Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Cezarina ADAMESCU: POETUL – CREATOR DE SPLENDORI

Cezarina ADAMESCU: POETUL – CREATOR DE SPLENDORI

Alexandrina Tulics  – „Splendori”, Editura Stef, Iași 2020

 

Cine altul decât artistul e un creator de splendori pe care le zămislește cu dragoste pentru că el nu creează doar pentru sine, ci spre împărtășire oamenilor. Fără dragoste de semeni, n-ar fi posibilă nici o creație, nici o zidire. Și nu ar fi păcat de tot efortul acestor lucrători în uzina de inefabil, fără beneficiarii îndrăgostiți de frumos, adevăr și bine, principalele categorii filosofice care trebuie să ne ghideze existența?

 

Călăuzită de acest ideal generos, Alexandrina Tulics a alcătuit acest compendiu de splendori lirice, comori de înțelepciune și frumusețe pe care sufletul, abia-abia le mai poate ține în frâu emoțiile, amintirile, sentimentele. Și dacă, din nefericire, un creator s-ar opri din lucrarea sa, absența cuvintelor ar fi atât de dureroasă încât, artrebui numaidecât înlocuită cu altceva „altceva,/ cu mult mai înalt”, care poartă numele primăverii” (A unsprezecea elegie)

 

Și ce ar putea fi, cu mult mai înalt decât poezia? Alexandrina Tulics nu concepe viața fără poezie, a demonostrat acest lucru în cărțile sale, credincioasele sale cărți, concepute din dragoste, din  blândețe, din dăruire, așa cum am menționat. Poemele sunt prietenii ei de credință, de suflet, de viață, rudele și cunoscuții, tovarășii de suferință și de fericire. Cred că ar fi neîntreg un poet care n-ar avea șansa de a-și manifesta simțămintele în acest fel. Pentru că în ele își află împlinite toate dorurile, toate visele, toate năzuințele, oricât ar părea ele de imposibile. Autoarea scrie o poezie de stare care transmite emoție autentică, răscolește amintiri, în care senzualitatea se împletește cu spiritualitatea.

 

O iubire aproape de nestăpânit, o face să cânte cu frenezie natura, oamenii, bucuria comuniunii, în drumul său spre izvoare. La acestea, un mare ajutor îi vine din partea Credinței în Dumnezeu și în oameni: „Doamne, du-mă-n luna mai, în pârg de cireșe,/ desculță s-ating petale trecute…/ În altă lume de cele văzute,/ din crengi scuturate, căzute.// Du-mă-n poieni cu narcise,/ galben de aur solar;/ parfumate, de nimeni putând fi descrise./ Atinge-mi față, inima,/ cu miere-albine, să-i gust dulcele,/ așa să mă rog, îndrept spre Tine.// Ține-mă-n creanga vișinului sărutat la vie;/ Ea mi-a rămas podoabă sufletească,/ în gustul cuminte și dulce al copilăriei.// Atinge-mi suflarea când plâng ca frunzele în toamnă,/ Aur și aramă duse de vânt,/ … să le adoarmă.// Fă-mi vară-n îngheț,/ adu-mi căprioare,/ să m-aștepte din alergat,/ când mă-nvață drumul spre izvoare, curat” (Fă-mi, vară!)

 

Poezia Alexandrinei Tulics este nici clasică, nici modernă, are o textură aparte, cu elemente post moderniste, dar și cu fibre din poezia clasică. E ceva specific acestei autoare, care a ajutat-o să-și găsească un stil propriu, original, de neimitat. Deși plecată din meleagurile natale, poeta a păstrat în suflet „O rămurea, atât cât să-mi aduc aminte” (Adună-mi verile în palme). Acestea și încă alte bogății le poartă cu sine pe oriunde o poartă pașii prin lume: „… trimite-mi un colț de pâine de acasă,/ un coș cu mere și câteva nuci,/ de la portița dinspre apă,/ o rămurea, atât cât să-mi aduc aminte,/ de drumul care duce la fântână printre-uluci./ Adună-mi verile în palmă,/ suflă-le păpădiile-nspre mine,/ că… mi-e dor de tot ce este-n țara mea,/ ce m-a crescut cu doină și cu pâine./ Adună mure, șterge-le pe față,/ să semeni cum eram în copilărie,/ zburdalnică, fâșneață./ Îmbracă-te cu frunzele aruncate-nspre deal,/adună-le în mâini pe apucate…/ Încoronează-te cu frunzele de vie/ dar numai dintr-a mea,/ că ea… pe mine mă știe cel mai bine;/ în ea se poate ferici și alerga…//.

 

Câtă sensibilitate și câtă candoare a rămas în fiecare vers, numai cititorul poate să spună. Cel de bună credință, firește. Și totuși, poeta a plecat să cutreiere lumea cu un bagaj destul de consistent, făcându-și inima opaiț, ca să-i arate calea. Ea duce cu sine: un braț de stele, lacul liniștit din suflet, iubiri și aripi fericite: „o vioară,/ un fluier, un nai sau un cimpoi” pe care sufletul său le aude necontenit, „o doină și un joc de doi”, și absolut indispensabilă „stema țării mele”.

 

Se constată în cele mai recente volume de poezie, o perfecționare a mijloacelor de expresie, a stilului, eliberându-se de influențe din afară. Truda autoarei a dat rezultate excepționale, ajungând în prezent o voce distinctă în poezia actuală, cu inserții în gândirea și modul de exprimare mistico-religioasă. De altfel, pe Dumnezeu, nimeni nu i-l poate scoate din viață, din propriile cuvinte, din rugăciuni și implicit, din versuri. El este de neînlocuit. O încercare superbă de autoportret liric se află în poezia „Sunt” în care își expune și crezul artistic: „Sunt pasărea cu ochii ațintiți,/ Spre ceru-albastru, liniștit,/ Un cânt de bine-n bine, rugăciuni,/ Pe drumul pe care sunt pornit./ Sunt aripă s-ajung acolo,/ Unde mă cheamă nemurirea/ Și lacrima când nu mai pot zbura,/ Trăind în lenevire adormirea./ Sunt nor, de trebuie să plouă/ În casa celui nevăzut,/ Dornic de mai bine și de vară,/ Pe drumul secetei pe care-i istovit./ Sunt miel pentru iubiții mielușei în rugi,/ Acei ce și-ar dori afară-n parcuri să se joace,/ Să zburde c-altădată, alți copii,/ Da-n timpul de acum, nu se mai poate./ Sunt ciocârlie când mi-e dor de-acasă,/ Mă primenesc-n Psaltire, cartea cea aleasă,/ Sunt trandafir pe-un rug de foc,/ Sunt zbor spre-nalt, spre sfântul loc”.

 

 

Aflată „În țara unde ploile zâmbesc în rouă/ Iar secetele dor… dor…”, poeta  înnumără anii scurși de când „În bucurii am tresărit și-n suferință am plâns” (Zbor de cocor…) Cu toată distanța existentă gândul poetei a rămas la pădurea de acasă, care acum e siluită de străini: „Învăț să cânt la frunza pădurilor plecate,/ să mă fac una-n cânt de dorul lor;/ mă leg cu sufletul de cer să fie vindecate,/ când cerbii plâng amarnic, mugind cu dor…/ mă fac pădure, chiar de sunt doar rană,/ mă apropii de-al durerii, ciotul lor,/ și parcă nu mai am pe ce să mai pun mâna/ în țara mea, să leg rănile lor…/ Mi-e lacrimă neștearsă azi, pădurea,/ mi-e frică-n iarnă pentru ea…/ Parc-ar veni și peste min-securea,/ ce mi-a distrus… trimis la moarte… pădurea mea./ Adun frunziș de aur să îi pun pe rană./ Stropesc cu lacrima-mi de dor…/ Poate… va mai crește iar din plânsu-mi și-a ei rană:/ Pădurea mea, de care-mi este atât de dor…” (Lacrimi de dor).

 

Privirea lucidă asupra realităților contemporane o face pe autoare să-și manifeste indignarea în vers, pentru avuțiile țării care au fost jefuite de străini și de impostorii din țară: „Plâng după ploi, pădurile plecate de acasă,/Ar vrea să se găsească-n țarina strămoșească / Să cânte-n ele mierle, păsări de-orice neam/ Să fie mângâiate de frunzele pe ram.// Plâng cioturile-aruncate-n altă țară/ Ce doar securea simt/ Încât și lemnul se-nfioară,/ Visează c-ar veni voinicii să le scape/ De țară să le-aducă aproape, aproape…// Plâng cetini sfărâmate de-arșiță, suferință,/ De dorul tinerilor ce cântau în poienițe…/Gem cedrii aruncați de Iude-afară,/ Ar vrea să zboare înapoi în România/ ca pasărea în primăvară…//Plâng cioturile după cedrii aruncați în altă țară,/ Unde nimeni nu le cântă doine-n frunzișoară,/ Plâng ciutele, se uită dincolo de țară,/ Cu gândul la verdeață, hrana și iarba-n primăvară.//Plâng cedrii-un cântec strămoșesc,/ Despre eroi și neamul românesc,/ Își plimbă alinarea cu fața către Țară,/ Cu gândul că vor înverzi în România-n primăvară…” (Plâng cedrii-un cântec strămoșesc).

 

Pe toate le-a făcut Dumnezeu bune și ni le-a dăruit. Noi nu trebuia decât să le folosim cu chibzuință și să ne bucurăm de ele. În schimb, omul n-a contenit să le distrugă. Toată creația lui Dumnezeu a încăput în mâinile avare, ale unora, și ei le-au pus capăt, ba chiar le-au călcat în picioare. Răsplată către Dumnezeu. Ce va face El când va vedea că i-am distrus Creația? Însă El revarsă asupra noastră Iertarea și Milostivirea care sunt mai presus de orice faptă a noastră. Mai presus chiar decât dreptatea. Ne ridică de câte ori suntem la pământ, ne alungă gândurile negre, ne mângâie și când nu ar avea pentru ce. Acesta e Dumnezeu, un Tată bun pentru toți, iubindu-ne la fel, pe fiecare. Asemenea lucruri subliniază autoarea, alcătuind o imagine a Bunătății lui Dumnezeu.

 

Nostalgică și diafană, ea strecoară miresme de gri din Bacovia „ploaia îmi doarme pe prag,/ vântu-și acordă în miresme suspine”, „Sunt pelinul ce-l dau omului rău să-l înghită,/ când rău-și aruncă puterea-ntre oameni”. În tot ce scrie poeta străbate fiorul autentic de dragoste și dor de țară, de cântec, de tradiție și de limbă românească. Orice vine din această zonă devine în această privință sacru. Până și frunza devine simbol, pământul devine meleag, iar cerul se apropie într-atât încât ai putea, de la streașina casei, să-l atingi cu mâna. Tot ce e românesc are mireasma, aroma pâinii calde coaptă în țăst, iar vinul, oricât ai bea, nu te îmbată, ci doar te amețește plăcut. Toate acestea sunt cântate în vers autentic românesc, în dulcele grai, neasemuit de acasă. Până și lacrima, și rugăciunea sunt ascultate mai lesne, chiar dacă steagul țării e stropit de aceste lacrimi, care te răcoresc pe dinăuntru și-ți domolesc toate arșițele. Și atunci, cum să nu-ți încolțească în suflet grâul iubirii? Până și dorului i se face dor de acasă.

 

Mulți poeți au fost inspirați de muza numită Toamnă: Nostalgia este un bun generator de poezie, mai cu seamă când se apropie toamna și dorul devine mai intens: „…a venit toamna…/ m-ascund în rugini,/ mă plimb fără direcții afară/ cu ochii spre cerul senin;/ mi-e frig de iubirea de vară/ mi-e piersică gustul în ploi,/ mi-e dulce lacrima ascunsă în gene,/ când cocorii mă strigă pe nume-n zăvoi/ înfruntând zboruri cu cântec în pene…/ Mi-e frig de strigătul lor/ în zboruri dincolo de vară;/ mi-e sare lacrima-n ploi/ și vântul mi-e voalul ce-n toamnă/ m-acoperă, mă coboară” (M-ascund în rugini).

 

Câteva din dorințele poetei: „Să fiu un pescăruș ce se înalță/ spre bolta cu promisiuni de veșnicie…/ Să Te privesc cu inima în ochi,/ ca în copilărie” (Aș vrea…) Și regăsirea se va produce numai pe drumul care duce acasă. În orice caz, o autoare care susține că a descifrat taina scrisului, trebuie numaidecât să fie luată în seamă. Sintagme deosebite, din care nu lipsește dimensiunea spirituală: „Mai ești în har și-n bucurii”; „te-ai îmbrăcat cerește”; „Să lumineze-al vieții umblet”; „Ține-mi doar Tu, făclia-cerului aprinsă”; „Pornesc în dans stelar,/ Roi, fluturi spre lumină./ În piruete argintii,/ Par îngeri ținându-se de mână”; „Ninsori-nspre-asfințit și adormiri de muguri”; ș.a.

 

De asemenea, poeta pune mare accent pe muzicalitate, ritmul e susținut și bine strunit, nu există timpi morți, rimele sunt corecte și există foarte puține asonanțe. Limbajul, de asemenea, este metaforic. Aproape întotdeauna sunt respectate regulile de teorie a versificației. Și asta ca să vorbim despre tehnica și structura poeziilor sale. Ca formule de expresie, autoarea se îndreaptă și spre pastel, cu o mare încărcătură de imagini frumoase, specifice acestui gen de poezie: „Dospește soarele-n amiază,/ Un câmp cu floarea la pământ./ Nu se aud ciripi în frunze,/ Albini, bondari, nu se mai văd zburând.// Nu-și mai arată mitra roșie,/ Cel cardianal cu focul în penaj,/ Nici iepurii nu se mai văd,/ În rana câmpului arat.// Un uliu-n-nalt dă rotocoale,/ Sperând din ierburi să se scoale,/ O vietate cât de mică,/ S-o ia în grabă, s-o ridice./ S-a înnegrit de supărare,/ Floarea de soc cu fața-n soare,/ Că florile din câmpul colorat,/ Zac la pământ în câmpul defrișat.// Dospește soarele-n amiază,/ Un câmp cu floarea la pământ,/ Ce-mi răscolește inima rănită,/ De dorul florilor-n culori râzând./ … ieri, câmpul plângea…” (Rana câmpului).

 

În condiția de pribeag prin țări ce nu-s ale sale, doar Iubirea pentru Isus o menține și o întărește, ștergându-i plânsul înnăbușit: astfel încât să reziste: „Când gem sub steaguri, străin/ și-n pana vulturului, ce nu e cu mine./ Când apa-și întoarce din mersul ei clar,/ tăind țara-mi dulce în suspinu-i hotar…/ Te caut Isuse când plâng porumbeii,/ străinii ne râd în față ca zmeii…/ Când asfințitul pleacă roșu înfuriat,/ că glia-i săracă de vitejii bărbați…/ Când geme în bob grâul, acasă,/ doar câmpului înflorit i se mai zice mireasă…/ Te caut Isuse, că-s gol și flămând…/ În doina mierlei lovite să Te ascult,/ de dorul ce cântă în mine amar,/ de nu mai știu Doamne,/ unde să plâng pe al țării hotar” (Plâns).

 

Interesant la Sanda Tulics e faptul că ea admiră natura cu tot ce are ea mai frumos, în virtutea faptului că toate acestea sunt creații ale lui Dumnezeu: „A mai trecut o zi cu ploaie,/ Ca roua peste florile de tei,/ Atât de plânse-n boabele mărgăritare…/ -Doamne, așa sunt ochii Tăi?// Ești roua ce stinge zăduful,/ Când inima-n durere geme,/ Iar sufletul e încărcat/ de temeri…// -Așa miroase fața-Ți sfântă,/ a flori de tei din mierea,/ ca tămâia…// De te atingi de cei în suferinți,/ se vindecă, Îți simt iubirea?/ Așa-Ți miroase părul,/ ca teiul încărcat de flori…// De miere, de tămâie/ și de soare,/ odihnă cu fața ca de zori?// M-ating de Tine, Teiule!/ Dă-mi leac,/ să nu mă stiu căzută sub arac,/ ca via care plânge dincolo de tei și soare!” (Teiul).

 

Drumul credinței, deși greu de străbătut din pricina obstacolelor, a fost găsit în cele din urmă și nu mai poate fi rătăcit, de aceea, poeta ne îndeamnă: „Să pornim spre casă împreună!/ În lacrimi-pocăință-s lalelele-nflorite,/ Salcâmii-și curg din miere peste ființa mea…/ Odaia nunții este pregătită,/ Să se îmbrace-n alb: Mireasa./ Viori cerești își acordează glasul,/ Să fie înălțat Acel ce-I viu./ În vale se-aud rugi, eu le disting glasul…/ Sunt sufletele închinate Trinității: Din Tată-n Fiu” (Din Tată-n Fiu…)

 

Din tot ce scrie poeta, reiese că apreciază cinstea, prietenia, onoarea, demnitatea, credința, onestitatea, roade parfumate ale spiritului uman, virtuți și calități ale unui bun creștin practicant. Sfânta Sărbătoare a Nașterii Pruncului Isus este evocată de poetă în poezia „Colinda rugii”: „Se auzeau pe înserat, colindele-nchinării,/ ale celor care au plecat cu Vestea Bună,/ ‘Ntruparea Pruncului, Fiul salvării./ Lumini în geam, ghirlande-n aur tremurânde,/ zăpezi splendide în cristal ceresc./ O atmosferă minunată: Sărbătoare/ ‘nchinată Pruncului Ceresc./ Ferestre luminate, cetini împodobite,/ miros de cozonac la cei bogați/ și rugi în mulțumire la Vestea întrupării/ ce strălucesc la ei dar și pe fața celor mai săraci./ Ei nu au fost trecuți deoparte,/ nici cu vederea de cei buni,/ de-aceea stau în rugi și mulțumesc pe săturate,/ să-i binecuvinteze Pruncul pe toți și-n seara de Ajun./ Un abur colorat în curcubeu,/ se-nalță din suflarea lor curată./ În lacrimile mulțumirii, Isus Christos,/ Pruncul salvării, închinătorilor Se-arată./ Așa sărbătoresc de ani,/ în rugi, colinde doar de cer știute;/ Hambarul rugilor adună-n ei,/ Promisiunile dumnezeiești din închinările primate”.

 

Autoarea pune accentul pe semnificația acestei sărbători, nu numai pe ceea ce se vede la suprafață, adică fastul, luminația stradală, belșugul de bucate, cadourile. Crăciunul este evenimentul major în istoria creștinismului, prin faptul că se naște Mântuitorul lumii, cel care va ridica păcatul omenirii, conducându-l pe om la Împărăție și făcându-l moștenitor al acesteia. Cât despre țară, autoarea scrie cu durere că este: „Jelită, dezbinată, scumpă-mi țară,/ Cu ape-nconjurată și grâu la subțioară,/ Agonizezi în chin și în rușine,/Popoare s-au oprit mirându-se de tine!” (Ieșiți la porți!)

 

Meritul incontestabil al acestei autoare este că, prin poeziile sale, ca mijloace de expresie, ne familiarizează cu religia, cu Viața lui Isus Cristos și cu normele religioase practicate, exprimându-și codul moral concis, hotărât, în deplină cunoștință de cauză. Dar, mai ales, ne îndeamnă, prin aceste versuri, să-L urmăm pe Cristos în orice situație, indiferent de ceea ce ni se întâmplă, pentru că toate sunt cu Voia Lui. Că prin rugăciune și încredere, toate devin suportabile, chiar și durerile și tristețile cele mai mari. Dumnezeu e alături de noi, în orice împrejurare și ne ridică din necaz, aducându-ne din nou la condiția de fiii ai Săi preaiubiți. De aceea, nimic nu e prea mult, nimic nu e de ajuns, atunci când trebuie să facem ceva pentru Dumnezeu.

 

Educația religioasă primită acasă i-a servit întreaga viață. Și acum își mai aduce aminte de îndemnurile mamei sale: „…Avea o vorbă mama dragă/  din cele multe și curate,/ -Să nu te lași de Dumnezeu/ Nici când necazu-n poartă-ți bate!/ Știa ea draga noastră mamă/ Ce ne spunea în vorba ei,/ Voia să nu ne fie teamă/ Când se târăște pe la poartă,/ ”Șarpele cu clopoței!” (Să nu te lași de Dumnezeu!) Iar astăzi, poeta transmite copiilor și nepoților săi, aceste sfinte învățături.

 

Rimă impusă ori rimă întâmplătoare, dar un ritm susținut și o cadență aproape perfectă, poeziile Alexandrei Tulics au o anumită eufonie care le face foarte plăcute. În plus, au conținut, sevă poetică și sunt împodobite cu figuri de stil original. Cu toată apetența pentru visare, poeta nu ignoră realitățile zilei, molima care a cuprins planeta, milioanele de victime, despărțite de familie, pe un pat de spital, eforturile uriașe ale medicilor de a salva ceea ce mai poate fi salvat, dar și încrederea, speranța, care nu trebuie să ne părăsească niciodată, în pofida oricărei nenorociri.

 

Fiecare nou volum semnat Alexandrina Tulics înseamnă încă un pas spre consacrare, spre recunoaștere și asumare a vocației de poet, slujitor al lui Dumnezeu și al miraculoasei Limbi Române. Așa să-i ajute Dumnezeu!

—————————–

Cezarina ADAMESCU

Galați, 17 noiembrie 2020


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.