Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Lavinia Elena NICULICEA: 10 ani de la moartea marelui poet Adrian Păunescu (omagiu)

Lavinia Elena NICULICEA: 10 ani de la moartea marelui poet Adrian Păunescu (omagiu)

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943—d. 5 noiembrie 2010) 

Au trecut 10 ani de la moartea poetului, eseistului și publicistului Adrian Păunescu. Vestea morţii marelui poet, la acea vreme, m-a întristat profund. Deşi, era previzibilă, având în vedere starea gravă de sănătate, nu mi-am putut reţine lacrimile să nu se rostogolească pe obraji, lacrimi ce conţin dorul, nostalgia şi dragostea pentru clipele magice pe care mi le-au adus versurile inegalabile ale poetului Păunescu. Se pare că nu doar oamenii l-au trădat, ci şi inima obosită de tot balastul uman.

Nu am avut onorea să-l cunosc personal, însă prin intermediul versurilor sale am putut să cunosc profunzimea şi genialitatea sa, valoarea sa umană şi artistică. Poezia sa mi-a electrizat fiinţa, mi-a dat fiorul unic al poeziei în perioada adolescenţei. Pot spune că el mi-a facilitat întâlnirea cu lumea fascinantă a literelor.

Multă lume îl percepe pe Adrian Păunescu ca pe un mare poet, însă el a fost mult mai mult decât atât… El a fost un animator al spaţiului cultural, fără a avea orgoliul de a fi cel mai mare, inspirându-mă pe mine şi pe alţi tineri, să devenim pasionaţi de artă. Adrian Păunescu a fost o flacără care a ars intens pe altarul neamului nostru. A luminat atâţia oameni ce trăiau într-o epocă de întuneric.

Adrian Păunescu s-a implicat trup şi suflet în promovarea culturii şi a valorilor. El a ajutat mulţi tineri talentaţi să se afirme în poezie. Cunosc câteva exemple în acest sens. Un om caracterizat de generozitate, modestie şi dragoste profundă pentru neam şi pentru semeni. Puteai observa cu uşurinţă blândeţea şi căldura ochiilor săi, pe care le-a oglindit cu patos în poezie; vocea sa caldă, plină de emoţie, ce însufleţea masele de tineri în întâlnirile „Cenaclului Flacăra”. A dat literaturii versuri mesteşugite, care sunt îmbibate de parfumul său artistic inconfundabil. Am remarcat la domnia sa, charisma şi puterea fantastică de convingere, de a clădi destine umane veritabile, cărora le-a imprimat gustul pentru frumos şi pentru dragostea de ţară.

În inima sa era o zbatere continuă între deziluzia de a-şi vedea patria sub povara grea a mizeriei şi lipsurilor nu doar materiale, ci şi spirituale, şi dragostea neobosită pentru libertate şi afirmare. În ultimul timp, se putea observa în privirea sa multă tristeţe, dezamăgire. Suferinţa nu era cauzată doar de boala sa, ci şi de suferinţa poporului, identificându-se cu omul din popor care-şi vede călcată demnitatea umană de o societate incapabilă de a-şi valorifica oamenii cu talent.

E trist să observi pe canale de televiziune şi în media o atitudine de marginalizare şi de desconsiderare a oamenilor de valoare, care pot creşte gradul de cultură şi spiritualitate în ţara lor. Vedem cum se promovează non-valorile, care ridică la rangul de virtute: superficialitatea, vulgaritatea, incultura, compromisul şi prostia. Privirea ne este bombardată de astfel de imagini groteşti care ne erodează simţul estetic al trăirilor.

Constat cu durere că oamenii de calitate, de o mare efervescenţă creatoare, se duc prea repede, şi mai tragic este faptul că nu ştim să-i preţuim cât sunt în viaţă, să le dăm locul cuvenit în această societate. Avem nenumărate exemple de oameni valoroşi care s-au lovit de această mentalitate.

Omul Adrian Păunescu a murit, dar poetul Adrian Păunescu trăieşte şi va continua să o facă prin versurile sale, care au valoare de testament. Doar poetul poate învinge timpul şi moartea.

Modest demiurg al poeziei româneşti, graţiei talentului său nemăsurat, Adrian Păunescu va trăi mereu în inimile noastre prin creaţia sa literară. Am încercat să-mi expun părerea despre acest titan al literaturii, ca un omagiu adus nu doar Poetului, ci şi Poeziei.

 

Ultima poezie scrisă de Adrian Păunescu:

 

De la un cardiac, cordial

,,De-aicea, de pe patul de spital

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

 

Mă monitorizează paznici minimi

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

 

Aud o ambulanţă revenind

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

 

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei

Spitalul de Urgenţă implorându-l.

 

Eu vă salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

 

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minimă dreptate!”.

 

Eseu scris în 2012; Autor: Lavinia Elena Niculicea


Etichete: