Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » ZENOVIE CÂRLUGEA, JURNALUL UNUI POET „DE LINIE ÎNALTĂ”

ZENOVIE CÂRLUGEA, JURNALUL UNUI POET „DE LINIE ÎNALTĂ”

 

ZENOVIE CÂRLUGEAU: JURNALUL UNUI POET „DE LINIE ÎNALTĂ”

 

(EUGEN DORCESCU, ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010), Editura Mirton, Timișoara, 2020, 550 p.)

 

La doar câteva luni de la apariția primului volum (Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), prin grija aceleiași neobosite editoare, Mirela-Ioana Dorcescu, actuala soție a distinsului poet, iată și al doilea volum din Jurnalul scriitorului Eugen Dorcescu: ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010), Editura Mirton, Timișoara, 550 p.

Din cauza „vastității materialului”, care cuprinde consemnările din perioada 2000-2010 (zeci și zeci de caiete, cf. imaginilor-album de la pag. 547-548), și de data aceasta avem a face cu o „selecție”, realizată pe criterii estetice și tematice, încuviințată de autor, menită a pune în evidență, „lucid, necruțător, profund, sinele și lumea, dar, mai ales, de a cultiva fascinația transcendenței, de a aspira și de a se îndrepta spre Împărăția lui Dumnezeu”. „Respectând nu doar spiritul, ci și litera textelor olografe, din care am reprodus, deci, parcimonios, fragmentele alese, rânduindu-le cronologic – ne previne într-o Notă a editorului doamna M-.I. Dorcescu – am elaborat două volume (…), ambele reprezentative pentru viziunea existențial-artistică a lui Eugen Dorcescu, în consonanță cu opera sa lirică”. La sugestia unei celebre lucrări a lui Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri, cele două volume evocă, așadar, consemnări diaristice din ultimul deceniu al secolului trecut și din primul deceniu al secolului actual, cu alte cuvinte: sfârșit de secol XX și început de mileniu III, un timp de răscruce, cu atât mai interesant de reținut în pagini memorialistice, cu cât el marchează nu numai reformarea crucială a societății românești (o sarabandă de tipologii și moravuri încă neașezate!), dar mai ales un destin scriitoricesc de excepție, mărturie probantă, dincolo de orice bănuit subiectivism, a unei conștiințe morale altitudinale, într-o meditație reflexivă a posteriori.

Întrucât, bănuim, va urma și Jurnalul celui din urmă deceniu (2010-2020), ne punem legitima întrebare dacă, vreodată, cititorul va putea avea, in integrum, această scriere răscolitoare, de viață, de creație și mărturisire de credință – datorie, desigur, a istoriei literare, ale cărei imponderabile și virtualități nu le putem noi prezice acum și aici… Dar, până la istoria literară de mâine, să observăm că, între cele două volume de până acum, există o unitate tematică și stilistică, adică o firească organicitate. Cine a parcurs conținutul volumului anterior, Îngerul Adâncului, a putut cunoaște profilul uman și cultural-artistic al autorului de-a lungul celor opt ani postrevoluționari (1991-1998), într-o devălmășie de evenimente social-politice și întâmplări de viață personală. Insensibil la sirenele căpătuielii – cărora le-au căzut victime mulți confrați, îmbătați cu iluzii futile, „morganatice” – scriitorul Eugen Dorcescu și-a văzut de propriu-i drum, refuzând complicitatea și impostura morală în noua ordine socială, rămânând consecvent cu sine și privitor „ca la teatru” al multicolorului peisaj uman, în care trebuia să viețuiască, dar fără a-și trăda convingerile ideatice, estetice, etice, profesionale etc.

Structural, ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010) păstrează o continuitate grăitor ideatică, în sensul că, dacă primul volum era precedat de programaticul poem Templierul, recenta urmare se deschide cu poemul Adam, un elogiu al „omului de pământ” (în ebraică „ha’ adham”), conștient de primordialitatea paradisiacă a existenței sale arheice, de harul dumnezeirii insuflat substanței sale, în fine, de consubstanțialitatea propriului „eu” cu „El”:

 

„Sunt singur. Sunt căzut. Sunt ha’adham.

Și lângă mine stă femeia mea.

Ca ins primordial în Paradis,

N-am ascendență. Cât despre urmași,

Vrăjmași își sunt. Și mie-mi sunt vrăjmași.

Urmașii mei trupești m-au compromis.

Iar Eva, dăruită de Acel

Ce m-a creat, e-un dram din trupul meu.

Un singur trup clădim în Dumnezeu.

 

În lume, deci, suntém doar eu și El.”

 

A se observa, dincolo de tonul solemn al versurilor, care calcă aproape ritual treptele unui ritm înalt și dezvăluitor de sine, o meditație foarte aplicată la miracolul biblic. Ceea ce unora le-ar putea părea o referință livrescă este, de fapt, o realitate întrețesută organic cu poetica dorcesciană. Eugen Dorcescu, Cavalerul din fantasmaticele viziuni lirice ale medievalității, este, totodată, un vrednic înduhovnicit, pătruns de lumina misterială a dumnezeirii. Jurnalele sale rețin, în unele situații secvențiale diaristice, anumite sentențe evanghelice, citatul biblic venind să rotunjească o meditație, să accentueze o stare de spirit, să pună un sens și să sugereze o rezonanță, o referință, o situație, un aspect. „Omul de pământ” (a se vedea și antologia lirică Omul de cenușă din 2002) din meditația autorului, prin îndelungatul exercițiu al cercetării „celor de Sus”, ajunge să fie o „ființă duhovnicească”, năzuind la un loc în „poporul lui Dumnezeu”. Este năzuința supremă a acestui spirit, care, negând imanența, imunditatea, contingențialul, își îndreaptă toate antenele ființei sale către Dumnezeire, o deschidere în zariștea unei pacificări de idealitate și transcendență.

Și aceasta nu e nicidecum o „poză” livrescă, ci adâncul crez, înalta profesiune de suflet a poetului, care a transpus în versuri lăudabile (și receptate ca atare chiar de ierarhii și prelații bisericii lui Dumnezeu) o parte din cărțile sfinte, precum: Psalmii în versuri (1993,1997); Ecclesiastul în versuri (1997); Pildele în versuri (1998); antologia Biblice (Psalmii, Ecclesiastul, Pildele și Rugăciunea regelui Manase, cu o recomandare de Valeriu Anania), 2003… În acest sens, nu este deloc greșit a-l considera pe Eugen Dorcescu drept un poet mistic, de alonjă metafizică (poet de „linie înaltă”, cum zicea Blaga), după cum ni se arată liricul însuși în acele „cărți ale infernului personal”: Cronică (1993), Abaddon (1995) și Exodul (2001). Altfel zis, cum deja observam noi la comentariul primului volum din Jurnal, Eugen Dorcescu este unul din cei mai fervenți poeți ai transcendenței, nu ai unei goale transcendențe, ci al uneia pline de misterul luminii dumnezeiști, al idealității încununate de o filosofie a mântuirii creștine. Nu o poezie egolatră, ci una „adevărată”, care „îndeamnă la trezire” („Poezia e un vajnic luptător împotriva egoului și a construcției sale delirante. Dușmanul poeziei este egoul. Ea tinde către Realitate, iar fantasmele egoului i se opun” – Vineri, 27 aprilie 2001). Un demers spiritual-ideatic în perspectivă soteriologică, de unde și situarea poeziei sale pe marele drum împărătesc, pe care, iată, Templierul în armură și pe Ducipalu-i mândru, se întoarce victorios, aureolat de acea lumină mântuitoare ziditor creștină, un luptător în numele lui Hristos, de fantasmatică arheitate spectrală… Un poet cu acel „simțământ eteric, ce mă apropie și mai tare de Creator și de Cartea unde sunt prezentate cuvintele Sale. Singura nădejde. Sigur, mi s-a dat un talant și eu trebuie să-l valorific. Ceea ce mă și străduiesc să fac. Dar nu eu fac, ci Acela care pe toate le-a făcut și le face” (Duminică, 3 martie 2002).

Volumele de versuri publicate mai târziu: Cronică (1993), Abaddon (1995) și Exodul (2001) exprimă frământările unui suflet sensibil, alienat într-o lume despiritualizată, ele constituind „cărți ale infernului personal”, cum ni se spune. Autorul se înscrie pe linia poeților mistici și încearcă să obțină izbăvirea existențială prin captarea mesajului transcendent și convertirea lui într-un cântec („firul adânc al liricii mele” – Vineri, 18 ianuarie 2002).

Poezia lui Eugen Dorcescu intră într-o reverberație de cuget și simțire cu textele biblice, constelația cardinală a ideaticii sale. Teme, motive, laitmotive, obsesii, trăiri, convingeri, în general o întreagă lume de „simțiri” și „imagini” freamătă în poezia sa, astfel că o abordare a acesteia fără o raportare la spiritualitatea creștină ar secătui-o de sensul ei major. Numai de-am aminti câteva titluri de cărți, precum și o antologie de felul celei intitulate Abyssus abyssum invocat (2009) – motiv reluat frecvent în Jurnal – și tot am realiza că referențialitatea liturgică oferă poeziei dorcesciene plinătatea transcendenței, sentimentul siguranței și împlinirii rostului său pământean, bucuria iluminării întru Dumnezeire…

Mai amintim și colaborarea la BIBLIA din 2001, diortosită timp de peste două decenii de Valeriu Anania, la care și-a adus o reală contribuție, primind de la înaltul ierarh mulțumirile cuvenite și indeniabile semne de prețuire, după cum rezultă din Jurnal. A comunicat îndeaproape cu arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, devenit în 2006 mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, iar în 2007 principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la scaunul patriarhal al B.O.R.

La 25 ianuarie 2001 diaristul consemna: „Acum însă, bunul cel mai de preț este munca la definitivarea textului biblic. Îl aștept”. La 6 februarie 2001 termina de recitit Noul Testament („versiunea Părintelui Anania”), făcând corectura „pe text” și reluând, apoi, Psaltirea („în aceeași versiune”): „Deși o citesc pentru a nu știu câta oară, încă mai găsesc scăpări tipografice. În plus, trebuie să pun în acord grafia (notele, majusculele) din Psaltire cu cele din restul Scripturii. Îmi place însă această muncă, mă reconfortează”.

„Chemarea neîntreruptă pe care am simțit-o către Cel Veșnic” este reiterată frecvent în paginile Jurnalului, de aceea citirea Scripturilor „în versiunea Părintelui Bartolomeu” este ceva special, poetul dorind, la 13 ianuarie 2001, ca, pentru „bunul de tipar” ce-i va fi trimis, „să nu las nicio greșeală sau inconsecvență în text”.

 

*

Jurnalul scriitorului Eugen Dorcescu implică și o irepresibilă dorință de vindecare prin scris, o terapeutică, cu atât mai urgentă, cu cât disconfortul existențial amenința limitele răbdării: „Tot ce-am trăit și am scris în acest jurnal, din 1990 până azi, nu e altceva decât l’histoire d’une névrose (…) Eboșa ei (a viitoarei, posibilei cărți) este chiar acest jurnal (pe cât de sincer, pe atât de realist, pe atât de autoelaborat)” (Marți, 3 iulie 2001).  Să amintim că, în 2007, scriitorului îi apărea un volum alcătuit din „11 povestiri francofone”, intitulat chiar așa: L’histoire d’une névrose. În disconfortul său existențial, poetul notează, Duminică, 2 ianuarie 2000: „Cel mai îngrozitor coșmar, cea mai cumplită pedeapsă este însăși viața. Fericiți cei care n-o conștientizează astfel”. La 23 februarie 2000, diaristul mărturisește că „melancolia face parte din însuși sângele meu”, „o melancolie lucidă, asociativ-imaginativă, ideatică”, „o melancolie care aspiră spre ceva suprauman, supranatural, asumându-și, simultan, durerea umanului și concretitudinea naturii”. Indiferent ce ai face, crede poetul, „ești și rămâi singur”… „Numai Dumnezeu te poate vindeca de disperare și singurătate”, este convins poetul, trăind intens „povara insuportabilă a conștiinței de sine, a înțelegerii conștiinței umane”, neputând nici să le respingă ori asimileze, nici să le transfigureze ori înțelege… Prin propria-i putere, „omul nu poate să se smulgă din strâmtoarea acestora”, iată de ce „numai Dumnezeu te poate vindeca de disperare și singurătate”… Că diaristul are în vedere valoarea terapeutică a mărturisirii sale este o chestiune certă, pe care o aflăm laconic din consemnarea Luni, 11 noiembrie 2002, unde poetul consideră paginile tot mai numeroase ale Jurnalului său drept „Terapie solitară”.

În acest sens, poetul dezvoltă uneori reflecții conturând o adevărată poetică a jurnalului, înțeles ca „un prieten al sincerității și autenticității, oferind o mai bună cunoaștere a vieții și operei, deopotrivă amestec de rațiune ordonatoare și orgoliu vertical. Nu dorința de „a polei imaginea propriei persoane” îl determină la consecvența ritmică a consemnării diaristice, ci convingerea că astfel de despovărare de sine constituie ea însăși „o cale de mărturisire mântuitoare” (1 august 2004). Dar, oricât ar fi de atașat sinelui mărturisitor, jurnalul nu poate atinge, crede poetul, acea „sinceritate adâncă, ultimă, esențială” – drumul spre „secretul eului”. Nu este oare autorul semnatarul acelei cărți pro domo, intitulată  Poetica non-imanenței (2009), lămuritoare în multe privințe asupra omului și operei sale ?… Prin urmare, Jurnalul este, în definitiv, și o scrutare de sine cât mai exactă, fără înconjur, o dureroasă, de multe ori, autoscopie. Scriere ce se dorește „cât mai puțin dezinteresată”, Jurnalul are în vedere un lector „ipotetic” din viitor, este „o epistolă explicită către acesta”, fiind totodată „spațiu de refugiu din fața obtuzității contemporanilor” (3 mai 2007).

Foarte îndeaproape, conștiința autorului este încercată de un sentiment al finitudinii, care, oricât de reprimat perifrastic ar fi, dă măsura unei senectuți pacificate, în pragul „marii treceri”, cu tonicitatea redempțiunii mântuitoare: „Acum, la sfârșit, înțeleg că singurul lucru rațional pentru om, pentru orice om, este să cultive și să aprofundeze relația sa cu Dumnezeu. Celelalte sunt aleatorii, secundare (…) Omul trebuie să se dedice mântuirii sale (…) Relația cu Dumnezeu, cultivarea acestei relații dau substanță și durată, dau veșnicie puținilor ani ai bătrâneții (…) îi deschide orizontul vieții veșnice, îl duce până în pragul Împărăției. Binecuvântat să fie Domnul, Care ne mântuiește” (Joi, 10 mai 2007, ora 15:15).

Asociativitatea, retragerea în universul casnic, în propria-i meditație și creație, singurătatea sunt nuclee tematice de mare rezonanță în cuprinsul Jurnalului, este o retragere, de fapt, din fața „egoismului feroce al semenilor (inclusiv al celor mai mulți membri ai familiei). O cumplită lehamite de toate m-a cuprins, simt cum mă seacă și mă doboară restriștea, simțământul zădărniciei. Vai, drept aceea, am urât viața” (Luni, 23 octombrie 2000). Mai totdeauna astfel de nuclee semantice sunt rotunjite de o zicere biblică, ecoul evanghelic esențializând mesajul.

E o nenorocire să te naști”, scrie, cu italice, poetul, la 28 noiembrie 2002. De la 16 ani, ne încredințează el, moartea „a rămas obsesia centrală, tutelară, în ce mă privește”. Tulburător și necruțător este „ochiul de linx al morții” (2 decembrie 2002). Moartea, nu thanatofobia, „și dorința de a întrezări, dincolo de moarte – viața”. Acesta e drumul credinței, conchide poetul, Miercuri, 16 ianuarie 2002. Pentru ca, la 3 martie 2002, să accentueze: „Când voi pleca de-aici, ele (scrierile, n.n. – Z.C.), vor rămâne. Eu (sufletul și duhul) mă aflu în altă parte. Aici rătăcesc, temporar, consemnându-mi delirul”. În acest sens, am aminti pasajele diaristice referitoare la moartea Tatălui (19 aprilie 2003), cu evocarea întregului ritual al înmormântării. În aceeași îndurerată cutie de rezonanță este consemnată moartea Mamei (la 26 octombrie 2009), în memoria căreia va scrie Elegiile de la Bad Hofgastein (2010). Impresionantă este observația psiho-comportamentală a Mamei,  care, dincolo de unele sejururi la Timișoara sau la București, nu se simte în elementul ei decât acolo, la ea acasă, la Stroiești, unde-și va da duhul, cu gândul la cei doi fii aflați departe. Mărturisim că nu am citit până acum o proză de scrutare psihologică atât de „crudă” în contextul existențial dat, îmbinare de empatie filială și stare disforică, de vreme ce nonagenara, împuținată de sănătate, reclamă mereu nu numai depărtarea copiilor, ci și o anumită lipsă de grijă filială. Are, observă diaristul, un fel de difident „complex sado-masochist”, tânguindu-se mereu de suferințe neînțelese de cei apropiați. Dispariția acestor semne anunță, de fapt, surpriza sfârșitului. Amintirea Mamei, materializată în volumul amintit, scris în vremea unui sejur într-un hotel, la Bad Hofgastein, cristalizează în jurul unui vers obsedant, cu care se încheie acest al doilea volum al Jurnalului: „Tata a murit o singură dată. Mama moare în fiecare zi”. Iar nouă ne amintește niște versuri ale lui Dan Laurențiu: „mamă corolă de minuni a lumii/tată dacă ar zice m-ar bucura”. Tragicul eveniment (decesul tatălui) va fi evocat în volumul de poezii Moartea tatălui

La împlinirea sexagenariatului, scriitorul va fi sărbătorit (vineri, 8 martie 2002) la Filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, odată cu apariția Omului de cenușă, bucurându-se de omagiul adus de Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Paul Eugen Banciu, Ion Marin Almăjan și Al. Ruja, iar din America de Virgil Nemoianu, unul dintre susținătorii săi, ca și Marian Popa, în tonul mai vechilor admiratori Al. Philippide și Mircea Ciobanu. Alături de aceste nume, vom întâlni și altele din burgul timișorean, numite direct sau cu inițiale (le trecem sub tăcere, fiind refractare, nerezonând cu lumea poetului sau, pur și simplu, fiind preocupate de alte și alte interese și contexte!). Cu părere de rău, diaristul consemnează că „manifestările literare” nu mai sunt ce erau odată, rarisim vezi ceea ce se cheamă „un domn” sau „o doamnă”, peste tot „invazie a țopimii democratice”, oamenii subțiri „ori au murit, ori au emigrat, ori stau deoparte”. Contextul în care se desfășoară acestea „e lipsit de profesionalism și de elevație” (Vineri, 11 februarie 2000).

Condiția solitară a celui „nerăsfățat” de comentatori indică un destin cu excepție de la regulă, de unde și freamătul unei puternice personalități: „N-am cultivat pe nimeni, n-am făcut ceată cu nimeni, am rămas credincios scrisului meu. Nu m-am închinat nimănui, niciunui om, fiindcă eu am un Stăpân, pe Dumnezeul nevăzut și atotputernic” (Marți, 30 noiembrie 2004).

Prezente, însă, sunt și personajele din familie, soția Oli (căreia i se pare că ideea „loviturii de stat” din decembrie 89, asumată de soț, este exagerată! sau, cu accent de gelozie și vie suspiciune, că unele poezii ar avea o „referențialitate biografică”! – „Multe necazuri i-au adus această gelozie”, 13 octombrie 2002), dar un gând mereu îngrijorător se îndreaptă spre părinții săi, din Stroieștii Gorjului, în casa cărora fratele medic începuse să facă „îmbunătățiri”, „amenajări”, cu de la sine inițiativă, ceea ce desigur este izvor de amărăciune și tacită atitudine! Locurile copilăriei, cu perdeaua de munți în zare, devin atingeri anteice, rezervor de energii, dar, încet-încet, peisajul se estompează și retragerea poetului în singurătatea sa timișoreană se face cu o lucidă renunțare la tot și la toate, în numele trăirii creștine a Evangheliei… De asemenea, vizitele făcute nepotului Andrei în Germania revin ca laitmotive ale liniștii în cadre familiale, rodnice și sub aspectul creației, de altfel (menționăm și o deplasare cu familia în Italia, prilej pentru a revedea fascinanta Veneție). Nu aceeași empatie din partea cumnatei Ani, surioara lui Oli, impasibilă și când aceasta fusese internată pentru operație. Moartea tatălui, la 19 aprilie 2003, este înregistrată ca „o cumpănă”, ca „o bornă”, prilejuind apariția volumului de poezii din 2005, Moartea tatălui.

Imaginea Timișoarei este, în 2004, a unei „urbe care te vrăjește, te prinde în mrejele frumuseții sale calme, lente, contemplative”, „probabil și de aceea se afirmă aici temperamentele mai puternice, venite dinspre Ardeal sau dinspre Oltenia”. Totuși, după zece ani de la Revoluție, lumea semenilor nu este una care să-l mulțumească. Aceeași împărțire a intelectualilor, între „autohtoniști troglodiți” și „cosmopoliți ridicoli”, „o mulțime de homunculi complexați, începând cu muzica ușoară și terminând cu universitățile”. Dintre personalitățile acceptate, cu care interacționează în varii împrejurări, de obicei în interes cultural-literar, sunt menționați: Deliu Petroiu, I. G. Tohăneanu, Marcel Tolcea, Gabriel Marineasa, Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Alexandru Ruja, Ion Marin Almăjan, Adriana Iliescu, Ion Arieșanu, Nina Ceranu, Ticu Leontescu, oamenii Editurii Mirton ș.a.

Unii intelectuali, zăriți cu diferite ocazii, au devenit figuri de jale, ramoliți. Un prilej în care observația e de un realism sincer, netrucat, îl constituie înmormântarea profesorului G. I. Tohăneanu (ca și în cazul lui Viorel Colțescu, „înmormântare și lacrimi”). Prohodirea „dascălului de geniu”, la 31 august 2008, este un prilej trist de a consemna „spectacolul îmbătrânirii, al decrepitudinii generale”, „o adunare de inși în ruină”, acolo, în cimitirul vegheat de Cel de Sus, despre care, într-o împrejurare similară, scria: „Deasupra tuturor – Dumnezeul cel Atotputernic. E înălțător de misterioasă lumea, în claritatea ei de cristal. Hallelu Yah!” (Sâmbătă, 9 martie 2002). Alteori, poetul merge la biserică având revelația „beatitudinii și luminii”, experiență „devastatoare”, furnizându-i „argumentul lăuntric” (Duminică, 12 mai 2002).

Nici viața la bloc nu e tocmai plăcută, cu un administrator bețiv, restanțier de luni întregi, și o administratoare galeofilă (iubitoare de pisici) și foarte „neglijentă”, în al cărei apartament nu se poate intra „din pricina jegului și a duhorilor”, încasările făcându-se pe hol, unde s-a instalat o masă… Revenit dintr-o călătorie nu tocmai lipsită satisfacții și liniște sufletească, la Andrei, în Germania, poetul regăsește, după 26 de zile, „existența din punctul unde o lăsasem, în mucegăita și fumegoasa noastră periferie a Europei” (Vineri, 17 ianuarie 2003).

Grija față de manuscrisele care s-au înmulțit (inițial existând ideea unui depozit în casa memorială de la Stroiești) revine adesea, de unde și întrebarea „așadar, ce rost, ce sens are «un jurnal» din lumea terestră?” Interogație închisă de o constatare lapidară privind valoarea/sensul terapeutic al scrierii: „…sporește numărul de pagini al Jurnalului. Psihoterapie solitară” (Luni, 11 noiembrie 2002).

Călătoria și sejurul, repetate, în Germania (la Dana, Lizuca și Andrei), îi priesc, amintindu-i de alte spații ale destinderilor sufletești: „Münchenul e un topos la fel de fertil sufletește ca și Timișoara sau Stroieștiul”. Deși o constatare privind legăturile din familie este destul de clară: „Familia noastră nu are unitate, nu are coerență, e labilă, animată de porniri centrifuge”. O „disoluție” care afectează, de fapt, „întreaga structură socială” (Luni, 11 noiembrie 2002).

Desigur, poetul și-ar dori să trăiască „într-o țară normală”, ar dori ca „România să devină, în sfârșit, o țară normală” sau „măcar să-mi pot construi o viață normală”, dar „decompensarea colectivă face (deocamdată, sper) imposibilă o asemenea încercare de a intra în normalitate”. Dar, chiar la blocul în care are apartamentul la etajul al treilea, dedesubt, femeia administrator are pasiunea maladivă a pisicilor, care s-au înmulțit și fac mizerie, în ciuda protestelor colocatarilor, galeofobi. Galeofilia acesteia stârnește energic galeofobia altora, disconfort resimțit, de altfel, și de familia poetului. Cauză din care va refuza să mai participe la „deplorabilele noastre ședințe de bloc”: „Adunare de oameni săraci și amărâți, în orașul nostru sărac și amărât, în țara noastră săracă și amărâtă” (Miercuri, 23 octombrie 2002).

„Chinul de a trăi e unica noastră fericire”, iar „fericirea de a scrie se confundă cu acest chin (nevindecabil, desigur)” (Marți, 8 mai 2001). De aceea mărturisește, cu cuvinte din Cartea Regilor: „N-aș vrea să mai fiu tânăr, n-aș vrea să o iau de la capăt. A fost destul. C’est assez….” (Sâmbătă, 7 decembrie 2002).

Multe alte teme, cunoscute deja din volumul precedent, sunt reluate acum în noi ipostaze. Iată, de pildă, presentimentul de neeludat („convingerea, afirmată adesea”) că, de bune decenii, „ne treieră, în aria ei însângerată, și ne cerne, în necruțătoarele-i site, Apocalipsa”, înaintarea spre Harmaghedon, de unde îndemnul Părintelui Bartolomeu: „Să fim veghetori!”(Miercuri, 16 octombrie 2002). Sau ideea morții care, la 15-16 ani, i-a declanșat „marea criză existențială”, odată ce a realizat „că exist pentru a nu exista”/„nonexistența existenței înseși”(Vineri, 1 noiembrie 2002).

Alteori, poetul gândește că intelectualii sunt „rari și risipiți”, puțini au rezistat, mulți s-au nămolit/compromis în politică, „agentul dezbinării, al distrugerii”. Numai oamenii religioși, numai cei apărați de credință au rezistat. Tabloul social s-a schimbat total, prieteniile s-au destrămat, „goana după funcții și agoniseală” i-a dezbinat pe oameni. „Politica, în imbecilitatea ei, a distrus țara și oamenii acesteia. Țara e bolnavă și, s-ar părea, Dumnezeu n-o vindecă, din pricina dezmățului general: hoție, avorturi, comerț cu ființe umane, destrăbălare, minciună, împilare a celor sărmani” (Marți, 5 noiembrie 2002). Categoric, „Țara e bolnavă și Domnul n-o vindecă. Vom merge din rău în mai rău, fiindcă toate poruncile sunt nesocotite”. La posturile de radio și televiziune sunt niște programe „incalificabile”, „ininteligibile”, o „deliberată nerozie în capul trebii”. Numai când uiți că exiști ai o clipă de liniște. (Duminică, 17 noiembrie 2002). Deschiderea țării către lumea liberă nu este făcută cu discernământ, căci „se străduiește, silnic, să preia (de fapt, i se vâră pe gât) aselghiile (desfrânările, n.n. – Z.C.) Occidentului, nu cultura lui superioară” (Vineri, 10 ianuarie 2003).

În precaritatea existenței familiale, poetul – înscris cu soția (și alți scriitori) la o cantină, dar Uniunea uitând să plătească costurile mesei – gândește că „e prea mult, e o mitocănie, e un semn de colaps cultural să lași un artist în voia sorții” (Marți, 10 decembrie 2002).

Nu putem trece cu vederea participările poetului, în câteva rânduri, la Colocviile revistei „Reflex” de la Băile Herculane, organizate de poetul reșițean Octavian Doclin, consemnarea din 2005 fiind ultima sau, destul de mișcător, cumpărarea și amenajarea unui loc de veci, în care vor fi depuse urnele funerare, a poetului și a soției (moartea regretatei Oli o vom avea evocată, destul de probabil, în al treilea volum).

Mult mai tonice sunt pasajele care evocă împrietenirea, în toamna lui 2007, cu câțiva scriitori spanioli, precum Coriolan Gonzáles Montañez din Tenerife și Rosa Lentini, care-i vor solicita poezii pentru revistele din Peninsulă. În iunie 2008, poetul va întreprinde o călătorie în Tenerife, rămânând încântat de frumusețile insulei din Atlantic. Urmare a acestei plăcute experiențe va scrie volumul de poezii Drumul spre Tenerife (2009 – traducerea în spaniolă, realizată de Coriolano González  Montañez și Eugen Dorcescu, a fost publicată în volumul el camino hacia tenerife, Ediciones Idea, Colección Atlántica, Santa Cruz de Tenerife – Las Palmas de Gran Canaria, Spania, 2010). O ediție bilingvă spaniolă-română a Elegiilor de la Bad Hofgastein/Las elegías de Bad Hofgastein – Elegiile de la Bad Hofgastein, însoțită de o prefață, a fost realizată de Coriolano González Montañez (Editura Mirton, Timișoara, 2013). De asemenea, Poemele Bătrânului – Poemas del Viejo, în traducerea Rosei Lentini și Eugen Dorcescu, au apărut, cu o prefață de Andrés Sánchez Robayna, la Ediciones Igitur, Montblanc (Tarragona), Spania, în 2012. Menționăm și o recentă ediție: Elegías Rumanas, Obra reunida, selección del autor. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Editorial Arscesis, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020.

Poetul însuși va realiza traduceri în românește din poezia prietenilor scriitori spanioli: Coriolano González Montañez (Călătoria, 2010); Rosa Lentini (Tsunami și alte poeme, 2011); Andrés Sánchez Robayna (Umbra și aparența – La sombra y la apariencia, 2012); Fernando Sabido Sánchez (Poemas – Poeme, cu o prefață, în limba engleză, de Mirela-Ioana Borchin, 2017); Jaime Siles (Poemas – Poeme, cu o prefață, în limba engleză, de Mirela-Ioana Borchin, 2017).

Legătura aceasta cu scriitorii spanioli, păstrată, așadar, și dincolo de anul încheierii acestui volum diaristic (2010), se va dovedi una constantă și productivă, dar și de promovare a sa, prin traduceri, în spațiul culturii iberice (probabil în volumul următor vom avea evocarea completă a relațiilor în desfășurare).

În totul, acest al doilea volum, din impresionantul Jurnal în desfășurare editorială (vom avea, probabil, o trilogie), se așază alături de primul, cu aceeași altitudine valorică de sens și ritm a vocii diaristice, cu aceleași interesante aspecte privind viața și opera, cu aceeași deschidere nestrămutată în ideea de pacificare sufletească și mântuire creștină, cu aceeași gravitate a observației sociale și autoscopică radiografiere a eului lăuntric.

Este jurnalul unui poet de „linie înaltă”, în sensul redempțiunii spirituale și perspectivei soteriologice. O scriere – „cheie de boltă” monumentală, menită a ne dezvălui singularitatea Omului și unicitatea Operei sale, în peisajul literar românesc de azi.

Altfel zis, avem a face, mutatis mutandis, cu un manifest al personalității, în sensul Confesiunilor lui Rousseau sau al goetheenei autobiografii de tinerețe Poezie și adevăr, scrisă tot cam pe la 60 de ani, cu neastâmpăratul ei freamăt în perceperea dizarmoniilor dătătoare de stări disforice, dar și cu revelarea unor afinități elective cu lumea, – dezgustul și „bucuriile” unui irepetabil Werther matur… Ba ceva mai mult, de ordin mistic, de vreme ce poetul și-a fixat idealul vieții în transcenderea „omului de țărână” în Împărăția lui Dumnezeu, drept care face ca existența sa abstrasă și lumea creației să rezoneze – în sens inițiatic, după cum sugerează și titlul cărții – cu spiritul evanghelic, întru trăire duhovnicească și mântuire creștină.

 

Târgu-Jiu, 14-15 noiembrie 2020.

 

 


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.