Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » PRO MEMORIA

PRO MEMORIA

               „Scriitorul total”, cum a fost numit ȘTEFAN VIDA MARINESCU, este o noțiune nu lipsită de conținut, din moment ce include în ea, pe lângă cele de poet, eseist, prozator, publicist, și ipostaza de istoric și critic literar, manifestată în volume dedicate, mai întâi, unor personalități ale literaturii române (Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Constant Tonegaru, Eugen Simion), mai apoi, în cel puțin 12, unor scriitori aparținând Sudului teleormănean.

               Atenția acordată acestora din urmă are, ca temei, convingerea potrivit căreia „este un mic titlu de glorie a citi și a scrie, a te ocupa, constant, de creația unor sudiști” și, totodată, dorința „ca numele și opera lor să fie cu adevărat (și mai larg) cunoscute în peisajul literar contemporan”. Așa se explică faptul că unor volume remarcabile dedicate exclusiv scriitorilor teleormăneni, criticul a realizat două inedite antologii critice ale operelor unor scriitori aflați în plină activitate creatoare, „care contează în materie literară”, urmate de „Post-Scripta-itinerar critic” (Editura SemnE, 2020), antologie referitoare la opera a „șase scriitori, din păcate dispăruți fizic”, scriitori care s-au mai aflat în atenția sa critică „într-o incursiune anticipată […] de cronicile literare consacrate acestor bravi contemporani” în lucrările anterioare, pentru că, prin creațiile lor au contribuit substanțial la sporirea „zestrei creatoare, literare, a Sudului românesc”.

            Întrucât opera acestora cuprinde „titluri de referință”, dovadă fiind „receptarea, deloc de neglijat, din timpul vieții lor”, criticul antologator urmărește „o re-considerare a trudei lor literare” printr-o nouă „interpretare detașată, deloc circumstanțială, fără idei preconcepute”, realizând „o restituire pe cale critică, exegetică”, deoarece „scrisul lor” este „unul al temperanței, al discreției, al unei depoziții fără de improvizație ori diletantism” și „toți posedă o marcă originală, de re-cunoscut, în contemporaneitate” („Argument(e): Scriitura contemporană, între tradiționalism și modernism. Ipostazele creației”).

            Antologia este și o cercetare critică a operei a șase scriitori, un poet (Paul Amet), doi prozatori (Eugen Delcescu și Gheorghe Stroe), alți doi cunoscuți ca poeți și prozatori (Anghel Gâdea și Nicolae Lupu), un critic și istoric literar (Mircea Scarlat), toți fiind autorii unor volume „majore, importante, publicate în existențe trăite și pentru literatură, vieți oprite, din nefericire, în mai toate cazurile, prematur”.

            Paul Amet (1927-2008), cu patru volume de versuri, se prezintă ca un „poet redutabil, autor de lirică tradiționalistă cu reflexe moderniste”, cu „poezii concentrate”, cu un ton liric „confesiv, sobru, contemplativ” din care transpare o diversitate tematică realizată prin motivele literare, uneori de natură expresionist-simbolistă și tradiționalistă, toate sub semnul timpului, „dușmanul de moarte declarat”. În multe poeme, „filosofia existențială, auctorială, e stoic-sceptică”, interogațiile evidențiind un eu liric „atât traumatizat, cât și vindicativ”. Prezența versurilor „memorabile, veritabile profesiuni de credință, alcătuind un corolar liric revelator” evidențiază faptul că poetul cultivă „o poezie robustă, clară, a unei voci lirice grave, de real fior metaforic”.

            Eugen Delcescu (1938-1992) este „prozatorul ingenios, modern”, autorul unor romane a căror tramă este una „de factură familial-casnică” trecând prin „medii” diverse, cu „secvențe citadine, complicații de la partid, tribulații domestice, consilii profesorale”, pentru a se ajunge, în mod realist, la „excelente pagini despre detenție”, despre „lupta de clasă”, ca în primele două. Alte romane au în autorul lor unul „horror și moralizator, absurd și ludic, într-un satyricon delirant” realizat dintr-o „sumă de povestiri” cu substrat autobiografic, din moment ce personajele sunt locuitori sau profesori din mica urbe, prozele, „organic structurate” fiind „antitotalitariste”, în care „parodierea comportă umor negru, solitar, vizând adevărul, neadevărul și lumina”.

            Anghel Gâdea (1935-2018), „poet și prozator polemic și combativ, un alt spirit epic și liric”, este autorul a șase volume originale și al unei antologii de versuri și a două cărți de proză scurtă, toate publicate la vârsta senectuții.

            Atent la tehnica poetică și la tematica liricii, criticul constată preferința poetului pentru „un arsenal clasic”, prin prezența unor „evocări și rememorări, întoarceri la sat, în trecut, la părinți”, cu un stil tradiționalist și folclorizant cultivat „ca sfidare a modernității” de către un poet „cinic și exclusivist, sentențios față de optzecism”, de multe ori repudiind „versul la modă”, dar pe care „îl practică, totuși” în alte volume preferând „versul alb, aritmic și cu accente moderniste și post-paradoxale”. În felul acesta, poetul este „polemic, necruțător față de melodramă și romanțios”, cu o atitudine „incisivă […], cu pusee mizantropic-corozive”, uneori „încercând să fie optzecist”,  justificând, astfel, „interogația, paradoxul, precum și reflecția caleidoscopică, o anume transparență și îndrăzneală lexicală”.

            În genul epic, Anghel Gâdea se remarcă prin „proze realiste, tradiționaliste, de simplitate și discreție, cu observație frustă și cu știința firului epic coerent, de nudă expresivitate”, surprinzând „mici destine, aer de snoavă, eroi mărunți și miză similară”, participând la „întâmplări veridic relatate, dar de scurt elan și moderat, esteticește”.

            Oltean „teleormanizat”, Nicolae Lupu (1947-1999) s-a afirmat ca poet, autor a șapte volume, iar, ca prozator, a publicat șase romane și trei cărți de proză scurtă. Ca poet, debutează cu un „op modest, elegiac”, într-un stil „tradiționalist, în nota moderată a epocii”, cu timpul, devenind creatorul „matur, lucid, sincer”, sub influența noilor orientări estetice, aducând o „imagistică sentimentală decorativă, cu livresc, în texte moderniste, interogativ-romantice, de densitate”, multe poeme evidențiind un „aer de joc, de improvizație, cu imagini inedite și simbolistice, șocante”, cuprinzând „versuri cu conotații, caleidoscopice”.

Prozatorul este interesat de mediul rustic, romanele și prozele scurte vădind un creator care „știe a face portrete, a construi scene și situații, se mișcă dezinvolt în zona magiei, a credințelor, a obiceiurilor rurale, cu abur liric, între intrigi și vorbe neaoșe”. El cultivă o „proză cu flux și fior liric, folcloric”, având „știința detaliului și a dialogului”, cu elemente autobiografice și în care „satul e etern, anistoric”.

Gheorghe Stroe (1953-2017), „prozatorul realist și fantast, autor cu virtuți moderne”, este cunoscut prin proza sa scurtă și prin singurul roman, „o subtilă meditație asupra condiției umane, a convertirii personalității în circumstanțe excepționale” în perioada totalitară. În prozele sale, al căror topos este Valea Sării, un „loc al dilatării temporale, al ieșirii din contingent”, scriitorul cultivă „un real banal ce conduce la fantastic, operând cu personaje ispitite de revelație”, prezente „în toposul cunoscut, magic și între real și fabulos, unde profanul e convertit […] în magic”.

Considerând că „unui prozator nu îi este simplu să mențină o cronică literară cu o anumită ritmicitate, din simplul motiv că «te scoate din mână»”, cum declara într-un interviu,  Gheorghe Stroe publică, totuși, volumul „O sacoșă cu cărți” în care adună reflecțiile sale asupra cărților confraților, despre care criticul antologator crede că „multe cronici sunt complezente, scoase din sacoșa largă, de piață” și că au „puține virtuți critice”, constatând că el „rămâne, totuși, prozator”.

Mircea Scarlat (1951-1987), critic și istoric literar foarte tânăr, a fost autorul unor studii despre scriitori români ca Miron Costin, Cezar Bolliac, Ion Creangă, George Bacovia, Ion Barbu și al unei impresionante lucrări în patru volume despre „Istoria poeziei românești”, operă care „atestă […] un mare efort, o mare ambiție, o documentare vastă, acribie istoriografică de luat în seamă”. Este semnalat și romanul postum „Un romantic întârziat”, o carte a „candorii, a francheții, a unui spirit în formare”, surprinzând un „univers emoțional, sentimental, cu fapte obișnuite pentru orice copil-adolescent”.

Aidoma celorlalte, această antologie critică subliniază interesul și considerația autorului pentru mânuitorii teleormăneni ai condeiului și, cu deosebire, respectul pentru cei trecuți în veșnicie, deoarece „scrisul lor a marcat o epocă, e definitoriu ca probă de profesionalism și de conștiință”, făcând cinste literelor din această zonă a Sudului extrem.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN