Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Daniel LUCA: Omul, un ocnaș

Daniel LUCA: Omul, un ocnaș

Condiția umană este luată în colimator de Costel Stancu în volumul Hoțul de ferestre (Editura Mirador, Arad, 2019).

Omul nu este nimic altceva decât un ocnaș. Frumos, dar… nebun. Un căutător al propriului drum, neobosit și aprig („Scriu. / Iubesc. / Beau. / Mor. / Abia acum înțeleg că omul / e un ocnaș căruia Dumnezeu / îi aruncă cheile să se elibereze, / însă el, orgolios, i le dă înapoi / continuînd să sape – în taină? – / un tunel către nicăieri”), aflat între viață și moarte, ambele dându-i omului târcoale și punându-l la încercare („Nu te lăcomi, Viață! Nici tu, Moarte! / Luați-mă încet, firimitură cu firimitură. / Începeți de la călcîi, dar feriți-vă / de cel ce pînă peste creștet îndură!”).

Atunci când limita suportabilității este atinsă, omul pornește revolta, fără a mai ține seama de consecințe („Vreau să lupt: să înving ori să mor. / Ai grijă de iubita mea, mamă. / Dă-o / celui mai destoinic dușman al meu. / În felul acesta îi voi arăta că îl iert”).

Pierderea copilăriei atrage după sine pierderea inocenței, apariția trădării, primele victime fiind jucăriile, pericolul venind nu din exterior, cum ar părea la un moment dat, ci din interior („am plecat singur în cele patru vînturi am călătorit / am iubit am trădat păpușa  surorii mele încă / așteaptă în cutia ei de carton”).

Liniștea e tulburată de apariția neașteptată a femeii, iubirea fiind semn al maturizării („Nu aștept nimic. Vii tu, / femeie înșelătoare ca luna pe cer ziua”).

Iubirea are efecte devastatoare asupra sufletului, fiind un adevărat cotropitor, rezistența în fața sa fiind pur și simplu inutilă („Când iubesc sînt luat ostatic / de inima mea”; „Inima mea nu negociază când iubește. / Doar tace. Tăcerea ei e albă ca făina”).

Sufletul, pus în dificultate, urmează a acționa ca un fur, dar în fapt este doar un păstrător de taine („Sufletul meu nu e hoț de ferestre… / El doar le ia și le duce în cer, să fie / curățate și trimise înapoi pe pământ. / Știe că dacă taină nu e, nimic nu e!”).

Beția reprezintă un gest de revoltă, de neacceptare a ordinii firești („Beau / până scîrțîie / poarta Raiului”), precum și căutarea cu osârdie a singurătății („Foaia albă de hîrtie nu e ea însăși / o singurătate cu două fețe?”), foaie de hârtie care abia așteaptă a fi scrisă, poeților revenindu-le rolul de cronicar, de a consemna spre nemurire cele trăite, un rol incomod, dar necesar și acceptat cu bună știință („trece pe stradă poetul nu-l huiduiți ce vină are el / că v-ați vîndut caii înainte de a le crește aripile”; „viața lui – un pește ce se întoarce mereu în locul unde a fost pescuit”).

Cu bune și rele, viața trebuie înțeleasă ca o bucurie a trăirii, ca o cufundare deplină în vâltoare, finalul fiind unul singur („Bucură-te! Ce e viața, / dacă nu o armonie a morții?”).

Poezia lui Costel Stancu este subversivă, se insinuează în liniște pe lângă cititor și, când acesta nu e atent, îl încolăcește precum boa constrictor, iar dezmeticirea-i va fi prea târzie.

—————————–

Daniel LUCA

Timișoara


Etichete: