Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » MIHAI CABA: Rafinamentul criticii de artă – PETRE COMARNESCU

MIHAI CABA: Rafinamentul criticii de artă – PETRE COMARNESCU

Din cele mai vechi timpuri, de la primele forme de artă cunoscute încă din paleolitic şi până la arta plurivalentă a zilelor noastre, indiferent de modalităţile ei mereu schimbătoare în exprimare, istoria artei s-a conturat de-a lungul timpului ca o componentă indispensabilă vieţii istorice a fiecărei civilizaţii trăitoare pe mapamond, înregistrându-i cronologic capodoperele artistice care o definesc cel mai bine. Iar rolul ierarhizării, examinării şi aprofundării detaliilor definitorii ale acestora a revenit dintotdeauna istoricului de artă, după ce, în prealabil, printr-o şcolire superioară, acesta şi-a dobândit solide cunoştinţe, dar şi minuţia cercetării întreprinse. Aşa au apărut numeroase Istorii ale artei universale, cum şi Istorii ale artei naţionale / regionale, care pot „da sama” de mersul evolutiv temporal al artei, contribuind, astfel, la tezaurizarea istorică a patrimoniului artei. 

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre criticul de artă, al cărui rol se rezumă doar la vizualizarea operei(lor) de artă expuse în galerii, expoziţii ori muzee şi, apoi, la a-şi face cunoscută opinia sa printr-o cuvenită analiză critică, publicată în cataloage sau presă, care poate trezi ulterior în spaţiul public dezbateri în materie de artă.

Între istoricul de artă şi criticul de artă poate fi sau nu o intercondiţionalitate, dar cu siguranţă fiecare dintre cele două categorii trebuie să rezoneze înainte de toate cu creaţia literară, ceea ce înseamnă fără tăgadă că nici primul, dar nici celălalt,  nu se poate afirma temeinic în public fără să-şi etaleze certe abilităţi literare. De aceea, în rândul celebrelor personalităţi consacrate  în domeniile istoriei şi criticii de artă, atât în plan extern, cât şi în cel intern, vom afla întotdeauna redutabili condeieri, care au trecut cu brio peste proba scrisului. Acesta este şi cazul lui Petru Comarnescu, socotit şi astăzi, la cei 115 ani de la naştere şi 50 de ani de la trecerea sa în veşnicie, cel mai de seamă reprezentant al criticii de artă româneşti, prin distincţia şi  rafinamentul scrierilor sale în acest important domeniu cultural.

Petru Comarnescu a debutat în literatura română, după un doctorat strălucit susţinut pe pământ american, la „University of Southern California” din Los Angeles, cu teza:  The Nature of Beauty and Its Relation to Goodness (Natura frumosului și relația lui cu binele), ce va fi  publicată în românește sub titlul Kalokagathon, fiind echivalată, abia în 1966, cu un doctorat în Istoria artelor. Astfel, în 1933 îi apar volumele „Homo Americanus” şi „Zgârie norii New York – ului”, iar în 1934 volumul „America văzută de un tânăr de azi”; cele trei volume nefiind scăpate din vederea redutabilului istoric şi critic literar,  George Călinescu, aflat în faza încheierii monumentalei sale opere „Istoria literaturii române de la origini şi până astăzi”, Ed. Fundaţiilor regale, 1941, care nota la pagina 823: „Petulante, foarte atrăgătoare sunt impresiile lui Petru Comarnescu în Homo Americanus. Autorul e un intelectual nutrit de lecturi şi inteligent, care nu se fixează.” Practic, această apreciere călinesciană îi atesta lui Petru Comarnescu calitatea literatului atras de tărâmul fascinant al criticii de artă.

Dar, lăsându-i puţin la o parte cronologia creaţiei sale scriitoriceşti, e bine să ne îndreptăm mai mult atenţia înspre lapidarele note biografice ale  vieţii lui Petru Comarnescu, consemnate de exegeţii săi, tocmai pentru a reliefa mai accentuat strânsa lor interdependenţă în conturarea propriei sale personalităţi remarcabile de mai târziu.

Zgârcite în informaţii, cele câteva surse credibile atestă faptul că Petru Comarnescu s-a născut, la 23 noiembrie 1905, la Iaşi, fiind fiul lui Petru Comarnescu, funcţionar şi al Elenei (n.Cernătescu), institutoare. Familia sa se înrudea cu mitropolitul Veniamin Costache, de numele căruia, ca întâistătător al Bisericii,  se leagă 40 de ani de rodnică înflorire culturală a Moldovei. Studiile primare şi prima parte a celor secundare le face la Iaşi, iar cea de a doua parte la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, după care urmează cursurile Şcolii de artilerie de la Craiova. Studiază apoi la Universitatea bucureşteană, luându-şi licenţa Facultăţii de Drept, în 1928, iar în anul următor pe cea a Facultăţii de Litere şi Filozofie. Cu un bagaj solid de cunoştinţe, în 1929, obţine o bursă pentru studii doctorale în America, care-i conferă privilegiul susţinerii unei strălucite teze în materie de artă, după cum s-a arătat şi mai sus, reînnodându-se în acest punct cele două aspecte bibliografice şi biografice.

Reîntors la Bucureşti, îl găsim, între 1932- 36, cu numeroase articole publicate în reviste şi ziare, între care, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Azi, Arta, Excelsior ş.a., îndeplinind şi rolul de redactor la Vremea şi Rampa. Era perioada în care în România pe scena politică aveau loc serioase derapaje cu impact direct asupra unor confruntări divergete de opinie. În acest climat bulversat, „în vara anului 1932, la iniţiativa lui Petru Comarnescu, s-a pus bazele grupului Criterion, la care au aderat Mircea Vulcănescu, Alexandru Christian Tell, Mircea Eliade, Dan Botta şi Paul Sterian”, după cum notează recent şi jurnalistul Cătălin Pena în Evenimentul istoric. În scurt timp la acest grup s-a alăturat aproape „toată elita tinerei generaţii de intelectuali”, între care: Vasile Voiculescu, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Eugen Jebeleanu, Emil Botta ş.a.

Constituită sub denumirea de Asociaţia de arte, litere şi filosofie, conferinţele susţinute în acest cadru „au avut mare impact asupra publicului vremii”, cu atât mai mult cu cât membrii grupării Criterion aveau orientări  politice diferite. Intrând în atenţia guvernanţilor, îndeosebi după greva din februarie 1933 de la Atelierele CFR Griviţa, datorită abordării unor subiecte „sensibile”, între care şi cele legate de homosexualitate, activitatea publică a acestei grupări a fost suspendată la 11 decembrie 1933, „ceea ce a produs dezastrul Criterionului”, după cum se menţiona în presa vremii.

Cu toate că a avut un conflict deschis cu Zaharia Stancu, pe atunci redactor la revista „Credinţa”, ce a degenerat şi într-un chip „neliterar”, Petru Comarnescu se bucura de o bună apreciere, fiind considerat de către Camil Petrescu drept „şef al generaţiei sale strălucite”, iar Barbu Brezuianu îl numea „heraldul ei”, în timp ce Mircea Eliade îl califica „magul” acesteia.

Timp de mai mulţi ani, între 1934 şi 1949, a continuat să publice aprofundate texte despre istoria şi filosofia culturii şi istoria şi critica de artă în reviste ca: Bis, Agora, Timpul, Arcade, Naţiunea, Universul, ce aveau să-i aducă primirea ca membru în Societatea Scriitorilor Români (1945), dar şi premierea sa cu Meritul Cultural (1946) şi Meritul Cultural în rang de Cavaler (1947). În noua conjunctură politică de după cel de al 2-lea război mondial, datorită scrierilor sale, apreciate ca „indezirabile”, în 1949, i-a fost interzis să mai publice, dar a continuat la fel de incisiv sub pseudonimul de Anton Coman. I-a fost permis, totuşi, numele de autor pe coperta volumelor sale monografice, consacrate unor mari maeştri ai artei: Octav Băncilă (1954), A. Baltazar (1956), Rembrand van Rijn (1957), Nicolae Griorescu (1959) şi Ştefan Luchian (1960), fapt ce i-a adus includerea sa în Uniunea Scriitorilor Români şi în Secţia Critică a Uniunii Artiştilor Plastici.

Ridicându-i-se în 1960 interdicţia „semnăturii”, prolificitatea lui Petru Comarnescu ţine „capul de afiş” al scrierilor sale de artă (articole şi cărţi) dedicate plasticienilor români în vogă: Gh. Petraşcu, Th. Pallady, N. Tonitza, Ion Jalea, Ion Ţuclescu. Un loc aparte îl ocupă sculptorul C-tin Brâncuşi, căruia îi elaborează în limba engleză un volum special: „The Rumanian and the Universal in Brancusi´s Work”. Toate acestea luate împreună reprezintă însemnata contribuţie a lui Petru Comarnescu pentru susţinerea şi impunerea valorilor artistice româneşti în ţară şi străinătate.

Colaborator de seamă al Editurii Meridiane, a dat la iveală monografia Voroneţ şi Îndreptarul artistic al monumentelor din Nordul Moldovei; ultima completând inventarierea monumentelor din Ţara Românească făcută de Alexandru Odobescu cu o sută de ani în urmă.

În 1966, a răspuns invitaţiei lui Mircea Eliade, prietenul său din perioada „criterion-istă, de a-l vizita la Universitatea din Chicago şi de a susţine acolo o conferinţă despre cultura şi arta românească. Despre această călătorie pe pământ american a notat pe îndelete în Jurnalul său.    

La fel de prodigioasă este la Petru Comarnescu şi activitatea lui de traducător, calitate în care strălucesc „admirabilele traduceri din engleză (D.H.Lawrence, Daniel Defoe, Walter Scott, Mark Twain, O’Neill, J.B.Priesley, H.Fast ş.a.), dar şi din limba rusã ( Lev Tolstoi, A. Herţen, A. Gorceakov, G.Uspenski, N.Cernîşevski, Ilya Ehrenburg ), fãcute singur sau în colaborare”.

Urmare firească a neobositei sale aplecări asupra culturii şi artei româneşti din această ultimă perioadă, răsplata laborioaselor sale demersuri întreprinse i-a adus o binemeritată recunoaştere: Premiul Asociaţiei de Arte Frumoase a Criticilor din România (1965), Ordinul Cultural în grad de Cavaler (1968) şi Medalia de Aur a Asociaţiei Internaţionale a Criticii de artă (AICA), Cu prilejul celui de al 16-lea Congres de la Rimini, Italia.

În viaţa particulară, Petru Comarnescu a fost căsătorit cu Gina Manolescu – Strunga, fiica liberalului Ion Manolescu – Strunga. Spre a nu fi marginalizat, înspre sfârşitul vieţii a acceptat să devină membru de partid, tocmai ca să-şi poată vedea mai departe de rafinatele sale scrieri despre artă.

Aflat la Bucureşti în plină efervescenţă creatoare, a trecut la cele veşnice, la 27 noiembrie 1970, în vârstă de 65 de ani şi a fost înhumat în micul cimitir al Mănăstirii Văratec, în apropierea mormântului Veronicăi Micle, respectându-i-se dorinţa ca „ţărâna lăcaşului de veci să nu-i fie delimitată de iarba verde care încălzeşte pământul”.

Postum, i-au fost editate lucrările aflate în manuscris: „C-tin Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura universală” (1972), „Scrieri despre teatru”(1977), „Chipurile şi priveliştile Europei” (2 volume, 1980), o rafinată carte sintetizatoare asupra culturii şi artei europene, „Pagini de jurnal”(2003), cuprinzând doar câteva părţi fragmentate din Jurnalul său de peste 5000 de pagini, o adevărată istorie a culturii şi artei mărturisite critic.

Atribuindu-i importantul rol jucat, acel de a fi fost „fermentul spiritual care a legat între ele diferitele ramuri ale culturii şi artei şi care a făcut să dospească ideile novatoare menite să aducă spiritualitatea românească la ceasul european şi universal”, după cum aprecia şi jurnalista Silvana Mareş, posteritatea lui Petru Comarnescu rămâne la fel de vie şi astăzi.

La timpul aparţinător lunii noiembrie a anului 2020, rememorator al strălucitei personalităţi a celui care a fost Petru Comarnescu – filolog, critic literar, istoric şi critic de artă, eseist, memorialist, jurnalist, traducător – se cuvine, darâ, să-i aprindem cu recunoştinţă şi pioşenie candela neuitării.

 

Mihai Caba