Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Cristian Petru BĂLAN  – LORA RUCAN: „SENINĂ NOAPTE”, UN FLORILEGIU LIRIC ÎNCÂNTĂTOR

Cristian Petru BĂLAN  – LORA RUCAN: „SENINĂ NOAPTE”, UN FLORILEGIU LIRIC ÎNCÂNTĂTOR

(Note de lector pe marginea cărții de versuri a poetei moldovence Lora Rucan)

 

Poeta Lara Rucan s-a lansat, de la bun început, cu vocația tinereții maturizate prea devreme, însușire care nu numai că nu o deranjează, dar experiențele ei multiple și contrastante de pe două spații geografice latine diferite, i-au accelerat și mai mult maturizarea intelectuală în general și cea poetică, în special. Acesta a fost, cu certitudine, un avantaj deosebit în multe din reușitele sale decizii cu care a putut să încarneze cam toate ideile lirice proiectate, finalizându-le gradat în definiții concentrate și materializate, de predilecție, în microstrofe scurte și cantabile pe care le-a proiectat plastic în notații lirice pline de fragede expresivități alegorice alese, lăsând pe alocuri impresia de jurnal intim sufletesc ce ascunde o profundă simțire melancolică și armonică. Dintre acestea, amintim câteva titluri reprezetative pentru cartea în discuție: Te chem, Soledad, Vivaldi, Dante, Luna plină, Câine vagabond, Un vals la lumânări, Iartă-mă, Doamne, Eu plec, ce suflet, Pe valea plângerii, Mi-e inima, Frumos ești dorule, Ard flăcări, Eu nu sunt înger, Dar cine să înțeleagă, – și multe, multe altele. Sunt versuri impresionante și sincere, notate de-a lungul unor ani zbuciumați, într-o carte de 330 de pagini, cu un titlu eminescian la fel de frumos, „Senina noapte”, cu ilustrațiile artistului plastic Ruslan Roșca… Trebuie amintit că în nota introductivă a autoarei este specificat faptul că respectiva carte de față este dedicată amintirii unui mare artist din Republica Moldova, regretatul scriitor, poet, scenarist și regizor Gheorghe Vodă (1934-2007), militant anticomunist pentru unirea cu România. Desigur, nu este o lucrare de debut, Lora Rucan fiind cunoscută în Republica Moldova ca jurnalistă și autoare a încă trei cărți epuizate: „Eu nu sunt înger” (editura Hyperion, Chișinău, 1839), „Niciodată” (Tip. Centrală, 2007), „Voci umane, destine neordinare” (editată de CEP-USM, 2004). De asemenea. este și autoarea unor frumoase versuri pentru copii.

 

Ultimul volum, „Senina noapte” a apărut le editura Chișinău în vara anului 2020 și cuprinde un număr de 127 de poezii grupate în trei subcapitole definitorii: „În lumea mea” (50 de poezii), „Nostalgii” (34 de poezii) și „Miraje” (43 de poezii). Cine le citește rămâne încântat de originalitatea lor.

 

Partea pe care poeta ne-o întoarce peste ani este a unei atente observatoare a trăirilor intime ale unui suflet adolescentin, plin de păreri de rău, de regrete, dar și a vieții contemporane în genere, mai precis spus – simțirile unei ființe feminine oarecum supărată pe trecutul vieții ei în contextul nefavorabil al realităților politice prezente, deși, luate la un loc, toate au un farmec al lor aparte, căpătând amploare clasică, fără somptuozități retorice:

 

Îmi pare rău că nu mai sună codrul,

îmi pare rău — se duce viața noastră

și n-o putem lua de la-nceput.

Îmi pare rău că am visat în taină,

că n-am iubit de-ajuns, că n-am iubit.

Îmi pare rău că plouă des cu stele

ce ard în urma lor un infinit.

Îmi pare rău de cuiburile goale,

de iarba ruginită pe-undeva.

Îmi pare rău de ziua care trece,

de n-am lăsat ceva frumos în ea.

Îmi pare rău că vechi prieteni pleacă,

îmi pare rău că-n multe am greșit.

Îmi pare rău că-n lacrimi ești, iubire,

de parc-ai fi copil obijduit.

E tot mai plin, mai falnic râul vieții

ce poartă apa-n albia-i de lut.

Îmi pare rău — se duce viața noastră

și n-o putem lua de la-nceput

(Îmi pare rău)

 

Forma însăși a poemelor este voit clasic elegiacă, precum a majorității versurilor erotice cu alternanțe de ritm iambic și trohaic, cu măsuri silabice predominant scurte. Sinceritatea lor inventivă este captivantă, cu fin și voalat substrat eminescian ori și cu posibile ecouri poetice amintind de lirica lui Grigore Vieru. Aceste nobile întrepătrunderi iradiate din exterior nu le-au putut nicicum afecta flerul proaspăt al originalității. Noutatea, în cele din urmă, este destul de vizibilă în micile poeme despre natură, toate fiind pitorești cu tematică alegorică și cu lirism evident grațios și încântător:

Încep să cadă frunzele — e toamnă,

fantastic, galben sună vechi iluzii,

iar eu prin casă umblu și fac versuri

pe-o muzică de-ocări și de confuzii.

Și mă-amăgesc că totu-i înainte,

tresar încet mai cugetând în sine.

Iar tu mă vezi la geam și strângi din umeri

și tot mai uiți să te întorci la mine.

E îndoielnic, e târziu, e rece

și presupui că azi ceva mă doare.

Eu mai respir cu sete și speranță

și fug de sine doar din întâmplare.

Mă scutur, ca și pomul, de iluzii

și mă încarc de grea melancolie,

și cred că seara încă e departe

căci pân- la ea mai este-o veșnicie.

Albastru cer. O mare neștiință.

Un zvâcnet. Un sfios miros de nufăr…

O, chiar de-mi pare totul îndoielnic,

pe suflet nu mă supăr, nu mă supăr

( E toamnă)

 

(…) Păstorii cu turme se-adună la stână,

când galbenul clopot se-aude cum plânge,

și tânga de viață le curge prin sânge

pe lună plină.

 

Ce cosmică pace erupe-n lumină,

cât vifor nocturn cerne-n bezne stelare

și-n toate respiră Păstorul cel mare

de lună plină.

(E lună plină)

 

Nu vom întâlni niciodată sterile prețiozități savante ori căutate exprimări avangardiste ori manieriste, deoarece limbajul poetic al scriitoarei Lora Rucan este tradiționalist și are un solid substrat al graiului muzical popular, specific românilor din Moldova de est care niciodată nu i-au trădat pe înaintașii lor Eminescu, Creangă și Alecsandri, cu muzicalitățile lor ritmice pe care le știm cu toții că sunt pline de virtuți eterne…

 

Pe de altă parte, motivele naționale, legate de întregirea țării sunt impresionate și nu puteau lipsi din această carte. Aspirația spre divinitate este și ea prezentă. Nu lipsesc nici motivele influenței poetice ale țării de adopțiune în care trăiește acum autoarea (este vorba de Italia). Ele apar în poemele „Dante” și „Vivaldi”, deși am fi dorit ca ele să fie mai numeroase (probabil că se vor înmulți în viitor). Iată un fragment din poemul „Dante”:

Ochii ard, sângele cântă, marea nopţii se frământă,

vântul trist se zbate-n preajma unui grav, prea grav poet.

E-o savoare de cerneală, iar vigoarea e astrală,

peste ţăndări de lumină ne-aplecăm încet-încet.

Mă auzi! Îmi place versul care-ncape Universul,

lasă-mă, te rog, poete, lângă-al tău albastru vis.

Ce te costă dar, poete, cel cu visele profete,

doi copii flămânzi și liberi să se plimbe-n Paradis!

 

Descoperim, în schimb, poezia adevăratului suflet al iubirii cu miez dulce de frumusețe neperisabilă, unde suferința adâncă se transformă în bucurie înaltă și atunci ne simțim ispitiți să cităm câteva rânduri foarte convingătoare din această categorie. Am putea spune că ele vin cu o deosebit de plăcută surpriză, întrucât înclină spre tendința de artă pură:

Întoarce-mi sufletul, iubite,

aceasta e-n puterea ta,

și-oprește zilele grăbite

în care te-aș putea visa.

Şi nu cerca să-mi iei arsura,

și uită ce s-a întâmplat.

Voi amărî cu fiere gura

Trimite vremea să mă sape

și nu gândi că-mi este greu —

corabie în văi de ape

rămasă fără pânze-s eu.

În aripi nu mai am o pană

și nici fiorul necurmat.

Voi presura pământ pe rană,

spunând că-așa îmi este dat.

Tot ce-i al meu cumplit mă doare,

că-i împietrit sub steaua ta.

Ce fructe veștede, amare

a tot rodit iubirea mea (…)

(Întoarce-mi sufletul, iubite)

Ce plâng eu tac, ce sper, ca-n vise,

se va-ntâmpla în freamăt lung

de secole în scoici închise

în lumi unde nicicând n-ajung

Nu mă cunosc, o știu prea bine,

de parc-aș fi un mit uitat,

repovestit de nu știu cine

prea zăpăcit și prea distrat.

Dar când iubesc fără hotare

în zbor de pânze purpurii,

ce naște-n mine — stins tresare

pe-oglinzi de triste veșnic.(…)

(Ce plâng, eu tac)

 

Din versurile cu tematică religioasă, ne impresionează această scurtă rugăciune de iertare: „Iartă-mă, Doamne”:

Iată-mă, Doamne, în fața ta și mă destăinui grăbit

că mulți intruși au umplut viața mea,

dar cei așteptați n-au venit.

Că inima mea s-a zbătut din greu, prinsă în lanțuri de dor,

iar sufetul meu l-am simțit mereu liber și zburător

Iartă-mă, Doamne, că nu făptuiesc destulă dreptate și bine,

iată-mă, Doamne, ce mult mai iubesc viața

ce curge prin mine.

Iartă-mă, Doamne, e ruga mea pentru-ale mele păcate.

Iată-mă, Doamne, în fața ta întru eternitate (…)

 

Abundența de figuri de stil înnobilează versurile autoarei (epitete, comparații, hiperbole originale): ca o apă, curge viața mea la vale…, în apa lunii se scaldă…, clopotul străpuns de lună…, clopotul de patimi…, trista pocăință…, îmbătrânesc ca apa-n râu…, soartă înstelată…, oarbe oaze de amor…, citim pe lacrimi…, cuvinte nerostite…, sfinții erup în mine…, aș săpa cu lacrimi lacul…, un înger stingher cu aripile însângerate de amurgul pâlpâind pe cer… etc, etc…

 

Oricât de bine s-ar trăi pe meleagurile străine occidentale, dorul nostalgic de țara lăsată în urmă și de casa părintească este greu de stăpânit și de aceea revederea casei pământești devine o mare sărbătoare care va trebui repetată sau, prin întoarcere definitivă, prelungită până la capăt, precum ne cere inima:

La iarbă verde poate cu ani nu mai ieșim,

obișnuiţi cu-o viaţă de griji mărunte plină.

Dar vine-un val nostalgic de dor și de lumină

şi iar simţim minunea că ardem şi trăim.

Toamna ne-aruncă-n suflet sămânţa să-ncolţească

şi iar ne sapă setea de apă de izvor

şi iar simţim în sânge străvechi, uitatul or

şi iarăși batem drumul la casa părintească (…)

(Casa părintească)

 

Desigur, parcurgând toate paginile „Seninei nopți”, concluzia dominantă este că ea se încheagă într-un lirism de frumoase transparențe și purități în care locuiește sufletul distinsei autoare, ce ni se dezvăluie printr-o retorică atractivă, predominante fiind dragostea, dorul, lumina, nostalgia, bunătatea, cerul, lacrima, soarele, codrul, apele cristaline, patriotismul, pământul strămoșesc etc., cu alte cuvinte un logos fără monotonii, un logos atractiv, izvor al fondului principal de cuvinte. Nu avem nicio îndoială că și scrierile viitoare ale poetei Laura Rucan se vor inspira din aceeași tematică complexă, amplificându-le cu noi titluri inedite. Le așteptăm cu același mare interes.

—————————-

Cristian Petru BĂLAN

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România,

Membru titular al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte,

Membru titular al Academiei Româno-Australiene

Glen Ellyn City, USA – 3 Nov. 2020