Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MIRELA-IOANA DORCESCU, POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR

MIRELA-IOANA DORCESCU, POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR

MIRELA-IOANA DORCESCU: POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR (50 de ani de activitate literară)

 

I

 

În cei 50 de ani care îl despart de momentul debutului absolut în revista bucureșteană „Luceafărul”, binecunoscutul scriitor timișorean Eugen Dorcescu a creat, cu talent și intensă preocupare pentru punerea în lucrare a „darului său de har”, ceea ce exegeții săi, având proprietatea termenilor, au numit „operă monumentală” (Radu Ciobanu) sau „operă totală” (eu însămi). Anvergura națională și internațională a creației dorcesciene este determinată de originalitatea viziunii artistice, de gravitatea tematică, de nivelul său estetic, dar și de numeroase particularități discursive, stilistice, semiotice etc.

Argumente forte pentru amplitudinea axiologică a acestei opere sunt, pe de o parte, încadrarea autorului în literatura de vârf de către experți în domeniu, precum Virgil Nemoianu (care l-a plasat pe Eugen Dorcescu între primii trei poeți români ai începutului de secol XXI), Andrés Sánchez Robayna (prima voce autorizată ce a propus abordarea sa ca poet european), Luiz León Baretto (care îl consideră cel mai mare poet român în viață); pe de altă parte, așezarea sa alături de genii ale poeziei românești (Al. Philippide; I. Pillat – G.I. Tohăneanu; Ioan Alexandru – V. Nemoianu; M. Eminescu, Tudor Arghezi, L. Blaga – Andrés Sánchez Robayna; G. Bacovia – Ion Pop, M.-I. B-D. etc.) și universale (T.S. Eliot – Virgil Nemoianu; Bonnefoy, Luzi – Andrés Sánchez. Robayna; Jorge Manrique – Coriolano González Montañez; E.A. Poe – M.-I.B.-D.; P. B. Schelley – Horia Țâru  etc.).

După jumătate de secol dedicat literaturii, anul 2020 i-a prilejuit lui Eugen Dorcescu bucuria unor evenimente cu adevărat jubiliare:

– apariția, în Spania, la Editura Arscesis din Zaragoza, a antologiei de elegii dorcesciene, inspirat intitulată Elegías Rumanas, prefațată de Coriolano Gonzáles Montagñez;

– publicarea, la Editura timișoreană Mirton, a Jurnalului lui Eugen Dorcescu (recomandat de autor drept „cartea vieții mele”), în două volume: Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) și Adam. Pagini de jurnal (2000-2010);

– campania de promovare a sus-numitelor cărți în ziarul „Timișoara” (Redactor-șef Petru Vasile Tomoiagă), în paginile consacrate culturii, în fiecare vineri (martie-noiembrie);

– deschiderea unui fond de carte de patrimoniu „Eugen Dorcescu” la Biblioteca Academiei, Filiala Timișoara;

– definitivarea unui volum omagial, coordonat de M.-I.B-D., intitulat Despre opera lui Eugen Dorcescu, lucrare amplă, care conține: o biobibliografie actualizată, trei interviuri și o crestomație critică (compusă din peste 80 de cronici, eseuri, studii și note de lectură despre poezia și proza dorcesciană, scrise de critici/eseiști consacrați sau de tineri discipoli ai lui Eugen Dorcescu. Toate acestea au fost preluate din presa literară – tipărită sau online –, unde au fost publicate în perioada noiembrie 2014 – noiembrie 2020).

 

Celebrarea lui Eugen Dorcescu a ocazionat primirea a numeroase elogii și dovezi de simpatie din partea confraților. Semnatarii acestora sunt renumiți scriitori români (din România, Moldova și Serbia) și spanioli. Iată câteva dintre aprecierile care oglindesc audiența elevată și extinsă de care beneficiază în prezent sărbătoritul:

„Am citit şi recitit (citesc, de fapt, mereu) pagini… inhibitoriu (!) de frumoase din Îngerul Adâncului şi din Nirvana” (ȘERBAN FOARȚĂ);

„La Eugen Dorcescu, simbolismul limbii se integrează în contextul culturii fără granițe. Poetul tratează materia poeziei dincolo de frumusețe, până la sublim” (VASILE BARBU);

„Când a început Eugen Dorcescu să recite poemul său În tăcere… mi-am amintit cadențele psalmice… Acest poet român își va aminti că a fost laureatul Festivalului de la Uzdin și când va lua premiul Nobel” (NICOLAE DABIJA);

„Vrednic Sunteți, Maestre! Bucuria Dumneavoastră e și a noastră Bucurie! Fluturând din inimă, de pe mal de Prut, Vă mulțumim!” (TRAIAN VASILCĂU);

„Poeziile pe care Eugen Dorcescu le dedică lupilor sunt atât de spiritualizate, încât nu pot fi cuantificate cu aparatele criticii, se ridică la înălţimea sentimentului, ceea ce în lirică se întâmplă foarte rar; fericiţi Poeţii ale căror trofee nu le rămân doar lor, ci se conferă Poeziei româneşti! Poezia lui Eugen Dorcescu este o glorie a liricii, iar izbânda lui o sărbătoare a întregii noastre Poezii. Excelsior!” (MIRON SCOROBETE);

„Poezie de deplină maturitate artistică, de mare, intensă trăire, profundă, lucrată la filigran de un bijutier, de un ales, rar, rafinament prozodic și stilistic”; „DOAMNE, cât de profund este în tot ce face, cât de distins, de nobil! Din când în când, ca să nu ne întristeze, cred că din delicatetea lui indicibilă, ne minte, cu farmec, că mai este și fericit. Eu nu îl cred, căci am apucat să citesc extraordinarele vorbe ale lui Camil Petrescu: «Câtă luciditate, atâta dramă»” (VICTOR RUSU);

„Simplitatea ex/clamării trăirilor profunde. Acesta-i secretul” (NICOLAE TURTUREANU);

„O operă cu adevărat încărcată de divin, peste care Omul EUGEN DORCESCU a trecut degetul său de Lumină!” (GEORGE STROIA);

„Și din Nord, de la «Poesis», ne bucurăm să-l vedem și să-l citim pe acest mare poet contemporan, Eugen Dorcescu!” (GEORGE VULTURESCU);

„Nu știți cât mă bucură să primesc vestea publicării în Spania a cărții Dumneavoastră Elegii Române – cu a sa frumoasă aluzie la Elegiile romane de Goethe. Consider foarte important ca opera Dumneavoastră să fie difuzată tot mai mult în Spania și, de asemenea, în restul Europei” (ANDRÉS SÁNCHEZ ROBAYNA); „Eugen Dorcescu își revendică transcendența înțeleasă drept o componentă a realității” (JAIME SILES) etc. etc.

 

Prezentarea, în câteva fraze, a specificului dorcescian este o întreprindere dificilă și riscantă. Cu toate acestea, absența ei ar dăuna acestei schițe de portret aniversar. De aceea, mă încumet să evidențiez câteva aspecte esențiale (definitorii chiar), care, însumate, să contureze individualitatea lui Eugen Dorcescu în literatură.

Poet cultivat, poliglot, conectat, datorită lecturilor asidue în franceză și în spaniolă, ocazional, și în italiană, la marile culturi romanice, importantul scriitor timișorean este informat direct de la sursă despre ceea ce înseamnă literatura de valoare universală, și anume aceea spre care a țintit, începând de la debutul cu volumul Pax magna (București, Editura Cartea Românească,1972). Pregătirea filologică, specializarea în lingvistică, poetică, stilistică și semiotică adaugă, în cazul său, noi orizonturi de înțelegere, de interpretare și de prelucrare originală a fenomenelor culturale. Conexiunea nu exclude influența, intertextualitatea, temperate însă de autocenzura onestă și depășite de o forță creativă rară și de o adicție față de expresivitatea limbii române, care implică o enunțare cu totul aparte a ideii poetice. Totuși, Eugen Dorcescu se arată, în Jurnalul său, precum Mihai Eminescu odinioară, dezamăgit, frustrat chiar, de incapacitatea de a exprima, în totalitate, gândul sau trăirea, starea poetică ce generează textul literar. Ceva rămâne întotdeauna nespus, fiindcă este imposibil de exprimat, din diverse motive (nu doar din cauza „neajungerii limbii”), în contextul în care scrierea își definitivează forma artistică. Ceea ce ne face să bănuim că gândirea poetică a lui Eugen Dorcescu are încă mari rezerve creative, din care se mai pot ivi texte literare, că, după 50 de ani de acumulări, creația sa nu este încheiată. Prin urmare, nu o pot analiza ca pe un „anthropos ergon”, ci ca pe o energeia, în desfășurare în momentul de față, într-un anumit cadru și pe anumite coordonate relativ stabile, evidențiate de scrierile sale de până acum.

CADRUL este cel al poeziei spirituale, cu ascendent în cărțile sapiențiale și poetice ale Bibliei, în special în Psalmi:

 

Psalm

„Lăudat să fii, Doamne,

pentru lumină şi soare,

lăudat pentru alba ninsoare,

lăudat pentru ploi, pentru grâne,

lăudat pentru luna şi stelele ce

clipesc primăvara în Râu şi-n fântâne.

Lăudat pentru bucata de pâine

şi pentru paharul de apă, date mie azi,

date ieri, date mâine.

Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti

fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând.

Fiindcă eşti.

Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru

frunze şi flori.

 

Lăudat că-n final

mă omori…”

 

Sfera inspirației nu se restrânge însă la creștinism, nicidecum la cultul creștin-ortodox, căruia îi aparține Poetul, ci se amplifică prin explorarea altor și altor religii, cu scopul de a cerceta și a înțelege, din multiple unghiuri, relația finitei ființe umane cu Infinitul divin. Ecourile diverselor religii se intersectează, cooperează și fac posibilă varietatea în vasta paradigmă spirituală pe care o deschide Eugen Dorcescu. Sunt activate aici concepte fundamentale din hinduism (opinează M.-I.B.-D., Virgil Nemoianu, Iulian Chivu) și buddhism (v. Nirvana, Samsara, Vacuitatea etc.). Iată cum idealul nirvanic devine o soluție existențială în condiții dramatice:

 

Nirvana

(ars poetica)

 

„Vom sta alături, uşă

lângă uşă.

În două urne

gemene-n mormânt.

Cu mâna ta firavă, de

cenuşă,

vei bate-ncet, mă

vei chema plângând,

şi-ţi voi răspunde

că acolo sunt,

dar că nu pot

deschide sumbra uşă

a morţii, că sunt mort,

că nu mai sunt

acela care-am fost.

O grea cătuşă

ne leagă cu teluric

legământ.

Să ne desprindem, deci,

tu – gând, eu – gând,

şi-aşa ne vom uni din nou,

zburând,

şi liberi,

şi eterni,

şi jubilând,

ca flacăra zvâcnită din

cenuşă”.

 

Poetul asimilează, mai cu seamă în deceniul debutului, mitologia greacă și revine, constant, la mitul lui Orfeu (și Euridice):

 

Elegiile de la Carani (9)

 

„Lumea toată-i a

noastră

(cum se spune adesea),

lumea toată-i a

mea.

E nesfârșită,

deplină,

de la fereastră,

până-n

grădină

și la

șosea.

Tăinuita-i substanță,

tăinuita-i minune

se desfășoară-n

adânc.

Acolo-n genune,

coborâm amândoi,

când soare, și lună,

și stele

într-un ghem de-ntuneric

se strâng.

Acolo,

în noaptea cețoasă,

în bezna

complice.

Acolo, te strig și-mi

răspunzi.

Acolo-mi răspunzi

când te strig:

Euridice!

E-u-ri-di-ce!”

 

O altă interesantă sursă spirituală o reprezintă cultele precreștine (idolatre), din care provine, de exemplu, figura zeului antic Moloch:

 

Montségur

 

Mirelei-Ioana

 

„Revăd, ca-n vis, natalul Montségur,

Biruitor în orișice înfrângeri.

Ce puri eram! Eram atât de puri,

Încât păream mai îngeri între îngeri.

 

Desprinși de lume, rupți de elemente,

De apă, de văzduh și de pământ,

Ne-am fost iubit aievea-n trup și-n gând

Și-am ignorat vrăjmașu-așezământ

Al omenirii pururea demente.

 

Când am aflat că totu-i doar un joc

Și sacrul munte însuși e-o fantasmă,

Îți amintești? Ne-am aruncat în foc,

Drept jertfă detestatului Moloch,

Și-am renăscut în două flori de plasmă”.

 

În acest context, direcția predilectă a liricii dorcesciene este spiritualizarea, care merge până la spiritualizarea materiei. Astfel, lumina este percepută ca substanță sacră, simbol al prezenței Celui Etern printre noi:

 

Sub cerul Genezei (2)

 

„Lumina,

ca o maree,

inundă casa,

răvăşeşte grădina,

urcă, împreună cu

soarele,

pe Râu, până-n munte,

şi săgetează izvoarele.

Apoi, coboară, şi

iarăşi coboară,

avalanşă

infinit de uşoară,

rămânând neclintită, plină,

întreagă,

din zenit până-n

miezul cetăţii.

 

Lumina –

substanţă

a eternităţii”.

 

Reveriile acvatice, cele pirice și visul pneumatic compun un univers spiritual ce implică și valorifică trei dintre cele patru simboluri arhetipale ale materiei. Apa, focul și aerul/vântul (duhul), interrelaționate direct sau de la distanță, comunică simbolic despre enigma ființei în fața misterului Existenței:

 

Poemele Bătrânului (52)

 

„Fiicele Bătrânului nu

l-au uitat, deşi, de fapt,

nu-l mai ţin minte.

El nu le-nvinovăţeşte, el nu

învinovăţeşte niciodată pe

nimeni (poate tocmai de-aceea

nu-l mai ţin minte),

el contemplă liniştit marele

Râu al timpului (seamănă cu

Ibrul, îşi zice),

aşteaptă clipa când îşi

va îmbrăţişa mesagerul de

flăcări,

când va intra şi se va

face nevăzut în familia

focului,

când fiicele focului,

nepoţii focului vor

deveni

propria sa

familie”.

 

Sub cerul Genezei (11)

 

„Vântul

răscoleşte pădurea,

răscoleşte Poiana,

umple,

cu văzduh şi

lumină,

pământul.

Vântul

clatină Râul,

vântură marea,

mută, din

nevăzuta lui

temelie,

cuvântul.

Cele ce sunt

îşi modifică, brusc,

aparenţa.

Dezgolite sub vânt,

Cele ce sunt

îşi revelează, ca din

ceaţă,

esenţa.

Barierele lumilor cad,

nu-i decât vânt, nu-i

decât suflet,

nu-i decât duh,

din zare în zare.

 

Acesta e duhul, acesta

e vântul,

pneuma, ruah:

infinit în mişcare”.

 

II

 

Spectrul nictomorf susține o bună parte a operei lui Eugen Dorcescu. Nocturnul este, mai ales, înfricoșător, disforic, un simbol al morții-vieții ambigue, al interferenței dintre viață și moarte. Empatia cu Edgar Allan Poe (v. Corbul, Irène) este trădată de răscolitoarea apariție, în beznă, a spiritelor feminine:

 

Elegiile de la Bad Hofgastein (23)

 

„Într-o plimbare târzie

pe Wasserfallgasse,

am întâlnit-o pe mama,

învelită-n a

nopţii mătase.

Era sus, la cascadă,

i-am vorbit, dar

n-a vrut să-mi

răspundă,

nu părea să mă

vadă.

Deşi eu ştiu prea

bine

că venise acolo

doar pentru

mine.

Am rămas îndelung

faţă-n faţă,

despărţiţi de-a

cascadei

oglindă de

gheaţă.

Eu, oprit ca un

stâlpnic, pe

Wasserfallgasse.

Ea-nvelită-n a

morţii mătase”.

 

Tot de Edgar Allan Poe amintește coșmarul „apelor moarte” (degradate, compromise, afectând funcțiile de bază ale lichidului vital), în care fiorii groazei sunt declanșați de imaginea terifiantă a înecatului:

 

Cronică (39)

 

„– Suflet, lac într-o pădure,

Lac ascuns, întunecat,

Legănând un înecat

În adâncurile-ţi pure;

 

Umbra marilor copaci

Se alătură cu spicul

Stelelor, mascând nimicul

Despre care veşnic taci.

 

Ştii mai bine sau nu ştii,

Ştii mai bine decât mine:

Omeneştile ruine

Oare vor re-vieţui?

 

Însuţi fără moarte eşti?

De ce taci întruna? Spune!

 

– Înecatul din genune

E răspunsul ce-l doreşti…”

 

O altă coordonată individualizatoare este, la Eugen Dorcescu, semiotica arhi-amintirii. Originalitatea acesteia exclude orice demers intertextual. Termenul, tehnica și finalitatea îi aparțin, exclusiv, lui Eugen Dorcescu. Termenul arhi-amintire denumește o memorie sfredelitoare, având capacitatea de a învinge limitele ființei. Tehnica arhi-amintirii constă în transcenderea „straturilor de uitare”, asigurând accesul selectiv în anterioarele întrupări ale propriului suflet, oriunde s-ar găsi acestea în plan spațio-temporal. Iar finalitatea inefabilei călătorii retrospective este accesarea avatarilor, într-un proces abisal de autocunoaștere, de fortificare și înnobilare a eului. Prin arhi-amintire se ajunge la certitudini, la recompense cognitive și afective, cum ar fi: caracterul avataric al iubirii (O arhi-amintire: „… Uitasem totul: codrii, lungul drum,/ Cetatea, podul, gustul gurii tale…/Şi, brusc, mi le-am reamintit acum,/Când mi-ai zâmbit, ca şi atunci, pe dale”); relația avatarică salutară cu propriii avatari: lupul („Apoi, am stat, pe marginea genunii,/Noi, dublul nepătruns, întunecat,/Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:/Doi colţi însângeraţi, în raza lunii”); cavalerul (autohton, Litovoi; sau occidental, Templierul, Ioanitul); trubadurul/scribul. Coabitarea cu avatarii fortifică eul liric dorcescian, subliniindu-i masculinitatea și impulsionând discursuri pro-credință, onoare, devoțiune, biruință:

 

„… Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,

Eu, lângă Crucea Domnului străjer,

Am fost trecut prin sabie și fier

De oamenii lui Filip cel Frumos.

 

Amurgul, cheag de sânge vinețiu,

Și soarele de spuză și de scrum

Au preluat destinul meu postum.

Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu” (Templierul).

 

Stăruința în arhi-amintire se finalizează cu o revelație: descoperirea Marelui Arheu, a matricei spirituale:

 

Elegiile de la Carani (4)

 

„În satu-acesta pașnic și-nsorit,

Eu n-am venit acum. Am revenit.

Și nu descopăr lumea. Regăsesc

Misterul ei sublim, donquijotesc.

În căutarea Marelui Arheu,

Cel care mă vânează sunt tot eu.

Cea care mă așteaptă ești tot tu,

În zarea ta de siluetă gnu”.

 

În vreme ce arhi-amintirea atestă trecerea dintr-o viață în alta, corespunzând unui principiu dinamic, de natură umană, Marele Arheu constituie esența, statornicia, conferind înțeles celebrului Nunc Stans, în conformitate cu principiul imuabil, divin.

Absența își circumscrie, de asemenea, un microunivers în creația dorcesciană. Impermanența prezenței, anihilarea ei declanșează un alt proces de natură cognitiv-afectivă: conviețuirea cu absența. Forța devastatoare a absenței spulberă orice iluzie de fericire. Trezește la realitate. La conștientizarea statutului de efemeridă al ființei umane. Ia forma și consistența unei covârșitoare, nemiloase stihii:

 

Nirvana (11)

 

„În seara a şaptea,

după ce m-ai părăsit

şi-ai plecat,

m-am întins,

doborât de epuizare, pe

pat,

spre-a mă odihni, sau,

mai degrabă,

spre-a delira,

lângă pledul tău,

lampa ta.

Am urmărit, un răstimp, fără

vreo şansă,

fără vreun spor,

scamatoriile de la

televizor,

nepricepând de

ce se zvârcoleşte,

ce vrea

lumea aceea de

mucava.

Încât, la o vreme, m-am

întors înspre tine şi-am

şoptit, ca de obicei,

grijuliu:

„Nu ne culcăm? E târziu…”

Atunci,

absenţa ta, ca o stihie, m-a

izbit în adâncul

cel mai adânc.

Am simţit cum toate

ligamentele fiinţei

se frâng.

 

O, nefericitul de mine!

O, Dumnezeul meu preaiubit!

Cât de crunt m-ai făcut

să-nţeleg!

Cât de crunt m-ai trezit!”

 

De la experimentarea absenței la filosofarea pe această temă existențială, se înfiripă o veritabilă artă poetică dorcesciană, profund axiomatică, frecvent citată:

 

Absența

 

„Absenţa e-o prezenţă negativă,

E-un gol, o aşteptare, o latenţă.

E moarte şi viaţă, deopotrivă –

Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.

De neatins fiind, şi nevăzută,

Asociind realităţi contrare,

Absenţa naşte jale şi frustrare

Şi-un gând de neputinţă absolută.

Ne-existând, nu poate să se-ascundă.

Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.

Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…

 

Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,

Mai greu de îndurat decât prezenţa.

 

Excelența formală caracterizează, de asemenea, opera lirică dorcesciană. Eleganța limbajului, muzicalitatea, rafinamentul estetic sunt probate de toate poemele citate. Fie că se exprimă în structurile clasice ale poeziei, fie în cele moderne, Eugen Dorcescu este riguros, limpede, reverențios, aducând un omagiu limbii române în tot ce scrie. În 1978, a publicat teoria sa privind aplicabilitatea secțiunii de aur în analiza poeziei, în lucrarea Embleme ale realității (Editura Cartea Românească, București). Am folosit instrumentele sale pentru a verifica dacă și în poeziile lui reprezentative se regăsește proporția divină. Răspunsul: cadențele lirice corespund numărului de aur al lui Euclid (v. Genitrix, Salcâmii sacri, Marele Arheu, Trubadurul din vis – 9, Nirvana, Ioanitul etc.). Bunăoară, perfecțiunea prozodică a poemului intitulat În tăcere este convergentă cu ideea de fond – teofania:

 

„N-a fost cu neputință. N-a fost greu.

Aseară am vorbit cu Dumnezeu.

La fel de clar, de simplu, de senin,

Cum ai tăifăsui cu un vecin…

E drept că El tăcea. Sau, mai curând,

Iradia în fiecare gând…

În fiecare șoaptă și impuls,

În fiecare zbatere de puls.

Doar eu grăiam. Și iată că, treptat,

Discursul spre tăcere s-a mutat,

Tăcerea s-a umplut de sens și țel,

Tăcerea era drumul către El.

Așa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.

Așa-I vorbeam: Abis lângă abis”.

 

Schema metrică a poemului:

 

_ v v v v _ v/ _ v _

v _ v v v _ v v v _

v _ v _ v _ v v v _

v v v v v _ v v v _

v _ v _ v _/ v v v _

v v _ v v _ v _ v _

v _ v _ v _ v v v _

v _ v _ v _ v v v _

v _ v _/ v _ v v v _

v_ v v v _ v v v _

v _v v v _ v _ v _

v _ v v _ _ v v v _

v _ v _/ v _v _ v _

v _ v _ / v _ v v v _

 

Tabloul metric indică reducerea semnificativă a numărului piscurilor accentuale, fapt ce are drept consecință lungi succesiuni de silabe neaccentuate. Mesajul poetic – referitor la o rarisimă întâlnire poet-Dumnezeu – pare murmurat, enunțarea își diminuează forța sonoră spre o tăcere adâncă, singurul mod posibil de comunicare dintre cele două abisuri juxtapuse. În poemul În tăcere, se înregistrează 87 de silabe neaccentuate și 53 de silabe accentuate. Raportul dintre ele este de 1,6…, deci numărul de aur al lui Euclid! Un raport formal, desigur, dar care absoarbe idei profunde, pe care se sprijină cultura creștinătății.

 

În tăcere este un poem programatic, marcând „calea regală” din lirica dorcesciană: cea metafizică. Ascendența spirituală și transcendența se manifestă intens în căutarea și întrezărirea Divinității, a Spiritului absolut, a Formei perfecte și a Ființei infinite. Terestritatea îi este improprie unui sine înduhovnicit. Pentru Poet, „Nimic nu e aicea. Totu-i peste”. „Peste” sunt marile aspirații. Și marile promisiuni. De acolo îi parvin, din când în când, mesaje mai mult sau mai puțin clare, dar care se revarsă blând, persuasiv, în conștiința unei ființe însetate de lumină, adevăr și eternitate. Acestea îi întăresc credința. Îi prelungesc așteptarea. Îi vindecă sufletul răvășit de teroarea morții:

 

„… O clipă a durat. Sau nici atât.

S-a revelat o clipă Cel Ascuns.

Dar, cât a fost, a fost îndeajuns

Să-mi smulgă laţul morţii de la gât.

 

Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer

În care urbea-ntreagă se topea.

Sorbeam adânc. Eram. Şi El era.

Şi-aştept să vină iar de nicăieri” (Pe alee-n fața mea…).

 

În centrul acestei metafizici se află ființa din fața Ființei – adică tocmai arhitema operei dorcesciene.

 

Liber, onest, incapabil de compromis, solitar, refuzând „înregimentări” de orice fel, Eugen Dorcescu nu a scris niciun „vers netrăit”, nu a publicat niciun poem necizelat. A „lucrat pentru Domnul” în literatură. Și-a asumat un destin de scriitor. De mare poet. Făcându-și datoria față de talantul primit. Cu smerenie. Având convingerea că Autorul e Dumnezeu. În jurul operei sale a existat (și, mai ales, există) un complot al tăcerii. În pofida acestuia, nu a trecut neobservat prin cetate. Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, i-a conferit Premiul Opera Omnia (2012), Primăria, distincția de cetățean de onoare (2014), ziarul ce poartă, eroic, numele orașului, „Timișoara”, îl omagiază stăruitor, prin pana unor personalități celebre, din țară sau din străinătate (cum am arătat), sau prin strădania generației tinere în ale scrisului.

Adânc preocupat de interpretarea textelor literare, Eugen Dorcescu a conceput și criterii de determinare a valorii unui scriitor. Conform teoriei sale, un poet veritabil, trebuie să fie, în același timp, Poeta genuinus (să aibă talent, să nu poată să nu scrie poezie, să inventeze poezia, dacă aceasta nu s-a scris până la el), Poeta doctus (să aibă cultură în domeniul poeziei, să citească mult, dacă e posibil și literatură străină, în limba în care a fost scrisă) și Poeta artifex (să fie un meșteșugar al textului creat, să îl trateze ca pe un obiect de lux, să îi asigure cea mai bună formă în care se poate prezenta). Or, Domnia Sa corespunde tuturor acestor exigențe. Este „născut, iar nu făcut” Poet. Are o venerabilă cultură spirituală, își aproprie și pune în circulație idei, generează interogații, reflecții și emoții. Operele sale sunt mari izbânzi estetice.

Multă vreme a avut doar grija creației. De mai bine de un deceniu, se arată foarte atent la receptarea propriei creații, urmărește modul cum „i se adună publicul”. Cu inteligență, se îngrijește și de posteritate. Are această șansă foarte rară: de a trăi mult și demn în literatură. Șansa unui Poet „original și maaare”, cum l-a evaluat public, în Aula Magna a Universității de Vest, Profesorul Iosif Cheie, cu prilejul lansării antologiei ne-varietur, intitulată Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, ediție critică de Mirela-Ioana Borchin).

La împlinirea primei jumătăți de veac în literatură, îi urez Maestrului Eugen Dorcescu, în numele tuturor celor ce îl prețuiesc și îl iubesc, ani mulți și rodnici, putere de a-și continua creația și slujirea lui Dumnezeu prin miracolul cuvântului, sănătate și bucurie.

 


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).