Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Vasilica Grigoraș: Lecții de viață spre atingerea fericirii

Vasilica Grigoraș: Lecții de viață spre atingerea fericirii

Fericirea este starea de a fi activ.” (Aristotel)

Poeta Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, născută în România și plecată prin căsătorie cu colegul ei de facultate în Grecia, mărturisește: „Poezia m-a ajutat să mă cunosc, să mă autodefinesc ca OM”. Omul Nora Rotaru a fost hărăzit de bunul Dumnezeu cu daruri de excepție. Dintr-un eseu aflăm că, în cazul său: „Taina scrisului e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind colori, din cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie și muzică.” Astfel cu pana și pensonul minții și inimii scrie pictând și pictează scriind în armonii de simfonie.

Descoperind această manieră de autocunoaștere prin introspecție lirică debutează în anul 2015 cu volumul „La răscuce de lumi”, succedat de: „Apostol fără nume” și „La granița-ntre vise” (2017);   „Pe urmele pașilor pierduți” și „Ut pictura poesis” (2018); apoi „Spre zarea celor ce nu cuvântă” și „Pe tărâmuri neumblate” (2020). Mă voi opri pentru a face câteva considerații asupra volumului „Pe tărâmuri neumblate”, Caracal, Editura Hoffman. Prin căutarea de sine, interogare și descifrare a eului interior și proiectarea îndreptării și evoluției omului, putem aprecia că este o carte în versuri de dezvoltare personală.

În urma unei analize minuțioase a unor trăiri personale, autoarea  conștientizează că ceva din comportamentul său față de ceea ce ne înconjoară este îngrijorător și cu o sinceritate debordantă mărturisește: „Agale-mi târăsc picioarele-mi șchioape,/ În urmă lăsând lumânările-mi stinse…/ Doar ochii mi-ascund sub grelele ploape, / Priviri de arunc împrejur sunt mioape,/ Pe calea mea bâjbâi, cât flăcări-s aprinse!” (Pe calea vieții mele…) În atare situație, inițiază o călătorie lirică, în care, cu atenție sporită încearcă să înțeleagă ce este viața și, asemenea unei școlărițe silitoare punctează nuanțele roz, dar și pe cele cenușii „Viața-ntreagă ți-e doar ca o călătorie-n timp…/ Un tren și-un bagaj, cu simțăminte puzderii…// Că nu-i plină viața doar cu rele, dar și bune…/ E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…/ Te iartă, fă curaj, răbdare fă și visele nebune,/ Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune,/ Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,/ Învață să ierți și să iubești!”  (Călătorie în timp…)

Asemenea multora dintre noi, poeta consideră viața un joc. Într-un joc poți câștiga sau poți pierde. Pentru a obține o victorie, cu siguranță este nevoie de o pregătire temeinică, de un antrenament bine organizat dar, cu toate acestea sunt tot felul de faze (momente, etape) de parcurs, unele bune, altele mai puțin bune, sau chiar rele. În acest caz se impune o reevaluare a situației și sporirea efortului. Depășind greutățile inerente de moment, putem fi victorioși, însă din motive greu de înțeles, putem fi și pierdanți, context care poate duce la descurajare: „Ce-i viața asta… când dulce, când amară…/ Unii au preaslăvit-o-n vers și-n cânt…/ Alții, în deznădejdi o blestemară,/ Că strâmbă le-a fost calea ce urmară,/ Destinul primit i-a doborât și frânt,/ Ca trunchiuri la pământ…” (Viața-i un joc…) Atunci când suntem îngenuncheați, scormonim și căutăm modalități de a ne ridica, de a ieși la liman și a ne continua drumul: „Și-apoi, de vom răzbi, să ridicăm spre cer privirea,/ Lăsând în urmă-ne furtuni ce-au-mpovărat trecutul…/ La Zei cerând Harul lor sfânt, sub aripă ocrotitoare,/ Primăveri să mai simțim, soarelui prinzând lucirea,/ Trăind un pumn de viață, cât ni-i dat, nu nemurirea,/ Că mai mult, nu știu cât vom plăti tributul,/ De-a descoperi necunoscutul…” (Pentru un pumn de viață…) Poeta ne deconspiră calea de a depăși obstacolele; aceasta nu este alta decît aceea de-a inspira în plămânii bolnavi de lipsă de cuviință, de dorința de îmbogățire, de bezna multor apucături aflate la limita/marginea umanului și omeniei, un strop din oxigenul și energia universului: „Tot mai departe fug ocolind strada Violenței…/ Nu-mi place, la colț pândește-o mogâldeață,/ Mi-e teamă și cobor pe-o alta, a Prudenței…/ Ajungând la urma toată în Piața Existenței,/ M-așez pe-o bancă lăsând mintea răzleață/ Să viseze… un infinit de viață…”(Un infinit de viață…) Astfel răsare un grăunteb de speranță, fie și firavă, însă, udând-o cu apă vie (lacrimi pioase) crește și se înmulțește, apoi apar năzuințele. „Speranța e îngerul care zboară mereu în preajma voastră.” (Hrisostom Filipescu)

A visa la o viață infinită înseamnă a înțelege că infinitul nu este altceva decât viața întru veșnicie, trecerea din viața pământeană în eternitate și despărțirea fizică irevocabilă de cei dragi. Autoarea, cu mintea trează și dragoste nețărmurită așterne pe hârtie gânduri către cele mai apropiate și dragi ființe:  „Copii, azi vă trimit, poate-o ultimă scrisoare…/ De timpul vostru prețios, nu voi să fac risipă…/ Povara mi-este grea, bătrânețea-i închisoare/ Și, nu știu de-avea-voi și mâine-o zi cu soare/ Sau, poate negrul, cu fâlfâiri de-aripă,/ Sufletul o să mi-l fure și ultima mea clipă…” (O ultimă scrisoare…)

Dar până la actul final al vieții, ne plimbăm asemenea poetei „Prin stinsele apusuri…”, apoi „Pe strada tăcerii…”, participând de multe ori la „Tragicomedie…”, unde, unii putem spune „Mult am plâns…” de parcă „Se scurg norii în țărână…”, „Cătând fărâmă de lumină…” și  ajungând la concluzia că:  „Am atâtea de-nvățat… temerile să-mi pot învinge”// Să învăț setea s-astâmpăr, dacă buzele mi-s arse// De la păsări să învăț, cum spre naltul cer se-avântă,/ Sentimentul libertății”/ Să îndur tăcerea scoicii, ce se-nchide-n carapace…/ Să mă spăl de deznădejde-n ape repezi și de ploaie”  (Mai am de învățat…) Pe lângă acestea, mai sunt multe de înțeles, multe de îndreptat cu neostenită stăruință, cu chibzuință neîntreruptă pentru a depăși  momente de „Deznădejde…”, „Clipe de melancolie…”, ceasuri de „Iluzii și confuzii…”, dar greu de strunit sunt și stările de „Extaz…” necumpănit.

Adesea, autoarea mărturisește sincer: „Eu și umbra, peregrini pe calea vieții”. Și dacă ne trezim într-o nebuloasă greu de descifrat, poeta ne îndeamnă la meditație, vizualizare, crearea de imagini luminoase și rostirea de cuvinte blânde și motivante; doar astfel putem întinde aripile sufletului pentru a accede cerul bucuriei: „De crezi că te-ai rătăcit și drumul ți-ai pierdut//  Pensoane cumpără-ți, din toate felurile color,/ Pictează-ți Raiul, deschide ușa, intră și trăiește…/ Aleargă-te prin crânguri, învață-te să te strecori,/ Să-ți faci aripi, de vulture sau de future prin flori,/ Pe-albastrul cer te-nalță și printre nori plutește/ Culege fericire și iubește…” (Pictează-ți raiul tău…) Dar pentru acest lucru este nevoie de-o cercetare abilă a interiorului nostru. Descoperindu-ne adevărata stare, să încercăm cu toată ființa noastră să devenim smeritul mărturisitor, dar să ne fim și propriul duhovnic.  Dacă la începutul poemului este prezentat un avertisment, un SOS cu privire la ceea ce înseamnă viața: „Ce scurtă-i viața asta, fuge-ntr-o clipită,/ Ca apa printre degete ni se strecoară…/ o lăsăm, când vraiște, în vânturi risipită, când o mai cârpim, băgându-ne-n ispită,/ Uitând că timpu-i necruțător și zboară/ Ades trăgându-ne pe sfoară…”, în ultima strofă ne îndeamnă: „S-oprim fuga, un Paradis ne înconjoară!/ Aripi punând să zboare viselor-nhămate…/ Lumina e în noi, lucind ca o comoară,/ S-o prețuim, că și ignoranța ne doboară,/ Chiar de sclipiri ne par, cristale fărâmate,/ lucesc în noi, ca nestemate!”  (Caută-n tine…)

Sinceritatea față de noi înșine înseamnă fără doar și poate onestitate față de semeni, față de Dumnezeu, față de univers: „La fereastra sufletului, pe pervazu-i mă așez,/ Punându-mi gânditoare fel de fel de întrebări…/ Încerc răspunsurile să le găsesc cu al meu crez,/ Oricât să coste adevărul, nu încerc să îl fardez,/ În minte căutându-l, chiar pe neștiutele cărări,/ Fără denaturări, răscumpărări…” (De vorbă cu mine însămi…) Aceasta este salvarea și reabilitarea noastră: „Mi-oi plămădi din lut să am și-o mică tindă,/ Din care să privesc spre spații siderale…/ Sufletul să se reverse, ca-n magică oglindă,/ Plutind pe-o arcă, să-l văd cum se perindă, Neprihănit și liber, cântând imnuri triumfale,/ Ofranda aducând-o la vestale…” (Renăscând din mine…) Poeta ne îndeamnă: „N-aștepta momentul, ce pare a fi desăvârșit,/ Desăvârșește însă pe-acela răsărit în cale…/ De viață lecții sunt, ce de pe buze mi-au ieșit,/ Auzite de la alții, ascultă-le și tu, că nu-i greșit/ Chiar de-om întâlni și zile mohorâte și banale,/ Veni-vor mai bune în finale…” (Lecții de viață…) Și de vei fi întrebat: „- Ce mai faci, părinte?” să răspunzi „– Cad și mă ridic…!” (Pateric) Acestea se pot învăța lesne atunci când este rugăciune continuă și aprinsă, credință „cât un bob de muștar”, încât să pricepem că nimic pe lumea asta nu există și nu mișcă fără Dumnezeu, iar Dumnezeu este, în primul rând iubire: „Nu-mi spune niciodată, că-n viață totul este greu// Nu-mi spune, că viața-i doar crunte ierni și toamne// Nu-mi spune că-i tristeți cărunte, negre dezamăgiri// Nu-mi spune c-am pierdut lumina sfântă din priviri// Doamne, spune-i Tu, că viața asta nu-i necroză!/ Fă un miracol, ca ochii noștri în zare să privească!/ Să-i deschidem cât mai larg, într-o altă lume, roză,/ Ștergând ce-a fost urât și rău, tinzând spre-apoteoză!/ Miluiește-ne pe noi, ca suflet, trup să nu bolească,/ Liber să poată să trăiască!” (Nu-mi spune niciodată…) „Toată viața noastră se construiește și poate avea rost doar pornind de la iubire și sfârșind în iubire.” ( Savatie Baștovoi) Dăruind iubire vom primi iubire, de aceea trebuie să-I aducem slavă, mărire și recunoștință Domnului pentru iubirea Sa: „Mi-e sufletul atât de plin de Tine, Doamne,/ Parc-aud Cuvântul Tău, prin sunete de harpă…// Mă las în voia Ta, purtată de Forțele Divine,/ Acolo unde omului, nu-i poate-ajunge pasul…” Credință și recunoștință…

Confesiunea deschisă este începutul visului; un vis frumos și rodnic așteptat ca un musafir de onoare și tratat regește cu pâine și sare: „Mai vino, Visule, să-mi bați la poartă…// Că te-oi întâmpina cu colaci calzi și sare/ și-oi pune de vin fiert, pe foc, în vatră…/ Te-oi aștepta din nopți, pân’ce soarele răsare/ Și-oi vântura omătul ce s-așterne pe cărare,/ Să-ți fie drumul lin… nici câinii nu mai latră,/ fără nămeți, ghețuș și piatră…”  (Vino, visule…)

„Toți oamenii mari au fost cândva copii, dar puțini își mai aduc aminte.” (Antoine de Saint-Exupery) Poeta și-a îngrijit permanent copilul din ea, l-a crescut cu grijă. Simțindu-se „Mereu copil…”, știe să se copilărească frumos și de aceea dorul de părinți, de vremurile de altădată îi pârjolește sufletul și are o fierbinte dorință: „Să-mi văd măicuța iară, tânără c-atunci, voioasă,/ Pe tata cu mustața-i neagră, șapca pe-o ureche…/ Iar eu… EU, copila veselă, codană și năbădăioasă,/ Ajunsă fetișcană, cu zâmbet dulce, mlădioasă,/ Crescută cum se cade, după datina străveche/ Și mândră, fără de pereche…” (Pentru înc-o-mbrățișare…) Nu uită nici marile sărbători petrecute în familie. La ceas de sărbătoare creștinească, Nașterea Domnului și sărbătoarea Sfântului Ștefan (ziua mamei) închină gânduri duioase, de neuitare: „E ziua ta, măicuță și-ți pun cadoul tău sub brad, Așa precum o fac de-atâția ani și ani la rând…/ O lumânare-am să-ți aprind, pe cer am să răsad,/ Un câmp de stele să-ți clipească și-am să prad,/ Din lună plin-o rază, că poate-apari și coborând,/ Sub bradul meu vom sta, jurămintele schimbând,/ Că, nu ne vom uita nicicând…” (E ziua ta, măicuță…) Acum retrăiește copilăria alături de familia sa, soțul și cei doi copii, cărora le dedică versuri pline de afecțiune.

Trăitor de ani buni în țara de adopție, Grecia, Nora Rotaru, în fibra ființei sale și în colțul inimii poartă patria mamă, neamul românesc, istoria cu  eroii săi, limba în care s-a născut și-o vorbește frecvent și corect în vers și nu numai. Fiind la curent cu tot ceea ce se întâmplă în România, cu starea îngrijorătoare în care se află, adresează tuturor românilor un îndemn frățesc: „Trezește-te române, e timpul să pui mâna pe topoare,/ Pe furci, ciomege, ca altădată, că patria ta-ți bolește!// Trezește-te române, uită-te să vezi cum te dezbracă/ Barbarii, vor să-ți fure Transilvania, Oltenia și Banatul!/ Iute te ridică, privește-n juru-ți că pe la spate te atacă,/ Nu uita, că-ți curge sânge albastru, din viță traco-dacă!/ Poți fi ce-ai fost, iarăși pe pământu-ți, luminatul,/ Nicidecum vânatul și înstrăinatul…” (Să ne trezim, români…)

În lirica Norei Rotaru sunt prezente și dragostea și natura. Atrage atenția într-un mod plăcut un poem de inspirație bacoviană: „Din ceruri ploaia se prelinge-n puhoaie…// Cad fulgere cu tunete, ca fierăstraie,/ Cerul despicând în bucăți pentr-o clipă…/ Scrâșnesc pe bulevard roți de tramvaie, Șuieră prin aer, ca bici stropi de ploaie”. În acest tablou autumnal, poeta inserează detalii din viața boemă a metropolei, ea însăși fiind eroina unei seri pluvioase, stând cu muza la un ceai: „Pe undeva stau și eu, într-un colț de tablou,/ La fereastră privind, sorb ceai gânditoare…/ Ceva versuri picură, din mine-n stilou,/ În ritm de vals, jazz și-argentinic tangou”  (Seară-n oraș)

Într-un volum cu poeme deosebit de inspirate, cu o sensibilitate specială și profunzimi tainice, cu un mesaj stăruitor și vibrant, spre surprinderea cititorului, autoarea include și un pamflet, prin care pune față-n față creația și icoana Marelui și Ilustrului Eminescu cu portrete hâde ale unor pretinși poeți: <Astăzi e ziua neamului, cea mare,/ Slăvim pe GENIUL nostru, Eminescu…/ Ne-mbulzim în gloată, care mai de care/ Cu mici, cu mari, cu „talente rare”,/ Pompos scriind unii- „’autor Bășescu”!/ Că ce? Este într-un fel și el un, „-escu”!> (Vai de noi, poeții în snopi…) Poemul atrage atenția prin tonul șugubăț, bagatelizant și ironic față de cei din urmă.

 Volumul „Pe tărâmuri neumblate” merită o amănunțită analiză, menită să descopere dimensiunile lăuntrice și semnificațiile confesiunilor reflexive lirice, suplețea promovării viziunilor și a unor stări de revelație. Un adevărat continent liric, care se întinde în timp și spațiu, la nivel fizic, psihic  și sufletesc, fără proiecții tenebroase și solitudini dureroase.  Un lirism care a evoluat treptat cu mijloace de expresie de o evidentă finețe și noblețe estetică, o pudoare verbală și stilistică, un ton degajat și discursiv al imaginației cromatice și al corzii poetice.

Interesant este și faptul că toate titlurile poemelor au la sfârșit puncte de suspensie (…), ceea ce ne face să credem că autoarea dorește să spună și noi să înțelegem cu mult mai mult prin titlu decât pare la prima vedere; este un motiv de meditație, o invitație la o analiză mai atentă, riguroasă a intenției eului liric de a glăsui.

Citind poemele și meditând îndelung pentru a înțelege și recepta mesajul, descoperim un îndemn la căutarea fericirii în viața dăruită de Creator. Nici un efort nu este prea greu, prea mare pentru a întâlni fericirea. Niciun timp, niciun loc nu trebuie exclus din căutările noastre; și dacă, autoarea ne recomandă să începem acest periplu din interiorul nostru, ne spune și faptul că vom descoperi cu siguranță și „călăuza” care să ne însoțească pretutindeni spre noi și spre lume: „Și, scormonind prin grote, bordeie și palate,/ Ți-am dat de urmă, pe tărâmuri neumblate…// Parcă mă așteptai, (știai?), blândă și pioasă,/ Doar câțiva pași și… te-aș fi prins de poală…/ Dar, deodată, privirea ți-a devenit tăioasă,/ ca lamă de cuțit m-a sfredelit și, furioasă,/ Cu vocea rece mi-ai poruncit: <Te scoală,/ Du-te și mai fă prin viață o rotocoală,// Ca să nu crezi tu, că poate la necazuri,/ Din drumul meu voi zăbovi, în tălmăcire,/ Vremea să mi-o pierd aiurea, dând răgazuri,/ La orișicare muritor, cu orice fel de nazuri,/ Cu orișicine, cu mintea-i prăpădită-n născocire…/ EU doar una sunt: mă numesc FERICIRE!>”(Pe tărâmuri neumblate…) Se pare că și pentru Anna-Nora Rotaru  „Fericirea nu este un dat. Ea derivă din acțiunile noastre.”  (Dalai Lama)

 

———————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

Decembrie 2020


Etichete: