Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » SIBIANA MIRELA ANTOCHE, AUTOAREA CĂRŢII „FIUL CLIPEI” DEVENIT „FIUL VEŞNICIEI”

SIBIANA MIRELA ANTOCHE, AUTOAREA CĂRŢII „FIUL CLIPEI” DEVENIT „FIUL VEŞNICIEI”

Mai ninge cu lumini diamantine din raze de Luceafăr peste România, dacă prin norii grei de tristeţe, în 2020, la editura „Armonii culturale” (un nume de rezonanţă) a fost publicat volumul doamnei Sibiana Mirela Antoche „FIUL CLIPEI” dedicat poetului Mihai Eminescu, devenit „FIUL VEŞNICIEI”.
Peste treizeci de ani se vor împlini două secole de când Mihai Eminescu „Magul călător în stele” a coborât printre pământeni. Opera sa devine din ce în ce mai cunoscută şi apreciată, mai ales de când a apărut internetul. Creaţia eminesciană a încântat şi încântă mereu prin frumuseţe şi inefabil, prin rezonanţa sa în sufletele românilor şi a iubitorilor de poezie din toată lumea.
Eminescologii au descoperit noi valenţe creaţiei eminesciene, au pus în lumină profunzimea gândirii şi simţirii sale. Doar cei care nu au obişnuinţa lecturii ignoră opera eminesciană, răuvoitorii o denigrează, dar veninul lor nu o întinează.
Există şi scriitori, iubitori ai lui Eminescu, care îi aduc omagiu în proză sau în versuri, cum a făcut şi scriitoare Sibiana Mirela Antoche ce a ridicat un templu liric din cuvinte zeului său, considerat „luceafărul poeziei româneşti”.
Cugetarea de la începutul cărţii exprimă gândul bun al autoarei privind valoarea lui Eminescu şi îndemnul de a-l cinsti, preţui şi slăvi pentru a nu fi uitat niciodată:
„Eminescu este darul cel mai de preţ al poporului român şi al limbii române. Să-l mărim, să-l cinstim, să nu-i uităm nicicând cuvântul!”
După frumoasa prezentarea a acestei cărţi realizată de domnul Titu Zamfirescu-Cianciulli, mi-e foarte greu să mai adaug ceva, dar, din iubire pentru poezia celui considerat de domnul profesor Gheorghe Bucur „soarele literaturii române” în cartea „Eminescu – Zeul tutelar al spiritualităţii noastre” am tradus poezia de dragoste în limba franceză a poetului genial şi preţuiesc pe toţi cei care îi promovează opera, îi aduc elogiile meritate.
Volumul se deschide cu poemul „Rămâi al nemuririi…” în care poeta, în liniştea apăsătoare, face un altar idolului iubit, conştientă că, în slovele poemelor sale, priveşte eternitatea, căci ele străbat spaţiul şi timpul etern.

„Ce linişte ne-pasă, când te citim, Maestre,
Din neputinţa noastră ţi-am făurit altar,
Iar seara, la culcare, în ochiuri de ferestre,
Privim eternitatea, prin slova-ţi de nectar.”

Versul eminescian este unic, nepieritor, încântă şi emoţionează. În ultimul vers, autoarea i se adresează direct, dorindu-l nemuritor:

„Va dăinui cum marea neliniştit frământă,
Nu piere niciodată, e-asemenea unui leac;
Citeşte-ne Emine, citeşte şi ne-ncântă,
Rămâi al nemuririi, fecior, urmaş de dac!”

Aceeaşi idee se reia şi în poemul „De-ai aduce veşnicia…” unde întregul univers vibrează şi lăcrimează, poetul fiind asemenea acestui vast necuprins:

„De-ai aduce veşnicia, ţi-am rămâne-n veci datori,
Versul tău stă scris în stele, noi, doar simpli muritori.
Plânge marea, teiul, ramul plâng şi păsările-n pom
Plâng şi rimele-n poeme şi Luceafărul în om.”

Autoarea reia expresii eminesciene şi le valorifică în versurile sale, din „Dor de cel ce le-a creat şi-a pictat în vers divinul”:

„Vreme trece, vreme vine, toate-s vechi şi toate-s noi,
I-aşteptăm tăcuţi venirea, de e pace, de-i război.
Nu-ndrăznim să-i cerem multe, doar un vers să ne mai scrie
Cu aleasă-nţelepciune, din a sa călătorie.”
( Ce-i amarul? Ce-i pelinul?)

Dorul de Eminescu ne-a pătruns în suflet, poetul este unic, de neegalat, versurile sale alină suferinţele, ne fac să ne identificăm cu El:

„Într-o lume frământată de regrete şi mustrări,
Când durerea naşte lacrimi, pustiiţi suntem şi goi,
Versul Lui curat şi unic stinge grele supărări,
Eminescu e doar unul… Eminescu e în noi.”
(Dor suprem)

În poezia care dă şi titlul volumului „Fiul clipei” autoarea se adresează direct poetului, cel care prin apariţia sa meteorică s-a desprins din lume ce-i „o clipă suspendată” să intre în eternitate, purtând cu el toate durerile şi dorurile noastre:

„Tăcuţi suntem când cerul plânge
Şi-n lacrimă suspinu-ţi verşi,
Eşti fiul clipei care strânge
Durerea ochilor neşterşi!”
(Fiul clipei)

Trebuie să ai multă dragoste de sufletul poetului neamului nostru, de arta sa şi să doreşti să-l reînvii, cum face poeta Sibiana Mirela Antoche:

„L-aş învia pe Eminescu din tot alaiul său de sfinţi
Şi versu-n tihnă să-mi boteze, nu pe averi şi nici pe-arginţi,”
(L-aş învia pe Eminescu…)

În finalul poemului, autoarea ni se confesează cu sinceritate, mărturisindu-şi dorul de a scrie, ca o imperioasă nevoie de a crea pentru bucuria proprie şi pentru a-şi îndeplini misiunea sa pe pământ.

Şi nu mi-ar fi deloc de-ajuns să-mi urmărească-n cer gândirea,
L-aş învia de mii de ori, să-şi dovedească nemurire,
Ce-a fost să-mi fie dat să ştie că plâng şi râd în poezie,
E dorul vieţii mele cântec, e dor nebun, nebun de-a scrie.”
(L-aş învia pe Eminescu…)

Destinul nefast a frânt existenţa celui ce-a visat „visul vieţii cel chimeric” când „viaţa-i părea un basm pustiu şi urât” care, prin menirea-i de geniu, „nu a fost fericit şi nici nu a făcut fericit pe cineva” şi a plecat prea devreme pe aripi de luceafăr „ce creşteau în cer”. Iată cum exprimă poeta dispariţia sa din lume în poezia „Te-ai logodit cu cerul…” şi intrarea lui în veşnicie:

„Ce îngeri te-au răpit din templul poeziei,
Lăsându-ne săraci de tine şi de noi,
Zidindu-ţi tinereţea pe soclul veşniciei
Eternizând condeiul şi luciul albei foi?”

Ideea eternităţii creaţiei eminesciene şi a poetului Mihai Eminescu este subliniată şi mai pregnant în aceste versuri.

„Înţeleptele-ţi poeme stau pe rafturi neclintite,
Timpul nu le-a şters divinul, le-a vrut doar a fi citite,
Nu le-a stins nici măreţia, nici candoarea fără seamăn,
Sunt la fel de-nălţătoare, neavând pe lume geamăn.”

……………………………………………………..

Trist, priveşti şi-numeri anii… oare câţi să se fi scurs?
Lasă-ne pe noi, Emine, sunt ai noştri…, s-au tot dus,
Ai stors tot ce-a curs prin tine şi mai mult decât trăirea,
În genunchi rugăm eternul să-ţi declare nemurirea!
(În genunchi rugăm eternul…)

Valoarea operei eminesciene trece prin spaţiu şi timp, poezia capătă noi valenţe şi rămâne în eternitate, ca o oglindă a sufletului românesc:

„Nimic nu ţi-a umbrit eternitatea ce dăinuie în astrele cereşti,
Nici înşiratele cuvinte fără noimă, nici biciuirea strofelor zeieşti,
Priveşte şi descoperă misterul ce freamătă şi tremură de timp
Şi-l urcă-n arca ta dumnezeiască, pe muntele ce duce la Olimp.”
(Nimic…)

Poeta face portretul lui Eminescu, reconstituindu-l din tot ce formează universul poetic al creaţiei sale:

Eminescu-i poezia scrisă-n dragul nostru cânt,
Eminescu-i cerul, glia, dor de neamul nostru sfânt.

Eminescu-i râul, ramul, tot ce mişcă-n ţara asta,
Eminescu-i vântul, valul, ce alungă-n veci năpasta.

Eminescu-i marea-n spume, e pământul strămoşesc,
Eminescu-i limba noastră, graiul simplu românesc.

Eminescu-i floarea-albastră, păsări din bătrânul tei,
Eminescu-i vers, Lucefăr, e Copoul din alei.

Eminescu-i lacul, plopii şi izvorul ce cuvântă,
Eminescu-i veşnicia, raza lunii ce ne-ncântă.

Eminescu-i glas de îngeri, stea din bolta înstelată,
Eminescu-i vis de taină, o minune revărsată”
(Eminescu…)

Portretul este întregit şi de alte versuri din poezia:„Eminescu-i tot şi toate”:

„ Cuvântaţi de Dumnezeu
Noi, români cu traiul greu,
Ştim c-avem în El un frate,
Eminescu-i tot şi toate!”

Suflet în sufletului poporului, creator al limbii poetice româneşti, Eminescu
dă „sensuri limpezi vieţii”:

„Iubit ţi-a fost poporul ce l-ai cântat în versuri,
Iubit ţi-a fost şi codrul ce-l străbăteai la pas,
I-ai dat ţărânei vlagă şi vieţii limpezi sensuri,
Iar limba românească ai modelat-o-n glas.”
(Metamorfoză)

Efortul supraomenesc al poetului de a scrie o vastă operă literară şi jurnalistică a fost recompensat de iubirea şi aprecierea atâtor generaţii:

„O potecă de lauri dintre cer şi pământ
A primit-o ca dar pentru-al său sfânt cuvânt,
S-ar întoarce-n lumină, să se simtă iubit,
Dar născut din durere, în dureri-a murit.”

Elementele cadrului poetic eminescian revin ca un laitmotiv în versurile Sibianei Mirela Antoche:

„Nu te uitară lacul înveşmântat în nuferi,
Nici plopii fără soţ nu odihneau de-alean,
Se întristau în taină, când te vedeau că suferi,
Aproape te voiau, pe plaiul moldovan.

Iubită ţi-a fost mare şi-n stihuri si cântat-o
Ţinându-i lunga trenă ce-i clocotea în larg,
I-ai declarat amorul şi-n braţe-ai alintat-o
Lăsând-o să se-nalţe…în spume…pe catarg.”
(Iubită ţi-a fost mare)

Teiul prezent în versurile eminesciene este evocat şi de autoarea acestui volum:

Se-ntâlneau sub teiul din Copou şi-adulmecau în linişte iubirea
Sub freamătul frunzişului domol îşi ascultau în piepturi fericirea,
Torceau în taină clipe de amor feriţi de răul ce-i înconjurară
Şi-n sărutări şi dulci îmbrăţişări adormitau în legănat de seară.
(Teiul)

Poetul ce-a vibrat de iubire a transpus-o în versuri devenite populare prin cântecele inspirate, a întâlnit în cer iubirea, unindu-se cu cea care i-a fost atât de dragă şi care l-a inspirat, într-o „nuntă în cer” cum îşi imaginează autoarea volumului:

„Nu-l mai doare-n pieptu-i dorul, Veronica-i lângă El,//…//
Şi-a-ntâlnit în cer iubirea ce-o pierduse timpuriu.”
(A-ntâlnit în cer iubirea)

Eminescu este şi va fi flacăra vie care ţine trează conştiinţa neamului nostru, principalul reper al identităţii noastre naţionale pe care trebuie să-l preţuim, să-l amintim permanent tinerei generaţii, să-l sculptăm din cuvinte în cărţi dedicate lui, ca să rămână comoara nemuririi în literatura universală.
Versurile citate din volumul „FIUL CLIPEI” sper că sunt concludente pentru a dovedi că poeta Sibiana Mirela Antoche este talentată, are ceva de spus iubitorilor de poezie şi se înscrie în rândul celor care oferă bucurie prin scrisul său şi îmbogăţesc prin pana lor, comoara de frumuseţe a literaturii române.
Volumul confirmă ceea ce am spus în cartea Mihai Eminescu „Poezii/Poésies” (Versiunea franceză Ecaterina Chifu): „Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.”

Autoare: Ecaterina Chifu


2 Comentarii

  1. admin

    Cu adevărat o carte de o frumusețe spirituală aparte. Recomand, cu căldură, această bijuterie literară, care vă va reaminti că Eminul nostru sfânt e numai unul și că unicitatea sa înseamnă veșnicia sufletului neamului românesc. Felicitări SIBIANA, pentru această minune de suflet!

    • ANTOCHE Mirela Sibiana

      Cu bucurie în suflet, vă mulțumesc pentru frumoasa colaborare dusă la bun sfârșit prin strădania și perfecționismul de care dați dovadă! Sunteți un om deosebit, domnule Gheorghe Stroia! Vă doresc mult succes în tot ceea ce faceți! Personal, am simțit talentul, dăruirea și stropii sudorii!

Comments are closed.