Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » COMEMORARI » Gheorghe Pârlea: Mihail Sadoveanu, Dascălul meu din Carte

Gheorghe Pârlea: Mihail Sadoveanu, Dascălul meu din Carte

(La 140 de ani de la naștere)

5 noiembrie 1880 e data naşterii prozatorului MIHAIL SADOVEANU, unul din cei doi piloni ai panteonului literaturii române, celălalt fiind Mihai Eminescu.
Eu, cititorul din masa celor crescuţi cu slova sadoveniană, mă simt profund îndatorat acestui şlefuitor şi dăruitor de diamante extrase din zăcământul spiritual-cultural al Neamului nostru. Şi-mi exprim îndatorarea faţă de acest Dascăl Naţional (pentru măcar trei generaţii), prin a îndemna tinerii de azi să nu-l ignore. Dacă se vor apleca şi asupra cărţilor sale, cei aflaţi acum la o răscruce de drumuri în formarea personalității proprii vor avea şansa să găsească mai uşor calea spre ceea ce înseamnă matricea în care ni-i dat nouă, românilor, să coexistăm ca naţiune între celelalte neamuri lăsate de Dumnezeu pe pământ.
Starea mea de spirit indusă de întâlnirea cu harul acestui mare scriitor e mereu aceeaşi ca la tinerețe. Și iată, mi-o manifest ca atare în toamna vârstei mele, la zi omagială, chiar și în condițiile în care gestul meu va părea desuet, în raport cu prestația agenților culturali ai curentului post-postmodernist, neomarxiștii, negaționiștii valorilor culturii naționale – naționalul, tradiționalul, ortodoxismul, în speță.
Între cei care au scris/ scriu despre Sadoveanu, de regulă literați, „voievozi” ai scrisului, eu sunt… „răzeşul”. Eu sunt răzeşul, nu atât pentru că trăiesc pe meleagurile satelor răzeşeşti atinse de condeiul celui pe care îl omagiem azi, cât mai ales pentru că eu sunt (mai precis, am fost) doar un anodin formator de cititori ai scrisului „Ceahlăului” literaturii române acolo jos, la temelie, unde contactul cu slova sadoveniană începe cu „Părul din ograda bunicilor”, „Domnul Trandafir” și „Dumbrava minunată”.
Sunt personalități copleşitor mai îndrituite decât mine să marcheze prin propria exprimare această zi omagială, dedicată „celui mai mare narator de întîmplări şi istorii din literatura română”, acestui scriitor „împurpurat de slavă”, „domn peste scrisul românesc, ca celălalt Mihai – Eminescu”, așa cum a fost văzut Sadoveanu în jumătatea sa de secol de glorie literară. Îmi iau totuși permisiunea să aduc şi eu, ca simplu soldat al cauzei, prinosul meu de preţuire celui care ne-a subjugat inimile cu frumuseţea scrisului său. Iar în apărarea îndrăznelii mele, vin și cu un argument suplimentar. Se știe bine că sunt accidente ale firii, când oamenii mărunţi trăiesc şi ei iubiri mari, ignorând disproporţia. Să fiu eu un asemenea accident asumat aici, cel care, fără calificare, își arogă inițiativa de a vorbi despre scriitorul care a fost deja împodobit, în istoria literară, cu cele mai alese vorbe de către cei mai autorizaţi şi mai pricepuţi în a le meşteşugi. În atari împrejurări, eu voi fi aici… doar curierul, intermediarul mănunchiului de flori adus la sărbătoare, florile fiind cultivate în grădina unor grădinari vestiţi. Adică voi uza în intervenţia mea mai mult de vorbele acelor cunoscători şi preţuitori consacraţi ai marelui prozator.
În impulsul meu de a mă face ad-hoc purtător de cuvânt al unor exegeți ai lui Sadoveanu, la un veac şi aproape jumătate de la naşterea autorului monografiei literare „Viaţa lui Ştefan cel Mare”, va fi contând și faptul că baștina și habitatul meu permanent e într-o relativă proximitate a scaunului voievodal al Moldovei istorice, univers literar de o mare întindere în opera lui Mihail Sadoveanu. Ce ar fi fost Ştefan cel Mare şi Sfânt în percepţia urmaşilor urmaşilor săi, a noastră adică, fără Sadoveanu?! Doar un şir de date, un tabel cronologic văduvit de „expresia cea mai înaltă în verb şi sentiment”, legat de personalitatea acestui rex Dacorum (rege al Daciei medievale, numit ca atare de Papa vremii sale).
Despre opera lui Mihail Sadoveanu s-a spus că „are amploarea unei literaturi întregi, ca opera populară”, iar despre creatorul ei, că a dăruit eternităţii monumentul unui neam”. Și că tot ce a atins condeiul său a devenit „un Sadoveanu”, o marcă sadoveniană. Dar ce loc a rămas neatins de condeiul acestui neasemuit povestitor, al acestui măiestru zugrav al peisajului românesc?! Căci „în opera lui ne regăsim cu toții, indiferent de zona geografica în care ne-am născut.”
Eu, cel din masa de cititori ai operei sadoveniene, sunt animat în gestul meu sfios de aici, menționam mai sus, și de faptul că trăiesc într-un spațiu pe care exegeții sadovenieni îl numesc „un centru universal” al scriitorului, unul dintre cele alte câteva spații cultural-spirituale restrânse, „cercuri concentrice” considerate locuri cu „încărcătură psihică specială” în care a trăit acest „artist excepţional în toate felurile”. Și mă refer expres la meleagurile bunicilor de pe mamă ai scriitorului, Gheorghe şi Anghelina Ursachi, „părinţii spirituali” ai lui Mihail, după moartea prematură a mamei sale. La Verșeni, în lunca din avalul Moldovei, cel ce avea să devină marele prozator „s-a iniţiat în codul permanenţelor etice ale străvechii civilizaţii autohtone, perpetuate de către rudele sale de pe mamă”.
Verșeniul e locul în care Sadoveanu a găsit prototipul personajului său preferat – ţăranul român: „Ţăranul de departe rămâne frate cu cel pe care l-am văzut întîi la apa Moldovei”, confirmă scriitorul. Verșeniul i-a oferit scriitorului în formare locuri aurorale, cântate atât de măiestrit când s-a împlinit în prozatorul ajuns a fi considerat „cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre”, zugrav „magistral”, alias „unul dintre cei mai grandioşi contemplatori ai frumuseţilor universului din literatura de pretutindeni şi de oricînd”. Verșeniul e la o azvârlitură de băț de Hanu’ Ancuţei, „centrul operei sadoveniene, spaţiul vieţii intrat în amintire”. Povestitorii din capodopera „Hanu Ancuței” sunt modele spirituale prelevate din împrejurimile acestui spațiu restrâns, din satele colindate de Sadoveanu la vremea germinării semințelor pe care mâna Semănătorului ceresc le pusese în plămada acestui nepot special al locului, fiul frumoasei și inteligentei Profira Ursachi din Verșeni, tânăra fără carte, aflată la vremea „accidentului năprasnic numit iubire” slujnică în casa avocatului Alexandru/ Alecu Sadoveanu din Pașcani.
Oamenii spațiului verșenean și ai proximității lui, cu toate satele megieșe, ar trebui să ne simțim copleșiți de privilegiul dăruit înaintaşilor noștri locali, ca un zapis de danie de la Ştefan-Vodă, privilegiul de a fi trecuţi în nemurire de către cel a cărui operă „aparţine celor eterne ale acestei ţări”, în ciuda sincopei din vremurile de rătăcire ale prezentului. Neamul Ursăcheştilor, cu numeroși membri ai clanului familial trecut de mult în amintire, cu tot ce aveau ei mai frumos şi mai demn, popa Ciotică (preotul care a săvârșit botezul reparator în legea ortodoxă asupra pruncului Mihail, botezat inițial în rit catolic), Toader Cicea (nașul copilului și vecinul bunicilor săi), Tudor a’ lui Șoimaru (modelul eroului literar cu același nume) și numeroase antroponime și toponime ale obștilor acestei geografii restrânse au împânzit cărțile celui cu rădăcini adânc înfipte în solul neamului său verșenean.
Acum e timpul să mă şi revolt puţin, să mă revolt cuviincios, pentru punerea la îndoială a eternităţii lui Sadoveanu şi a similitudinii artistul Sadoveanu cu omul Sadoveanu. Nu sunt eu combatantul potrivit pentru a ţine piept detractorilor post-decembrişti ai celui care „a impus în opera lui o viziune românească asupra existenţei”, dar vă dezvălui, ca un ecou ce transcende de dincolo de viaţă, convingerea unui exeget al scriitorului: „Eu n-am să pot niciodată să-l separ pe omul Sadoveanu de opera sa”.
Eu, cititorul de rând, îl preţuiesc necondiţionat pe cel despre care s-a spus că „este un accident măreţ al peisajului, un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu”. Poate că pe unii i-a obosit gloria lui Sadoveanu, pentru că „există o penumbră a gloriei sale care l-a însoţit permanent, ca o indispoziţie a altora la gloria lui”; și care încă îi este trena postumității sale. Cum să nu-i fi obosit/ să nu-i obosească gloria celui considerat „printre cei 5-6 bărbaţi ai literaturii universale, despre care se spune că n-au vârstă, n-au istorie, rămânând într-o impenetrabilă enigmă, ca şi planetele excentrice ale unui sistem solar”. Cum să nu-i obosească gloria celui asemănat cu Tolstoi şi cu Gothe, gloria celui despre a cărui opera se spune că „este alcătuită din elemente constitutive care se împletesc într-o orchestră simfonică de anvergură bethoveniană”.
Desigur, e greu de râvnit la gloria lui Sadoveanu. De aceea, cei care visează la ea fără onestitate, lipsiți de pudoare, i-au dezvelit lui Sadoveanu „călcâiul lui Achile” – poticnirile omului Sadoveanu în faţa unor conjucturi ale istoriei -, punând acest loc din biografia omului Sadoveanu, neatins de pomada zânelor sale ocrotitoare, mai presus de opera lui. Unii le zic acestor poticniri omeneşti „colaboraţionism”, alţii „compromisuri”. Ştim bine că marile conştiinţe ale vremurilor lui Sadoveanu, cele care nu aveau vocaţia martirajului/ vocaţia sinuciderii, aveau de pendulat, până la nefasta decizie (oricare ar fi fost ea), între fascism şi comunism. Sadoveanu a respins cu diplomaţie şi curaj ispita germană ce i-a dat târcoale, cu preţul arderii pe rug a cărţilor sale. În ce priveşte iluzia sa că „lumina vine de la răsărit”, scriitorul a cedat impulsului sentimental cu privire la „misiunea sa socială pe care şi-a asumat-o de la început”, aceea „de a purta mesajul sufletului colectiv al pămîntenilor umiliţi din care se trăgea prin mama sa”: „…sufletul acestor rânduri de oameni ai tristeţii şi ai suferinţei pe care îl aveam în mine ca un venin… mama mea mi l-a trecut mie”, afirma cu năduf prozatorul. Putea să însemne „lumina de la răsărit”, în conştiinţa scriitorului, speranţa dezrobirii celor pe care-i iubea şi „a căror soartă a deplîns-o neîncetat în opera sa”. S-a amăgit în această privinţă (dar nu in toate detaliile ideologiei); şi, odată cu el, jumătate din omenirea planetei.
Eu, cititorul de rând al scrisului sadovenian, simt în cărţile sale „vaierul durerii” din inima părintelui lor şi vibrez la orice compasiune a scriitorului cu cei din care mă trag. Simt, de asemenea, că nu există zăbavă mai sănătoasă pentru sufletele noastre, hăituite de tăvălugul acestei epoci post-postmoderne, decăt refugiul în cartea sadoveniană, unde tot zbuciumul din afară se estompează în „cântecul harfei eoliene, a ţiţerei uriaşe cu mii de strune, toate acordate cu grijă timp de jumătate de veac, pentru ca nici o surpriză cacofonică să nu fie cu putinţă”. În cărţile lui, „toate gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portativ, virgulele cântă şi ele, iar punctele aşteaptă risipirea ecourilor”. Lectura cărţilor lui Sadoveanu îmi dă şi puterea să ignor corul detractorilor săi elitişti şi să realizez că geniul lui Sadoveanu va transcende timpul rătăcirii noastre şi „va dăinui pînă la istovirea timpurilor”.
Iată, suntem, doar la un veac şi aproape jumatate de la răsărirea acestei „planete excentrice” in sistemul nostru solar, mult prea departe, sper cu ardoare, de… „istovirea timpurilor”. Fie ca spiritul unicului Mihail Sadoveanu să-i însoţească până la tăcerea cea definitivă pe urmaşii urmaşilor noştri, în frumuseţea și demnitatea matricii româneşti pe care Sadoveanu a impus-o literaturii.

Gheorghe Pârlea

NOTĂ: Citatele din eseu sunt extrase din vol. Mihail Sadoveanu, „fiul țărăncii” din Verșeni (al cărui coautor și autor de proiect sunt), coord. dr. Vasile Șoimaru, Chișinău, 2015, volum care conține și bibliografia corespunzătoare citatelor.