Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » ELENA BUICĂ: AȘTEPTÂND GLORIA CARE N-O SĂ VINĂ NICIODATĂ

ELENA BUICĂ: AȘTEPTÂND GLORIA CARE N-O SĂ VINĂ NICIODATĂ

Când amintirile mă duc în zariștea altor timpuri, la anii mai fragezi din zorile tinereții,  cea trăită ca-ntr-un vârtej, cu acel avânt asemenea unei furtuni în piept, purtându-mă în zbor pe aripile visării, azi mi se arată înaintea ochilor un licăr de lumină și de căldură. Retrăiesc cu bucurie toate amintirile năzbâtioasei tinereți, când bâjbâiam între real și ficțiune, perioadă care dăinuie cel mai viu de-a lungul vieții. Acei ani rămân vii prin propriul lor univers, ireductibili la realitate, capabili să ne facă a crede că putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, chiar și măreția gloriei.

Pe atunci, și eu, conform etapei de viață pe care o trăiam, credeam în existența unei realități despre care nu știam că nu există. Visam în mare taină la scaunul măririi. Nu-mi dădeau târcoale dorințele înavuțirii, dar mi se părea posibilă întâlnirea cu laurii victoriei. Îmi doream împliniri spirituale, să fiu ca nimeni altul, să nu mă număr printre mărunții oameni nevolnici. Acum, amintindu-mi de Don Quijote, privesc cu duioșie și cu înțelegere acea nestăvilită, dulce zădărnicie în speranța împlinirii năstrușnicului vis.

Pentru că zilele treceau și la orizont nu se iveau semnele gloriei visate, începusem să scâncesc. Simțeam strâmtoarea clipelor prea repede curgătoare, dar încă mai speram la împlinirea marelui vis, fie chiar și într-un timp nedeterminat.

Mă încrâncenasem muncind ca să mă împlinesc profesional, să-mi conturez personalitatea, să-mi cresc copilul ca să ajungă pe o treaptă mai sus decât mine, dar succesele obținute nu mă mulțumeau, chiar dacă erau remarcabile și strigam în interiorul meu: Cum, numai atât? Asta este întreaga mea măsură? Ce mai urmează? Când și cum?

Apoi a venit și timpul să las în voie lacrima care curgea pe dinăuntru pentru a spăla cenușa gândului care a ars în așteptare îndelungată. Anii au trecut așa cum știu ei să treacă, strecurându-se printre zilnicele noastre treburi. Treptat, am învățat să pun în traistă doar atât cât încape. Conform legilor firii, și eu am trecut prin toate cele omenești, prin ploi și soare, prin vânt și ceață, prin lumini și întunecimi, prin frumuseți și urâțenii, prin spaime și candori, prin noroc și nenoroc, prin șanse și neșanse, prin împliniri și eșecuri, prin cumpene ori mângâind sfințenia icoanelor și, uneori, alunecând în greșeli și în păcat, astfel, gustând din plin viața.

Și iată că, acum, mi se arată la orizont deceniul care începe pentru mine cu cifra 9. Ce știam înainte despre această etapă a vieții? Că e timpul când dăm vama neputinței, suferințelor fizice, că gesturile aprige ale voinței de odinioară se reduc… și că trebuie să privim totul cu compasiune.

Ce meditez despre vremelnica noastră existență acum, când mă aflu departe de fiorul existențial al acelei etape de viață?

Acum, în viața mea întomnată, adunând mierea de învățătură a anilor trăiți, dau trânta să dezleg semnele încifrate ale scurgerii timpului. Privind spre mișcările interioare, am observat cu deplină satisfacție, că ceea ce credeam cândva despre senectute, nu se confirmă întru totul. Un bob de speranță și o licărire de noroc mai dau culoare acestei etape de viață. Trăirea interioară rămâne vie, dorința de a trăi după propria voință e neschimbată, nu încetăm a lupta împotriva clipelor prea repede fugare, dar, instinctiv, ocolim schemele austere de altădată și ne auzim cuvintele cum cad în cascade blânde, cu aer meditativ.

Acum știu că Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură. Nici nu ar fi frumoasă tinerețea fără visare, nici bătrânețea fără înțelepciune. Am înțeles că gloria se poate găsi și în fapte mici, făcute din iubire. M-am împăcat cu acest gând când am înțeles că și liniștea poate fi fecundă, oferindu-ne taine de negrăit, învăluite în deosebite frumuseți. Și, astfel, s-a luminat în mine scânteia unui gând, să continui a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare, potențând, în felul acesta,  împlinirea ființei mele interioare.

Poți visa la glorie și pe acest tărâm al scrisului, dar acum știu că, luptând în acest scop, poți deveni vanitos și primejdia e mare. Meschina vanitate, când ți-a atins ființa cu degetele ei catifelate, nu te mai scapă din mână, nu te mai poți salva.

De atunci, tot cioplesc la această împlinire și trăiesc cu bucurie fiecare succes pe acest plan, oricât de mic ar fi. Mă las furată de frumusețea și de adevărul cuvântului bine cumpănit, de tăinuitele înțelesuri care, în tinerețe, treceau neobservate. Nici acum nu încetez să lupt pentru a învinge pizma, încrâncenatele invidii stârnite de câte un biet succes obținut cu multă trudă. Lupt să depășesc propriile-mi răvășiri și neputințe, inerente vârstei. Mă străduiesc să-mi păstrez bruma de candori, să rămân o ființă luminoasă. În fața urii, a nedreptăților, a lipsei de recunoștință  sau respect, astăzi am puterea de a sta drept și de a rămâne senină în interiorul meu. Dintre toate avariile, fie ele cele fizice, specifice vârstei mai înaintate, fie acele rele ce îmi stau în cale, așa cum sunt legile firii, am puterea să aleg cărămizile din dărâmături și să-mi reconstruiesc ființa interioară. Mi-e mai ușor acum să nu mă împotrivesc legilor înalte ale firii omenești.

Deși neliniștitul vuiet din mine s-a domolit, totuși vigoarea de altădată nu m-a părăsit total, am mai păstrat ceva din râvna împlinirii, căci întreaga viață a omului este o neîntreruptă speranță. Acum știu mai bine să las mai mult loc gândului mai bine cumpănit, iar clipele de odinioară care mă mai vizitează le primesc cu înțelegere și cu blândețe. N-am renunțat la visul împlinirii mele ca om.

Și, ca o concluzie, privind în urmă, știu că viața mea nu ar fi putut să se desfășoare altfel și, chiar de nu am întâlnit gloria cu laurii ei și oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba și sper să nu se stingă prea repede candela amintirii trecerii mele pe acest pământ.

 

Elena Buică

Toronto, noiembrie 2020


Un comentariu

  1. MUNTEANU Dan Eugen

    Stimata Doamna, citindu-va sincerele randuri despre trairile Dvs. de-a lungul anilor, ca si a concluziior trase cu mult discernamant, mi-am permis sa public pe Site-ul din aceeasi zi al Armoniilor si mica mea poezie „Drum nescris” conceputa candva cu rezonante pe aceeasi tema.
    Multa Sanatate si Ani buni in continuare!
    Dan Eugen Munteanu
    Bad Homburg – Germania

Comments are closed.