Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » NOI APARITII » LUMINILE OMULUI: O NOUĂ APARIȚIE EDITORIALĂ DUMITRU GĂLEȘANU

LUMINILE OMULUI: O NOUĂ APARIȚIE EDITORIALĂ DUMITRU GĂLEȘANU

*

Artizan

Între statui

fēng-shuǐ de hârtie,

se face în noapte târziu.

Nu mai știu

unde sunt,

ce încă mi-aș dori să fiu,

un singur lucru însă e cert –

îmi place să fiu pozitiv,

mereu să fiu creativ.

Poezia

ca alt fel de-a fi

și a cunoaște ceva

mai mult despre sine,

astfel cum aerul

ni-i sfânt legământ

pe pământ –

ea singură

mă face

să fiu

ceea ce sunt.

Dogma filosofică

alunecând abrupt în secret

într-un potop de har și lumină,

ca un stil de viață menit a tinde

spre eul profund,

gata să filtreze

cu infinite viteze

materia lirică-a unui înțelept poet,

imaginea lumii lipită de retină.

De la poezie

învăț mereu

câte ceva despre tine,

TU cititor

prezumtiv –

atemporal

hălăduind

prin lumine.

Noi suntem

ceea ce poezia

ne face să fim,

să trăim și să iubim;

umbra timpului alunecoasă

curgând printre degete,

nesățioasă.

Între

statui

vechi de hârtie,

se face noaptea târziu.

Pe când

inima gândește, pioasă,

la tainica vibrație miraculoasă,

lumina lunii se lasă, tomnatică –

în liniștea nopții

axiomatică.

Iar eu

încă scriu,

disipând metafizic iubirea,

însă nici pe departe

nu-i meritul meu,

artizan poemul

e marele zeu.

*

Ascensiuni interioare

Ca

un meteorit slăbit

dintr-a gravitației

omniprezentă

strânsoare,

omul

e

însuși

traiectul

gândirilor lui –

în vipia timpului –

mișcare din mișcare.

De

la unealta de piatră

la

geometrie,

de la alchimie

la neîntrecute detalii

în știință, artă și filosofie –

pe povârnișul clipei nepăsătoare,

omul, culegător de însemne,

sub arcada curcubeului

învățând cosmosul

să zboare.

Ademenind cosmogonic

universala

mișcare

în ascensiuni interioare.

La

răspântii

de paradoxuri,

așa cum se-ntâmplă

în regula de trei simplă,

cu mireasma zăpezii la tâmplă,

verbul poetic se-ntoarce la sine.

Într-un poem luminos

înflorind zilele mele,

în ordinea cuvintelor –

prin raportarea la unitate,

de jos în sus ↑ către stele.

În

casa comună a ființei,

sunt

peisaje arhaice

originare

și

arhetipuri multiple

testamentare.

În

ordinea

cuvintelor

din starea de spirit

imaginală –

pe limba ei universală,

poezia cunoașterii

învățând cosmic

să zboare

în

ascensiuni noetice

interioare.

*

Axis mundi

Păcatul

este că

m-am atașat prea mult

de visul acela înalt,

în p a c e vremuit

de istoria lui siderală.

În logica sa formală

întrezărind

un răspuns

la ce-a fost înainte

de clipa inaugurală –

ecuația relativistă a lumii cosmice

devenind în cele din urmă banală.

Dar el a lunecat din vis în vis

pe traiectul destinului literar,

traversând fiorul ombilical

prin arcul fin de cristal –

aparent stereotip –

al versului

împodobit

în arhetip.

Iar gândul

ce străbate

din pieptul

inimii tale –

drag cititor –

înmiresmat

de lumina mirobolantă a sensului:

luând chipul mitic al universului.

În

pomul

cunoașterii –

acolo găsi-vei

sămânța renașterii

perpetue-a lumii

în formă și chip,

efigia omului

timpului

îndestinat ca o frunză

în arhetip.

Pe axa

acestor simple cuvinte

găsi-vei și centrul

lumii eterne : în-minte –

acolo își începe începutul

lumina cerească

difuză,

universală

muză

a omului timpului,

el însuși călăuză.

În

liniștea

liniștii patriarhale,

eliberat de stresul

gravitațional –

gândul de cristal

ce străbate din pieptul inimii tale,

în unda tumultuoasă a versului:

luând chipul magic al universului.

*

Balanțele semnului

Cum

firul de praf

suspendat în lumină,

Zoon politikon

răstignit

în eon –

întrezărind

făptura divină,

între bio și sferă

pe valea uimirii,

la ora astrală

a omenirii.

Prin

servitutea constrângerii

văii celeilalte – a plângerii,

în tabloul semantic

al recuzitei umane

deslușind viitorul

însemnelor firii,

semnificantul noetic al desăvârșirii.

În jurul

lui

gravitând

destinul și facerea,

precum un singur cuvânt

revărsat ca din cer pe pământ –

un ars vivendi : sacrul iubirii,

sensul poetic al desăvârșirii.

Cu propria-mi

alcătuire –

tabloului celest al recuzitei umane

mă-nscriu,

prin actul gândirii rostite

revigorând fiorul iubirii

în liturghia cerului viu,

semnul poetic al desăvârșirii.

În

templul zidit

din aceste cuvinte,

reificând universul

nemărginit al gândirii –

balanțele lui gravitând

meta-arhetipul iubirii,

semnificant noetic

al desăvârșirii.

În psalmul

astral –

miriade de gânduri și-avânturi,

cu vocația undelor

limpezi de râu,

iar lângă

mișcările inimii,

adânc înrourate de stele:

fantasmele și nostalgiile

lumii –

rost(u)ind silaba luminii,

balanțele semnului

vieților mele.

*

Basorelief

Oriunde

gândul mundan

va putea să străbată,

filosofic…- poetic

el este un basorelief

sculptat în idei

și imagini

pe

frontonul timpului fur:

o pată de lumină

pe cer

încrustată –

în culori vii

lăsându-ne vieții

noastre

contur.

Iar

trupul comun

este starea de spirit,

vibrație cosmică

nemăsurată –

în

matricea ființării

infinit

replicată.

O, dacă-ați ști ce greu

e să sculptezi

imaginea lumii pe care-o visezi!

Fiecare

gând

trebuie bine gândit,

modelat, cântărit –

atent șlefuit

cu

privirea,

scoțând în relief

cantabilă tainic

iubirea.

În

orizontul

supercondensat

al evenimentului

timpul e doar o iluzie,

ca și cum ai pipăi peisajul

divers(ificat)

al istoriei

în

ecoul vibrant al momentului.

Arhitectura

trupului meu în mișcare –

ca o aripă ninsă e gata

să zboare,

eliberându-se lin

pe amintiri de lumină

din asfințitul

de soare.

Într-o hologramă divină

proiectându-se versul,

lotușii gândului pur […] universul.

*

ARGUMENT POETIC

 

[În loc de prefață]

 

Tot astfel cum ritualul vieții [°] s-a înfiripat din timpuri străvechi pe pământ, continuând să dăinuie și azi în lumina blândă a soarelui, expresia poetică se instituie ea însăși în lumea noastră sensibilă, precum o gingașă rază adeveritoare a destinului omenesc devenitor întru ființă. Totuși, după cum se poate observa în caleidoscopul etern mărturisitor al ființării, societatea contemporană nu este altceva decât rodul puterii creative a omului înțelept de a sondá intens realitatea nemijlocită, de la un capăt la altul, până în cele mai ascunse detalii și de a o imagina în nesfârșirile ei, chiar dacă, ignorând jocul cu neantul și barierele inimii, astăzi nu mai încape nicio îndoială că aceeași realitate este indefinibil mai amplă decât rațiunea și ambițiile lui iluzorii de a-și apropria întru adevăr tainele universului. Retorica versului meu – pur metafizic – nu face nici el nimic altceva decât să interogheze universul vast al condiției umane, transpus consubstanțial de instanța gândirii poetice pe drumul etern șerpuitor al firescului dimensiunii intramundane. Din această perspectivă – strict literar – arta sacră a poeziei noetice se constituie inevitabil într-o încercare onestă a poetului, tributar funciar prin aceleași limite omenești, de-a izbuti să-și transgreseze cumva propria umbră, chiar dincolo de trandafirul sublim al uitării, până într-acolo unde începe hotarul fără de sfârșit al veșniciei. Dintr-un labirint poetic într-altul, filosofând discret în tăcere, împărtășind aceeași vie prezență între imagini cu rădăcini efemere, sub clopotul sihastru al minunii celeste, în foșnitoare oglinzi se limpezesc mai noi sau mai vechi amintiri; abia în târziu, în amurgul bonom al unor tandre iubiri, sublimat de multiple rigori, el izvodind enigmaticul ‘este’. Locuind giganticul crez al lui Parmenide, între goluri de timp se perindă și vietățile nopții : efemeride; lângă floarea simțirii adusă în dar omenirii de-nvolburatele stele, sub diadema amiezii încărunțind mai toate gândirile mele. Iar îngerul vieții, de vraja măreției universale sedus, în pupila ochiului cosmic iradiind de uimire, el mângâie rănile cerului, renăscânda secundă în asfințire, într-un design reflexiv desferecând infiniții dintre minus și plus, recuperând starea de veghe… cum blândul nostru Iisus. Luminile omului-ʘm, alunecând prin genunea clipitei din împărăția eternității – într-un moment de respiro poemul sideral îl destind ca pe-o spirală de aur ivită în trunchiul divinității, la o bătaie de aripă de paradis înveșnicind magia ființării cu parfumul hipnotic al unui minuscul íris. Aureolat cu dezinvoltura luminii de dincolo de moarte, în tranșeul galactic ce vag ne desparte, o, tu – cititorule!, în palma aceluiași ecou al stelei tremurând plină de har din departe, ce poate fi mai frumos decât sufletul tău fabulos răsărit într-o carte‽

 

Dumitru Găleșanu