Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Dumitru MNERIE: Lumina iubirii din icoane – Cugetări la gura sobei …

Dumitru MNERIE: Lumina iubirii din icoane – Cugetări la gura sobei …

Anul 2020, deși un an de grele încercări pentru toată lumea, se încheie cu luminițe de sărbătoare, clinchet de clopoței, cu melosul colindelor și miresme de cozonac … parcă la fel ca-n fiecare an. Unii s-au putut relaxa citind destinși „Lumina iubirii” (o poveste romantică la modă și de sezon a romancierului american de succes Jay Asher), în care se regăsește tema, atât de cunoscută și totuși atât de aplicată și azi, cea  a efemerității iubirii. Parcă am uitat de postul premergător, sărbătoririi Nașterii Domnului, când fiecare ne-am căutat icoanele pentru reculegere și rugăciune, cu gândul bun la cei dragi, care nu mai sunt printre noi, pe care ni-i dorim odihnindu-se în pace, iertați de Bunul Dumnezeu, undeva … pe cărările eterne ale Raiului.

            Definițiile de dicționar sau alte surse la îndemână, ne învață că icoanele reprezintă doar niște imagini „plastice, artistice sau artizanale ale unor ipostaze sau acțiuni ale divinității sau ale unor sfinți sau zeități de rang secundar” (Wikipedia). Dar, viața, prin oamenii care ni se alătură, ne dă lecții mult mai valoroase și mai apropiate de suflet. Așa, căutându-mi mama, acum doar prin în cutia cu poze și alte suveniruri m-am trezit înăbușindu-mă în lacrimi în fața unei coli de hârtie pe care este dactilografiată o poezie primită de la Nașa noastră de cununie, Mariana „poeta”, (cum, cu drăgălășenie adăuga mama, când mai povesteam noi între noi …):

 

4 generații alături de Mnerie Drăghina („Babo”)

 

Ce dulce-i cuvântul, MAMĂ

când te privești tăcut

în oglinda vremii

la vremurile de demult …

 

Și cei dragi, în jurul mamei

țes din dragoste și dor

chipuri, zâmbete încununate,

parte din destinul lor.

 

Draga voastră mamă,

pentru voi, este ICOANĂ!

Să-i dea bunul Dumnezeu

Multă sănătate,

zile luminate,

iubiri s-o înconjoare …

 

Un arbore bine înfipt

cu sevă ca nectarul

este rod al dragostei dintre părinți

de la Dumnezeu, tot Darul.

 

Iar voi, dragii mei,

iubiți ICOANA VIE

cu pace și armonie

căci Doamne, bine este să ai părinți…

            La mulți ani, Mnerie Drăghina („Babo”) !

 

Semnează: Mariana Gurza, 14 octombrie 2014. Era ziua în care mama împlinea 82 de ani.

***

Mi-aduc aminte că atunci nu am știut să interpretez corect sensul metaforei „ICOANĂ VIE”, fiind chiar tentat să mă-ndoiesc… „Cum ? … Mama mea ICOANĂ VIE ? ”… Mama, după ce și-a citit „cadoul”, a zâmbit discret, fixându-și pentru câteva momente privirea-ntr-un hău …, neînțeles de mine atunci. Acum știu că-n „hăul trecutului” își căuta și ea imaginea mamei, (Mama Mină, plecată mai demult, cea care ne avertiza mereu, cu o suspectă convingere: „Ei, ei ! … I-ți videa voi când n-oi mai fi …”)

Crăciun-ului ăsta i-au lipsit multe. Nu mă refer la libertatea de a hoinări …,  ci la altele, mai de-ale casei … De exemplu, cozonacul … n-a mai avut aceiași mireasmă … Altădată farmecul sărbătorilor din casa noastră era îmbogățit de „cozonacul de la Ica”. (Viorica Plevan, căs. Rizac, (9.11.1919, Cupca -16.12.2019, Timișoara). Mama mea, care era mult apreciată pentru bunătățile pe care le gătea, degustând cozonacul, zicea de fiecare dată: „Așa bun n-aș știi să-l fac niciodată.” …  Acum un an, la 15 zile după ce Icaa plecat” cam grăbită la ceruri (16 decembrie), în prima zi a lui 2020, și-a-nălțat sufletul la cer și mama.

Zilele trecute, pe un fond sonor al colindelor – semnele bucuriei Nașterii Domnului, eu mă simțeam mai abătut de gânduri, conștientizând că timpul trăit este cuprins de fapt, între 2 comemorări de suflet. Am recitit poezia Nașei. M-am oprit speriat la ultima strofă: „Iar voi, dragii mei,/iubiți ICOANA VIE/cu pace și armonie/căci Doamne, bine este să ai părinți”… Mda! … Așa este. Am rămas orfani … Dar, cum ? … Ne-au murit ICOANELE ??? … Cele care ne purtau de grijă  până … parcă nu așa demult ?… Icoanele noastre vii ne-au devenit doar ICOANE.

Liniștirea mi-am recăpătat-o zăbovind mai mult asupra cărții „Icoane vii”, primită nu demult în dar, „cu dragoste”, direct de la autoare – Mariana GURZA, distinsa poetă, Redactor-șef și fondator al Revistei creștine de cultură, tradiții și atitudine civică LOGOS&AGAPE, publicație de circulație internațională, cu peste un milion de cititori. Am constatat cu plăcere că excelența recentei apariții editoriale, (Editor Emilia Țuțuianu, Editura Mușatinia), este dată de caracteristica originală de a îmbina așa de bine narațiunea unor evenimente istorice, cu proza și poezia pătrunse de o sensibilitate aparte, conducând cititorul către semnificații de mare profunzime existențială.

Argumentele celor menționate mai sus sunt bazate atât pe evidența manierei particulare de exteriorizare a propriilor trăiri, nebănuit de greu încercate de momentele vieții, cât și de modul de exprimare a nădejdii indiscutabile în iubirea lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae, într-una dintre scrieri, menționa că „icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față”. Astfel autoarea asociază imaginile părinților în viață, cu „icoane vii”, datorită minunăției luminii din ochii lor, animați mereu de iubirea dumnezeiască pe care o au față de copiii lor. La fel ca și în cazul icoanelor, prin ochii blânzi și iubitori ai MAMEI din poza-icoană, parcă ne privim față-n-față cu Dumnezeu.

            În prima parte a cărții o descoperim pe autoare, din postura de copil „născut într-o casă parohială, aproape de tot ce înseamnă credință și românism”. În acest spațiu a aflat „drumul spre acea lume a cuvintelor sfințite”, căutând mereu să înțeleagă „sfintele taine” dar și a unor necunoscute din viața de început a părinților, „ … oameni harnici, care și-au lăsat vatra strămoșească, încercând să uite calvarul persecuțiilor staliniste, prigoana și suferința”, resemnați „purtând o viață dorul Bucovinei înlăcrimate”. Prin „puterea cuvântului”, exprimat de autoare cu atâta emoție, alături de dragii părinți îi găsim pe preoții Ioan Țârovan și Adrian Făgețeanu, care au marcat-o adânc spiritual, cu insuflarea unor calități nobile de bun creștin, de patriot, modestie, curățenie sufletească. Povestea de la „Cupca, satul amintirilor” se leagă cu înțeles de o altă carte-document „Vasile Plăvan – un Slavici al Bucovinei”, publicată de Mariana Gurza cu 7 ani în urmă. Povestea de viață a bunicilor și părinților se regăsește într-o exprimare încărcată de tragism și revoltă, culminând în „Căruța cu destine”, respectiv „Chemări tainice”. Urmează propria-i resemnare ascunsă metaforic în „Scrisoare către tata”: „Cum este în lumea veșniciei, tată?” … De aici am început să-nțeleg mai bine sensul „icoanelor vii”, să-mi explic de ce părinții – ICOANE VII nu ne mor, chiar după ce sufletele lor se ridică la cer. Este suficient să le privești părinților poza ca pe icoane și poți să redescoperi dragostea lor dospită acolo, mai îndeaproape de Dumnezeu. „Azi a fost ziua ta, tată. Ți-am adus flori și am avut un sentiment de împăcare cu mine însumi.” … „Acum cred că, într-un fel, ai încercat să uiți prigoana cu dor de părinți, lăsați dincolo de sârma ghimpată, cu frământări nebănuite de noi. Tată, noi am fost „răsplata”! Noi, cele două fiice, poate am reușit să găsim drumul drept spre lumină.” Vorbind cu atâta drag tatei, autoarea parcă-ncearcă să ne convingă de șansa învierii icoanelor noastre așezate prin vitrine. Dar ne mai trebuie să înțelegem și lacrimile poeților, care „uită de ei, de suferința lor și o trăiesc pe a altora. Se contopesc cu cel sărman, ce cei răpuși de boală, cu cei singuri, lăcrimând, simțind durerea, durerea lumii.” („De ce plâng poeții?”). În acest „intermezzo” al cărții cititorul primește un mesaj esențial pentru înțelegerea misiunii divine încredințate poeților, dominați de „o singură dorință”, aceea de a găsi „în toate armonia, liniștea și pacea sufletească”. Se-nțelege drumul greu parcurs, presărat uneori cu umilință ” … dar este ”drumul spre mântuire”. … În acest loc al cărții se poate desluși un anume rost al cărții: „O lacrimă și o rugăciune. O lacrimă de poet ce s-a ridicat pe un petec de cer. Pentru toți cei plecați … Un îndemn spre meditație în prag de seară pentru acei poeți ce plâng durerea lumii…”.

În partea a II-a a lucrării, poeta, se lasă cuprinsă într-un „șir de mătănii, /Unduit lângă candela ce arde” … lăsând la vedere lumina iubirii din „ICOANELE” – aparent păstrate ca simple poze-n casă. Din versurile pline de sensibilitate, presărate cu mai multe adresări directe părinților, se lasă impresia vitalității acestor icoane. „Ai fost și vei rămâne, icoana vie/Pentru toți, veșnică amintire/Te vom purta în rugă sfântă/Mama mea /cea blândă …”. Apoi, după versurile cuprinzătoare ale rugilor iertării și încărcate de emoția reconsiderării celor dragi, poate acu așezați împreună undeva la o masă într-o poiană a Raiului, se descătușează sentimente de iubire de viață, cu care se simțea parcă datoare poeta față de părinții plecați. „Lăsați caii să zburde pe câmpiile-ntinse /Liberi în jocul nebunesc de ală dată,/Fără poveri și fără lanțuri groase/Să simtă ce-i aceea viață.”(„Manifest pentru viață”). Foarte interesantă este duplicitatea reflectată sublim de poetă până spre sfârșitul cărții, pe de-o parte căutând să-ascundă amărăciunea pierderii celor dragi, pe de-altă parte concentrându-se pe înfățișarea icoanelor înviate a propriei drăgălășenii păstrate din copilărie și a farmecului tinereții, cu care și-ar  îmbucura părinții privitori din pozele-icoane, cu dragostea lor imortalizată prin tehnica fotografiei, dar dezghețată de iubirea comunicării de peste țărmuri, poete alegându-l ca interpret chiar pe Dumnezeu: „Dar acum, Doamne, mă desfăt/cu darul tău de viață nouă,/să pot râde, să pot plânge, / să pot lupta, să trăiesc, /precum în neclintirea lor stâncile.” („Mă uit spre cer”). Prin deplina credință ne putem bucura pe veci de icoanele noastre dragi. „Dumnezeu, va avea El grijă de noi!/Ne va ține de mână/Aici,/Acolo,/O eternitate…” („Cele două lumi”).

Autoarea și-ar dori să fie însușit și de generațiile care-i urmează neamul, secretul șansei de a te bucura de lumina iubirii din icoane: „ … mi-a fost dor de mine/cea de la început,/când am cunoscut lumina,/și pace, și încrederea/în puterea Ta,/Doamne al meu./Acum mă rog Ție,/pentru dragoste,/pentru copiii mei,/pentru o nouă renaștere” („În căutarea liniștei”). Poeziile care urmează, reflectă lupta interioară a poetei, desprinzându-se victorios optimismul dat de bucuria vieții primită ca pe-un dar de la Dumnezeu: „Timpul este un poem”, „Împotriva uitării, cântând o liră”, „Totul este o șaradă”, „Prietene, nu te-am uitat”, „Iubirea mea”, „Îmbrățișați de mare”, „Te joci din nou, un pic, un pic”, „Prețuiește clipa”, „Sfidând”. Și totuși smerenia rămâne „cuvântul” de ordine al cărții: „Spre lumea Lui/toate podurile au fost ridicate./ Trebuie să dau vamă/și timpului,/ și icoanelor vindecătoare, / și ultimului cal/ ce rupsese zăbala” („Dor”). Cu credință toate icoanele pot avea efecte vindecătoare, dar sufletul se tratează foarte bine cu lumina iubirii regăsite în icoanele noastre dragi, din care ne privesc grijulii părinții iar prin ochii lor îl găsim pe Dumnezeu.

Oricum, despre viață învățăm în finalul cărții, tot de la Mariana Gurza, că este „… o mare albastră,/apoi un fluviu,/un râu de munte,/un pârâu/care curge spre Apa cea Mare,/spre care trecem cu bănuțul în mână.” („Ce este viața?”)

Acum, mă simt cu cugetul mai împăcat, mai convins că ICOANELE nu ne mor. Cu credință și gândul bun de veșnică amintire și pomenire a părinților noștri putem reaprinde mereu lumina iubirii din icoanele lor, cu care rămas după părăsirea lor, la chemarea Bunului Dumnezeu, unul după altul.

Mulțumesc pentru tot!

—————————–

Dumitru MNERIE

28 decembrie 2020


Etichete: