Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…

Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…

(o scrisoare unei vechi cunoştinţe îngrijorate de dictatură, de vaccinuri şi de viitorul lumii)

Dragă C.,

Mi-ai spus o poveste. Dureroasă, sinceră, tristă, şi poate, în cele din urmă, adevărată.

Acum e rândul meu să-ţi spun altă poveste.

Tot ce simţi tu e adevărat şi rezonabil, dar numai în logica lumii. Ai uitat să priveşti lumea prin ochii lui Dumnezeu, şi ai „căzut” în statistica omenească. Lumea de azi e condusă de dorinţe de putere, de bani, de sete de stăpânire, de globalizare, în spatele cărora, stă, într-adevăr… mintea Celui Rău. De aceea Mântuitorul a spus încă de acum 2.000 de ani că „lumea sub stăpânirea celui Rău zace”. Cumva, pe exterior, aşa a fost dintotdeauna…

Şi cu toate astea, dragă colegă C., lumea de azi, şi lumea din fiecare epocă a istoriei, e, din punct de vedere duhovnicesc, o poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi… Asta e ceva minunat! Şi mai presus de minte.

E vremea să meditezi la acest gând de Sus. Asta e taina. Dumnezeu lasă puterea Zmeilor (oameni conduşi de impulsurile celui Rău) să se manifeste în lume, să se desfăşoare, să arate ce poate… Zmeii sunt într-adevăr teribili, dar asta numai ca să se arate cât de minunaţi sunt Feţi-Frumoşii! Adică oamenii călăuziţi de îngeri şi de sfinţi, în spatele cărora stă Mintea atotcuprinzătoare şi atotproniatoare a lui Dumnezeu. Care e adevăratul Făt-Frumos!

Asta ne scapă nouă mereu, creştinilor. Privim lumea în mizerabilitatea ei. Şi prin ochii lumii, şi ai pandemiei, şi ai măsurilor anti-democratice care ne aşteaptă, lumea viitoare pare să devină un ghetto destul de mizerabil, în care nu se vor bucura decât cei care se acomodează cu sistemul, ca un fel de argaţi fericiţi. Creştinii sinceri şi angajaţi nu. Ei cel mai probabil vor suferi.

Dar lumea, draga mea colegă, n-a ieşit niciodată din povestea lui Dumnezeu! N-a ieşit niciodată din paradigma basmului Zmei – Feţi Frumoşi. Numai noi am căzut în slaba noastră minte, care crede că e puternic numai cine face zgomot şi rumoare pe lume. Mental vorbind, noi suntem în captivitatea Zmeului şi am ajuns să ne însuşim chiar statutul de „domestici” ai lui, de oameni sechestraţi care nu-şi mai văd ieşirea. Dar ieşirea nu va fi omenească, sau juridică, sau prin vreo haiducie a lumii. Ieşirea adevărată din această criză se face în afara dimensionalităţii lumii. Adică Dumnezeu îşi arată Împărăţia Lui peste dezordinea şi haosul de pe lume, lăsând chiar dezordinea la locul ei. Ba chiar absurditatea şi nedreptatea lumii. Aşa a făcut şi cu lagărele, şi cu deportările şi cu închisorile şi cu toate Crucile existenţei noastre româneşti…

Ţie, stimată prietenă, trebuie să-ţi spun o poveste cu înţelesuri tari. Pentru că, după cum vezi, nu ajută consolările moraliste, fiindcă moralitatea e o lume care dublează duhovnicia, adică un fel de surogat al ei. Duhovnicia e paradoxală, e impredictibilă, e copleşitoare, e, dacă vrei… zen. Moralitatea e o consolare pioasă a lumii, o telenovelă în care eroul nu scapă… Chiar şi încurajările celorlalţi că „o să fie bine”, „o să aibă grijă Dumnezeu”, dacă se gândesc în câmpul moralităţii consolatoare, nu sunt altceva decât nişte biete speranţe ale lumii. Care bineînţeles că nu ne pot scoate din depresie. Depresia lumii nu se vindecă cu medicamente ale lumii. Nici chiar cu acele „rugăciuni” care sunt recomandate ca nişte consolări, când de fapt sunt prelungiri ale fricilor şi insecurităţilor noastre cu care ne adresăm lui Dumnezeu. Or Dumnezeu e prea minunat şi prea înţelept cu noi să ne răspundă pe frecvenţa acestor tremurări ale noastre, după chipul lumii. Nu ne judecă, bineînţeles, dar ne trage mintea la loc larg, la loc deschis, iar acea lărgime de inimă constituie însăşi Răspunsul.

Deci iată povestea, stimată prietenă. Povestea cu înţelesuri „tari”.

De când sunt călugăr, de 15 ani, m-am dezvăţat de povestea scrisă de „lume” pentru mine. Am abandonat-o de mult, ca să intru în povestea lumii (re)scrisă de Dumnezeu pentru mine, în cu totul altă cheie. Şi în această poveste, cele mai fericite zile ale existenţei mele au fost – să nu te miri – … cele în care m-a atacat Cel Rău.

A fost, de pildă, o zi astă-toamnă în care am fost la B. cu nişte treburi şi am dormit la casă la o rudă de-a mea. În noaptea aceea am avut o „vizită” a celui Rău. I-am simţit, ca în toate celelalte dăţi, teribila ură, teribilul dispreţ, josnicia cu care mă privea!… Dar cel mai înfricoşător nu era răutatea Lui. Ci mai degrabă înspăimântător era faptul că părea, cumva… că mă ştie! E ciudat, nu-i aşa? Vrăjmaşul părea că mă ştie, că mă cunoaşte cine sunt, şi de aceea ura lui era atât de personală şi de abominabilă. Părea că eu sunt cel mai mare duşman al Lui, că i-am făcut cel mai mare rău pe care i l-a putut face cineva vreodată…

Dar acum, dragă colegă, când îţi scriu aceste rânduri, înţeleg cât de minunată este lucrarea lui Dumnezeu cu mine! Acum înţeleg deplin. În aceea zi am simţit toată ura personală a celui Rău, şi am tremurat ca frunza. Dar m-am aruncat imediat în rugăciunea Doamne-Iisuse, şi am simţit, cum, încet-încet, toată ura lui, toată revoluţia Lui, tot cutremurul care voia să-l producă lumii şi mie, se depărta încet-încet, ca o muzică dată cu fade, în altă cameră… şi afară din casă. Ştii ce am înţeles minunat din această ură a Diavolului…? Am înţeles, dragă colegă, cât de preţuit sunt în ochii lui Dumnezeu! Cât de important sunt eu, o fărâmă de om, pentru întreaga Umanitate, dacă Diavolul şi-a dat osteneală să mă urască atât de personal şi atât de irevocabil pe mine!! Faptul că Zmeul a avut ceva de împărţit anume cu mine, că mă voia exterminat, desfiinţat de pe lume, m-a făcut să-mi dau seama cât de minunat e rostul meu pe lume! Şi, odată cu mine, al oricărui om. Am înţeles, indirect, ca o parabolă, că Făt-Frumos, adică Dumnezeu, m-a adus pe mine anume pe lume, cu o miză anume, că să sporesc eu cu prezenţa mea taina lumii. Şi că acest rost al meu pe lume – şi cum e al meu, aşa şi al altora – încă nelămurit, îl deranjează nespus de tare şi definitiv pe duşmanul lumii şi al lui Făt-Frumos… Pe Zmeul. Pe diavolul.

Ce să-ţi zic, stimată prietenă…? Sunt şi acum mut de fericire! Parcă taina lui Făt-Frumos s-a atins ca o adiere de obrazul meu, şi am simţit, pentru o clipă, cât de minunată e lumea lui Dumnezeu! Prin ochii lui Dumnezeu. Şi dacă s-ar fi întâmplat asta prin 1945, când era grozăvia războiului mondial, şi dacă m-aş fi născut prin închisorile comuniste din anii 1960, şi dacă aş fi murit la Revoluţie pe străzile din Bucureşti… dacă în oricare din aceste împrejurări m-ar fi atins aripa lui Făt-Frumos pe umăr, sau pe minte, aş fi rămas la fel de trăznit de fericire!… Aş fi înţeles, şi atunci, ca şi acum, că nicio grozăvie a lumii nu a putut opri crearea mea pe lume, şi că taina de a exista şi de a fi în lume, în Lume, merită orice globalizare şi orice dictatură pe care se întâmplă s-o facă oamenii. Că fericirea de a fi copilul trimis al lui Făt-Frumos în lume nu poate fi învinsă şi ştirbită de nimic. De Zmei, de Muma-Pădurii… de nimic.

În dimineaţa aceea, la ruda mea, m-am sculat, mi-am băut ceaiul şi am plecat în oraş cu treburi. Nu i-am tulburat familia cu povestea mea călugărească teribilă. Dar ziua aceea am simţit-o ca o fericire aparte, ca şi cum în zorii zilei am privit un mare Eveniment din taina lumii, mi s-a deschis o fereastră în lumea lui Făt-Frumos din spatele lumii cârmuite de cel Rău… Şi am fost nespus de liniştit, de senin, chiar de bucuros să merg pe aceleaşi străzi cenuşii ale Bucureştiului pe care le ştiam din facultate. Oameni cu măşti, retraşi, speriaţi, neliniştiţi. Dar în inima mea parcă se întâmplase o poveste la scară universală, parcă rulase Titanicul şi aflasem adevăratul deznodământ… acela în care nu murise nimeni, de fapt, ci toţi erau în mâna lui Dumnezeu! S-a dat deoparte cortina şi am văzut adevărata şi măreaţa Piesă de Teatru care se juca în spatele scenei lumii…!

E cumva, ca acea poveste din Pateric, când un călugăr tânăr a văzut în vedenie cât de multe sunt duhurile rele care împresoară lumea, erau ca nişte păsări negre care întunecau tot orizontul. Şi s-a speriat şi i s-a făcut inima ghem. Dar părintele lui i-a făcut semn să se uite în cealaltă parte a Cerului. Şi acolo a văzut duhurile bune, slujitoare ale lui Dumnezeu, nenumărate, luminând tot Răsăritul…! Şi i-a zis: „Vezi, fiule, aceştia care se luptă împreună cu noi sunt mai măreţi decât aceia răi… Fii liniştit şi crede Tatălui nostru şi Dumnezeu”.

Aşa că, dragă colegă, ai dreptate! Trăim în lumea Zmeului. A Mumei-Pădurii. Dar asta niciodată nu a fost povestea… lor. A fost dintotdeauna a lui Făt-Frumos, care e sensul şi nădejdea tuturor vieţilor şi destinelor de pe lume.

Zâmbeşte şi miră-te, dragă colegă, de frica ta şi de puţina ta inimă!

Zmei şi Feţi-Frumoşi, stimată prietenă! O, şi, n-aş da zilele acelea cu Zmei pe nimic, pentru că acelea au fost zilele arătării nemărginirii lumii lui Făt-Frumos. O fericire pe care încă n-o merit…!

Mulţumesc că m-ai făcut din nou parte din Taina de care uitasem. Mulţumesc că mi-ai amintit că lumea e în stăpânirea lui Făt-Frumos! Şi mie, şi tuturor.

Cu drag, al tău coleg şi părinte,

 

Părintele I.

——————————

Ierom. Iustin T., 15 decembrie 2020


Etichete: