Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Ioan Alexandru TĂTAR: Enigme de toamnă (poeme)

Ioan Alexandru TĂTAR: Enigme de toamnă (poeme)

Toamna la tâmplele mele…

 

Nu pot să-nțeleg
ce se-ntâmplă
toamna,
eu de destinul meu te leg
noi doi,
așezați tâmplă lângă tâmplă
pierduți în cuvinte
șuvoi…
Nu pot să-nțeleg
ce se-ntâmplă
deși avem atâta iubire
de oferit și de dat
obositele noastre cuvinte
stau în tăcere
ce ciudat…
tâmplă lângă tâmplă
la fel ca-nainte…
Nu pot să-nțeleg
ce se-ntâmplă
de ce noi doi
nu mai suntem ca ieri
ce ciudat!,
tâmplă lângă tâmplă
deși nici eu, nici tu
nu am plecat
nicăieri.

 

 

Eternele tristeti…

 

tristețea parcă ne e stăpână
și ne decide calea în univers
durerea lumii nu mai anină
nici de-o silabă, nici de-un vers

 

portretul nostru poartă tristețe
și în viața noastră de zi cu zi
purtăm măști, peste zile și fețe
nu știm cum e fericit să fii

 

și cerul parca e mereu mai trist
în biserica nu ai voie să pășești
nici măcar să dai un acatist
nici sa spui DA când tu iubești

 

și norii stăpânesc cerul gri
și ploua în suflet și pe alei
mi-e dor de soare în fiecare zi
pământule, tu, viața înapoi ne-o iei?

 

e atâta lehamite în lume și pe străzi
și picăturile de ploaie s-au înmulțit
nici măcar nu știi în ce să mai crezi
și dacă mai e mult până la infinit…

 

 

Aripa mea obosită…

 

Aripa de gând de seară
Fâlfâind peste întinderi
Aș vrea să mă porți deseară
Pe la porțile-nchise, ieri

 

Aripa de gând și plâns
ce aș vrea să mă poți duce
Acolo unde iubire am strâns
Și le am așezat în răscruce

 

Aripa de dor și jale
As vrea să cutreier munții
Peste deal și peste vale
Să retrăiesc iubirea minții

 

Aripa de silabă și cuvinte
Cu care am zămislit și versuri
Ce-aș vrea să fie ca-înainte
Cînd rosteam…subînțelesuri

 

Aripa ce-n zbor se frânge
Și în tristețea sa ciudată
Aripa ce și acum mai plânge
Ce-aș mai vrea să zbor odată

 

Aripa mea însă nu mai poate
Mi se așează tristă pe piept
Îmi spune neputința-n șoapte
Să se mai nască o aripă ..aștept!

 

 

Întrebare, ție, Brumar…

 

Noiembrie,
cu alaiul tău de supărare,
cenușie…
doar ploi,
ce sădesc tristețea
în noi…
deasupra,
covor de umbrele
și nesfârșită
foame de stele…
Noiembrie,
zile gri din Bacovia
vei fi sa ne fie
și ceea ce ne doare,
deasupra inimii noastre,
foame de soare…
Noiembrie,
de la noi,
din sufletele noastre
amare,
dintre întrebări
rare,
precum al tău alai
mai ascultă
ciudata-ntrebare:
În tristețea ta,
cu alaiul tău de ploi,
cat ai, de gând,
să mai stai
pe la noi?

 

 

Sa ne zidim în iarna…

 

Și Toamna pare tot mai obosită,
după ce a alergat la nesfârșire
cununa înmiresmata de frunze rătăcite
îndeamnă la nestatornica iubire
Dintre copacii uscați și desfrunziți
Se va ivi, fulgerând, ninsoarea
Și în parcuri, plângând, ultimii iubiți
Așteaptă zvon de fierbinte nea …
Vom visa de-a pururi pomii verzi
Și vara înveșmântata-n stele
Și te voi ruga să mă mai crezi
Mi-ai lăsat pustiite, brațele mele
Dinspre orizontul cufundat în taină
Vor sosi hergheliile albastre
Și ne vom îmbrățișa-n cumplita iarna
Și vom sculpta versurile abstracte
Ne vom bate cu bulgarii de nea
Și vom urca cu sânii până-n lună
Și vom săruta fulgii alb de stea
În fiecare seară când ziua sta s-apună
Și dintre catargele-nvăluite-n viscol
Tu vei apărea ca ea, fata morgană,
Vei părea o iubită din alt secol
În zăpezi, eu voi fi Manole, iar tu…Ana!

————————–

Ioan Alexandru TĂTAR

Noiembrie 2020


Etichete: