Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Alexandru NEMOIANU: Frumusețea este în tot locul

Alexandru NEMOIANU: Frumusețea este în tot locul

Ernst Junger, poate cea mai reprezentativă personalitate a culturii germane în veacul XX, a fost,pe lângă un mare scriitor și filozof al culturii,un recunoscut și apreciat om de știință entomolog. Între altele el a descoperit câteva specii noi care îi poartă numele. Studiind aceste forme de viață, Ernst Junger a constatat că doar circa 5% din dotarea biologică are rol practic, existențial, restul este strict frumusețe, risipă de frumusețe. În esență Ernst Junger confirma, cu date științifice, ceea ce vestise Dostoievki, ”lumea se va mântui prin frumusețe” și, încă și mai devreme, afirmase unul dintre Sfinții Părinți ai Tebaidei, ”frumusețea este în tot locul, dar ea se dezvăluie doar dragostei”.

 

De foarte multe ori și cu siguranță că mai fiecare dintre noi, a fost confruntat cu o situație sau,încă mai exact, s-a aflat într-un loc pe care l-a definit că fiind “capătul lumii”. Fără îndoială că era un eufemism și că în termeni reali fiecare își dădea seama, mai ales dacă întâmplare avea loc în spațiul românesc, că în fapt acest “capăt al lumii” nu se găsea mai departe de 30-40 de kilometrii de lumea obișnuită. Totuși acuratețea exprimării era validă, deși metaforică în logică “absolută”. Este deci legitim să ne întrebăm ce anume îi dădea exprimării validitate și semnificație. Aceste „locuri” sunt descoperite mai ales acolo unde avem sentimente, avem străbuni îngropați, acolo unde,prin dragoste,ni se arată frumusețea.

 

Cred că în primul rând este vorba de confruntarea cu o nouă stare fizică și apoi mentală. Împrejurimile obișnuite (asta însemnând mai ales că ele sunt supuse normelor și convențiilor omenești: sociale, economice, culturale) devin fie irelevante, fie secundare și îndepărtate,nu spațial ci psihologic. Important devine aspectul de creație nestricăcioasă a lumii.În fond ne aflăm în locuri care sunt la marginea ori în afara “lumii acesteia”, a lumii căzute,cu toate meschinăriile ei. Priveliștea lumii din clipă creației ne silește să ne verificăm simțămintele și să ne punem valorile, măcar pentru o clipă, în altă perspectiva, să le raportăm la un sistem de referințe diferit. Nu este vorba aici de lirism lacrimogen, ci de capacitatea virilă de a ne vedea limitele și a ne numi defectele. Se mai întâmplă, atunci când ne aflăm “la capătul lumii”, încă ceva.

 

Fragmentele de veșnicie pe care le zărim, micile colibe atipice, clăile de fân care suspină, toate aceste frumuseți nepământești sunt în fond mici rupturi și corectări în decorul murdar și fals, așezat de negativitatea pură și adepții ei, peste lumea creată de Dumnezeu în chip desăvârșit. Aceste mici spărturi în decor ne uimesc și ne arată o frântură din realitatea veșnică, realitatea care ar trebui să fie, lumea” căii, adevărului și vieții”. Lumea care ne așteaptă veselă, zglobie, ordonată,pașnică și liniștită pentru totdeauna. În contemplarea “capătului lumii” întotdeauna vom simți și auzi suspinul lumii neînsuflețite care suferă consecințele stării noastre căzute. Nici o clipă să nu uităm că frumosul nu este alta decât manifestarea simțită a Duhului Sfânt , care “toate le chivernisește”. Ca și orice alt trup “natura” , lipsită de duh, nu ar fi decât un cadavru, iar frumusețea ei și faptul că noi o putem simți , este dovada prezenței Duhului. Legătura dintre ființa noastră intimă și rostul ei și simțămintele ce ne copleșesc, ajunși la “capătul lumii” , mai poate fi ilustrată prin ceva, prin decorul icoanelor.

 

Schematismul decorului icoanelor (al “peisajului”) reflectă nu fața văzută a lumii, ci pe cea duhovnicească, sofianică. În adânca ei înțelepciune arta bisericească înlătură dedublarea legăturii dintre om și natură; înlătura separarea, care s-a ivit după căderea omului, se sublinează “suspinul” naturii pentru mântuirea omului care, singură, (mântuirea omului) o poate desăvârșii pe ea (natura).

 

Locurile zise “la capătul lumii” sunt lăsate cu rost. Ele ne vorbesc despre Adevăr, ne îndeamnă la acțiune pozitivă, ne amintesc că făgăduința desăvârșirii este a se împlini, cu voia lui Dumnezeu și rugăciunile Bisericii Drept Măritoare.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA


Etichete: