluând în toate anotimpurile și cu toate darurile sale, de la „pulsul arborilor” la „steaua nordului”, dezvăluindu-i frumusețile oferite în „culori vegetale”, ochiul format al pictorului contribuind la realizarea unor imagini plastice remarcabile. Existența umană cu bune și rele, dragostea ca sentiment dătător de viață („Am adormit la pieptul iubirii,/În chemările nopții”), iubirea de și pentru mamă, simbolul veșnic al maternității, dorința de cunoaștere („Și mi-am deschis brațele/Pentru vremuirea miracolelor”) au rămas idealurile unui om îndrăgostit de Bine, de Frumos, idealuri perpetue sugerate încă din titlu, „Vremuind”, un verb la modul gerunziu a cărui valență stilistică implică emoție intensă, tensiune sufletească trăită sub semnul timpului neiertător.

În poezia Eugeniei Dumitriu, timpul apare sub cele mai diverse fațete ale sale, pornind de la obișnuitele anotimpuri ale anului, precum vara, văzută „pe drum/cu carul ei de flori de câmp” („Vara este în noi”), toamna, care „„coboară-n orașe” mai ales când „târzie și tristă e luna-n livezi”, iar „pe vetrele ploilor miroase a pelin” („Toamna”), iarna, când „ninge la geamuri/cu vechile colinde albastre” și „geru-mi îngheață amintiri și tăceri” („Iarna”), fără a uita că primăvara este „anotimpul mincinos”, fiind, totuși, cel al renașterii, „ora când se întorc cocorii/de dincolo de ape și de timp”(„Primăverile târzii”). Simbolic, cele patru anotimpuri reprezintă, pe axa timpului, etapele existenței umane, văzute ca un zbor, copilăria îndepărtată („porțile fumurii ale zborului”) reprezentând cea mai fericită perioadă a vieții pe care o vrea prelungită la nesfârșit. Tinerețea, având ca simbol primăvara, este momentul căutărilor, al speranțelor, dar și al opțiunilor, căci „aripile-s frânte sub pomii tăi înfloriți”. „Ochii calzi ai verii” înseamnă maturitatea deplină, cireșele simbolizând împlinirea vocației, a destinului care poate asigura o existență fericită și prosperă. Roadele acestei perioade se vor vedea atunci când vor apărea „ridurile toamnei în jurul ochilor”, pentru ca senectutea să urmeze după ce ai reușit ca „frunzele să ți se așeze-n palme”, fiind reprezentată de iarna cu „fulgii de nea rătăciți în plete” și de înțelepciunea („Ce alb și ce neted ți-e gândul”) căpătată de-a lungul unei vieți trăite plenar („Treceri…”).

Legate de timp, dar și de natura schimbătoare în funcție de acesta, sunt și momentele zilei, acele ceasornice naturale ale vieții diurne, precum amiaza mare, adică „ziua îmbrăcată-n lumină solară” când poți „să alergi printr-un câmp de maci/și culoarea virgină să te doară” („Trăiește ziua, îmbrăcată-n lumină”). Seara vine „în cântec de doină”, în atmosfera idilică a satului unde „miroase a pâine, a vin neînceput”, când „mai latră un câine, mai cade o stea”, iar „pe prispă, la masa rotundă/culege țăranul în gânduri înaltul” („Seara”). În timp ce „caii nechează a noapte de dor”, eul liric trăiește clipa când „în cântec de lebădă/mă-nvăluie noaptea”, moment ce aduce „care de vise venind din bătrâni”, simțind cum „ceasornicul nocturn/mă înfioară” („Noaptea”). Pare-se că momentul preferat al zilei este dimineața, căci numai atunci simți că începi să-ți trăiești viața și să cunoști lumea înconjurătoare („Bună dimineața, viață,/Rodește-mi inima cu adevăruri!”), începând cu locurile natale, „oraș al meu”, ale cărui străzi îi luminează sufletul și o impresionează cu frumusețea lor („Și umple-mi brațele cu flori/Și obrajii cu rouă”). Dimineața vieții înseamnă și copilul său, „simbol al trecerii mele” („Bună dimineața!”), pe care îl întâmpină cu dragoste și cu bucuria de a avea un continuator al idealurilor sale înalte. Eul liric jubilează constatând că „din mine se înalță/zâmbind dimineața/prin geana cailor albi”, caii albi simbolizând dorința de a trăi sub auspiciile fericirii, mai ales că îi alungă spaimele nopții („câini cu colții-nrăiți”) prevestite de înfricoșătoarea buhă cu glasul ei cârtitor („Noaptea”).

Momentele zilei sunt semnificative și pentru tema dragostei, căci „iubirea are multe fețe”. Astfel, dimineața devine simbolul primilor fiori ai dragostei când aceasta „vine ușoară cu pași de rouă”, atât de așteptată „în pragul dimineții înrourate”, mai ales că este purtată „în goana unui inorog albastru” („Amurguri”), inorogul devenind simbolul purității sentimentului abia născut, culoarea albastră întărind ideea de castitate și sugerând starea de visare în care se află tânăra răscolită de prima iubire. Mult mai târziu, a venit o vreme când, deși s-a dăruit cu tot sufletul iubirii, aceasta s-a dovedit efemeră, fiindcă „se dăruise altcuiva, mai înțelept”, cea plină de dor simțindu-se izgonită „în cele patru vânturi ale lumii”.

Viața poetei a însemnat și dragostea pentru mama, „pentru bucuria mâinilor ei în așteptare”, dar și pentru natură, iubind, cu deosebire, păsările al căror „zbor înalt” se asemăna cu idealurile sale spre artă, căreia i s-a dedicat toată viața. Totuși, singurul prieten leal, care a primit-o cu brațele deschise după atâtea deziluzii, a fost creația, scrisul, care „mi-a pus o mână pe umăr, mi-a sărutat pleoapele/și mi-a spus doar atât: «-Scrie!»” („Dăruiri”).

Și Eugenia Dumitriu a scris, a scris și a pictat cu aceeași sensibilitate, oferindu-ne trăiri sufletești profunde, sentimente și simțăminte care i-au umplut viața cu liniștea sufletească primită în dar de la natura pe care o iubește, o admiră și ne-o prezintă în întreg farmecul său, aproape toate poemele revelând existența umană în toate aspectele ei sub imperiul trecerii inexorabile a timpului.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN