Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Lacrimile, ce dor de dor (poeme dedicate mamei)

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Lacrimile, ce dor de dor (poeme dedicate mamei)

MĂICUȚĂ DRAGĂ…

 

Măicuță, mai vino câteodată să mă vezi în vis,

Să te mai simt, să-mi pari că-mi ești adevărată…

Cu brațele întinse larg și cu sufletu-mi deschis,

Să te cuprind, cum poate n-am făcut vreodată…

 

Să-ți mângâi iarași umerii și cu drag obrazul,

Lacrimile ce te-au durut, să pot să ți le șterg…

De te-a cuprins cumva, fără să știu, necazul,

Azi, mai mult ca oricând, să pot s-alerg,

 

La tine-n poală, c-atuncia să mă cuibăresc,

Dragele mânuțe să ți le cuprind, să le sărut…

Să pot, cu mult mai mult acum, să te-ocrotesc,

Cum poate n-am făcut, pe cât aș fi putut…

 

Și, dacă ceva-ți apasă sufletul… să-mi spui,

Poate-o supărare sau, vorbe spuse la mânie…

N-au fost din inimă și-n inimă rog să nu le pui,

Că-s vorbe goale, ce sufletul din noi sfâșie…

 

Măicuță dragă, află că te-am iubit la infinit …

Te port în mine cât traiesc, nicicând vei fi uitată…

Și, de-mi veni-va clipa să mă-nalț înspre zenit

Să-mi vii, de mână să mă duci, ca altădată,

 

Când mic-eram, mai știi ? Mă temeam de beznă,

De-ntuneric, când nopțile-adânci mă-nfricoșau…

Sau, când hățișuri mi se-mpleticeau de gleznă,

Mă cuprindeau brațe duioase, dureri îmi alinau…

 

Mai vino câteodată-n visul meu, dragă măicuță,

Să te mai văd, să te ating, mânuțele să le sărut…

Și-mi lasă c-altădată, pe-aceeași de copil pernuță,

Parfumul tău de neuitat…ca semn că mi-ai trecut !

 

 

E ZIUA TA, MĂICUȚĂ…

 

E ziua ta, măicuță… azi…

E sărbătoarea ta, a Sfântului Ștefan…

Fug gândurile-mi rebele, ca turmă de nomazi,

Prin stele căutându-te, pe coline, printre brazi,

Că, de când tu tot te-ai dus, mi-e sufletul orfan…

Te-aștept iar, cu darul meu sub brad, în celofan,

Așa… ca-n fiecare an…

 

Îl scot din sipet și-l șterg duios de firele de praf…

Păstrez același dar de-atunci, când mi-ai plecat…

E cartea vieții mele, ca cele multe puse-n vraf,

Numai că, am scris în ea, cu auriu un epigraf,

Cu tot ce-am adunat de ani și-n suflet ferecat…

Că, fluviu mi-e iubirea, dragă mamă, n-a secat

E-un dor aprins, nevindecat…

 

În minte port cuvintele ce, niciodată n-am uitat…

Sfaturi, ce mi-ai dat, le spun la rându-mi, la copii…

Ce n-am zis, de multe ori pe-atunci, c-am ezitat,

Spun acum, poate m-auzi, că te iubesc nelimitat,

Că, versurile-mi toate, cu gânduri de tine le stropii

Și, poate ce ne-au amărât cândva, în mine le topii,

Că, așa-s viețile, nu-s utopii…

 

C-au mai de toate, nu numai roze și flori dalbe…

Și, ne-am strecurat noi două, prin multe greutăți…

Ca să răzbatem, scris-am la Domnul multe jalbe,

Din care făcut-am, pe piepturi sângerânde, salbe,

Dar, ne-am prefăcut și-n stânci sau-n alte vietăți,

Ținând de noi departe, dragă mamă, orice răutăți,

Așa, ca două jumătăți…

 

E ziua ta, măicuță și-ți pun cadoul tău sub brad,

Așa, precum o fac de-atâția ani și ani la rând…

O lumânare-am să-ți aprind, pe cer am să răsad,

Un câmp de stele să-ți clipească și-am să prad,

Din lună plin-o rază, că poate-apari și coborând,

Sub bradul meu vom sta, jurămintele schimbând,

Că, nu ne vom uita nicicând…

 

 

DORU-I DOR, MISTUITOR…

 

Măicuță, dragă-mi ești, la tine mă gândesc,

Ades în minte îmi răsare dulcea ta făptură…

Prin amintiri te caut, în vise mi te regăsesc

Aceleași simțăminte, în minte îmi dospesc,

Că simt cum mă topesc și fiecare picătură,

De cuțit mi-e lovitură…

 

Sub basma văd păru-albit și ochii-ți lăcrimoși,

Ștergând cu dosul palmei, lacrime pe-obraz…

Ti-ai pierdut în viață, anii tăi cei mai frumoși,

Cercând prin neguri să răzbați, mărăcini țepoși

Și-acum, la bătrânețe, înconvoiată de grumaz,

Te simt purtată de talaz,

 

Că, departe ți-e copilul… nevoi-nsă m-abătură

Și singură ai rămas, în prea lungă așteptare…

Speranța te mai lasă, să mă vezi în bătătură,

Din drum lung prin lume, ce pașii-mi străbătură,

Pentr-o mai bună viață, dincolo, peste hotare,

Umplându-te de întristare…

 

Dar, am să vin, fă-ți sufletul și inima vitează !

Fă focul, plămădește, să coci pâine în cuptor !

Din grădină rupe flori, proaspete să pui în vază,

Alungă-ți gândurile negre, ține mintea trează,

Că pași vei auzi și ciocănit în geam, încetișor !

Am să-ți vin măicuță, tu m-așteaptă în pridvor…

Că, doru-i dor, mistuitor…

 

 

PUI DE RÂNDUNEA…

 

Mamă, am luat aminte, de toate celea ce mi-ai spus,

Pe coala minții-am scris, punând sfaturile în inventar…

Și de-anii le-au mai șters, le-am ghicit și le-am dedus,

Că destui s-au spulberat, de-atunci când mi te-ai dus,

Tu, poate știind mai bine-acolo, le-i pune pe-un cântar,

Din greșeli, ceva să mai repar…

 

Trecură multe primăveri și veri, mi se adună toamne,

Ce-ar vrea avid din carnea mea, să roadă și să guște…

De ierni mi-e teamă, ger n-aș vrea să mă condamne,

Pe umeri să-mi răstoarne, nămeții adunați în stamne,

Bucăți din sufletul meu blând și neajutorat să muște,

Fulgii, ca gloanțe să mă-mpuște…

 

Mamă, până tu să pleci, mai simțeam că sunt, copilă,

Mă mai certai, mă dojeneai, că erai tu cam pătimașă…

Dar, sub aripa ta, eram mic pui de rândunea, fragilă,

Uneori, de greș dădeam, mă întorceam sub ea, umilă,

Când mă avântam crezând, că sunt tare, mare, uriașă,

Plătind scump d-eram trufașă…

 

Mamă, îmbătrânesc, simt iernile în coaste și mi-i frică,

Tu, far ai fost în mine, am ascultat de sfânta ta povață…

Dar, mi-a fost și teamă și n-am gustat din fiecare clipă,

Că, uneori, grea-mi părea pe umeri, umbra ta de-aripă,

Însă, fără de ea, îs același pui de rândunea, ce-ngheață,

Că-n nopți reci, nu mă mai răsfață…

 

 

CÂTE VIEȚI, CÂTE POVEȚI…

Motto: Sunt pe lume vieți, poveți,

Cât trăiești, ai tot să-nveți…

 

La iveală ieși c-un țipăt și tragi aeru-n plămân,

Căutând cu ochișorii, vreo lumină prin umbrișuri…

Cauți vocea-n șoapte calde, inima și plinul sân,

Să crești mare, să răzbați, vieții să-i fii tu stăpân,

Pas cu pas să o câștigi și trecând printre hățișuri,

Să destrami păienjenișuri…

 

Îți faci tolba ta de vise, culmi în zări să cucerești,

Om cu carte să ajungi, vrednic să fii-n societate…

Și la rândul tău, părinte, vrei familia s-o sporești,

După cum lăsat-a Domnul, după legile-omenești,

Înhămată ca o gloabă, vrei să-ți faci a ta cetate,

Pentru-ai tăi, cu bunătate…

 

Ai cătat să faci un cuib, punând pruncii l-adăpost,

Ca nimic să nu lipsească, cu de toatele-adunate…

Și din răsputeri muncit-ai, fără să ții cont de cost,

Doar să-ți știi că prințișorii au pe lume al lor rost,

Netede cărări să aibă, doar de soare luminate,

Cum visat-ai, destinate…

 

Azi gârboavă, cu toiagul spinteci căi-n singurătate,

Că nu ai băgat de seamă, cum ți s-a golit paharul…

Ți s-au-mprăștiat copiii, pripășiți prin străinătate,

Vești nu prea mai ai de ei… fetele sunt măritate ?

Și fecioru-altundeva… prin război, ca mercenarul ?

Doar te rogi, să-i uite Harul…

 

Ce poți să mai zici acum ? Din cetate-s doar ruine…

Și nimic nu ai pe lume, ți-a fost viața-un vălmășag…

Că atâte-ai vrut să faci, să n-ajungi pe mâini haine,

Pe aproape să ai pruncii, nu pe mări și țări străine,

Să-ți aprind-o cioată-n vatră și iară să-i vezi în prag,

Să-i îmbrățișezi… cu drag…

 

 

LACRIMILE, CE DOR DE DOR…

Moto: „o mamă hrănește zece copii, zece copii nu hrănesc o mamă”…

 

Ce plângi maică, tu, sărmană, ce necazuri te-au chircit,

Oare ce mână dușmană, într-un șanț te-a îmbrâncit ?

Tu, ce-ai fost așa șoimană, ai născut, greu ai muncit,

Cum să ceri azi de pomană ? Drumuri pașii-au bătucit,

Șiruri, lacrimi de dojană, sapă-n chipul tău zbârcit,

Cu privirea-ți, vie rană, în ochi sterpi de-atât bocit,

Mergi agale-mpleticit…

 

Tu, ce-aveai de toate-n casă și-ți știai de socoteală,

Așteptând copii la masă, îți puneai de plămădeală…

Mulțumind ce Domnu-ți lasă, munceai fără oboseală,

Făceai cruce evlavioasă, mulțumind de-agoniseală

Și din viața saracioasă, far’ să stai mult la tocmeală,

Ajutai și pe-alți să iasă, cât puteai, din cătrăneală,

Fără bai și osteneală…

 

Și-azi, n-ai casă, nici ogradă, nici măcar vreo încăpere,

Dup-atâți ani de corvoadă, n-ai vreun loc pentru ședere…

Te-au zvârlit ca zdreanța-n stradă, cauți tu locuri stinghere,

Sau de-i cald, de-i frig, zăpadă, lumea ta e doar tăcere…

Nu mai vin copii s’te vadă, că sunt scumpi azi la vedere,

N-au ei timp să mai purceadă, când acum tu n-ai putere

Și nimic nu au a-ți cere…

 

Nu le doare lor măseaua, nici pe-acelor lumi creștine,

De te văd, ei trag perdeaua, că-i jenant și li-e rușine…

Nu mai știu de mahalaua, prea își au priviri străine,

Sunt boieri și tu beleaua, nu mai vor a ști de tine…

Fără cuib, ca rânduneaua, îți cerșești colțul de pâine,

Doar de-or auzi cazmaua, că murit-ai ca un câine,

Poate… or veni-ntr-un mâine…

 

Maică, ești pe lume singură, nu mai ești ca altădată,

N-ai ce pune-n lingură, de ce-aveai de preț, trădată…

Faci broboada ștergură, fruntea s-o ștergi, asudată

Și te pierzi în negură, în val de gânduri cufundată…

Timpul nu te-asigură, că viața s-o schimba vreodată…

Colo-n sus, pe măgură, găsi-vei-n veci, ce niciodată,

Liniștea, nu ți-a fost dată…

 

 

DINCOLO DE DURERE…

 

Atâta dor am strâns în mine și tot atât suspin…

De casa părintească și de-al meu dulce meleag…

De-amintirile copilăriei păstrate sfânt în scrin,

Cu toate visurile de-atunci, ca dalbe flori de crin,

Cu chipul mamei mele răsărind din neant cu drag,

Ard lacrime, mă ard…pe drumu-mi de pribeag…

 

Durere adunai în suflet, c-amară băutură,

Atâta vreme cât s-a scurs, cu zile prigonite…

Pe alt tărâm în depărtări, pașii-mi străbătură,

Bucăți din mine lepădând, la fiecare cotitură,

Cu gânduri ca lăcrămioare, albe și neprihănite,

Ce-și scuturau petalele în așteptări lihnite…

 

Orfană sunt măicuță, de-ajutor, sfaturi, cuvinte,

Când nu știu cum să fac, pierdută-n cugetare…

Îmbrățișarea ta-mi lipsește și mâna să m-alinte,

Pe fruntea mea brăzdată, de-i rece sau fierbinte,

Pe-obrazul meu crestat, bântuit de întristare,

C-aș vrea dar nu mai pot să-ți cer maică iertare…

 

Aș vrea să-mi fii aproape și să-mi stai la căpătâi,

Să simt parfum de mamă și gura ta-mi șoptească,

Un dulce cânt de leagăn, s-adorm și să-mi rămâi,

Povești să-ți mai ascult, gângăvind vorbe dintâi,

Ținându-mă în brațe, gata pumnul să zdrobească,

Să m-apere de rele, până aripe să-mi crească…

 

În vârtej trecut-au anii, pe ochi s-așterne-o brumă,

Că prea departe-mi ești și eu prin lume-s rătăcită…

Când zborul mi l-am luat, mi-ai dat un pumn de humă,

(Și-acum m-arde-amintirea, simțind că mă sugrumă),

Udat de lacrimi, jar în mine, rugând cu fața ta bocită

Să nu te uit vreodată, nici casa cu cărarea-i bătucită,

Zicând că de-oi răzbate, muri-va fericită…

 

 

 O ULTIMĂ SCRISOARE…

 

Dragii mei dragi, copii ce mi-ați plecat…

Vă scriu acum, cât mai văd și cât mai pot…

Că, de când v-ați dus, în sat râul a secat

Copacii din livadă, din rădăcină s-au uscat,

Nici minte nu mi-a mai rămas, ca să socot,

De am sau poate nu, pe lume vreun nepot…

 

Tare-aș vrea să știu, dacă vouă vă e bine,

De traiul vă e bun sau, multe griji de-aveți…

Acolo unde-ați poposit, pe plaiurile străine,

Oare se poartă alții, cu voi cum se cuvine ?

Nu vă supărați, de mai întreb și dau poveți,

Departe de mine, cât înc-o să-mi ședeți ?

 

Că, plecat-a sus și-al vostru biet tăicuță…

Așteptând cu-amar, pe scăunaș în tindă…

Cu ochii adumbriți, privind spre potecuță,

Poștașul de-o să-i lase, vestea pe măsuță,

Că veți venii… curajul sufletu-i să-i prindă

Cu brațu-i descărnat, din nou să vă cuprindă…

 

Răbdare am făcut și tot am zis s-aștept,

Dar, zi cu zi îmi crește și mai mult mâhnirea…

M-apucă un junghi, mă sfredelește-n piept,

Simțind destinul fiind cu mine prea nedrept,

Dar voi să vă mai văd, pan’ s-o stinge privirea

Și-apoi, poate să-mi vină, în tihnă mântuirea…

 

Copii, azi vă trimit, poate-o ultimă scrisoare…

De timpul vostru prețios, nu voi să fac risipă…

Povara mi-este grea, bătrânețea-i închisoare

Și, nu știu dacă mâine îmi va fu o zi cu soare

Sau, poate negrul întuneric, cu fâlfâiri de-aripă,

Sufletul o să mi-l fure și ultima mea clipă…

———————————————

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU

27 Decembrie, Sfântul Ștefan

Atena, Grecia


Etichete: