Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden

Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden

De obicei, atunci când am o carte nouă în mână, îmi place să intuiesc ceea ce dorește să spună autorul, prin titlu. La denumirea subtilă, metaforică, precum „Insomnia iubirii” de Florin Gheorghiu, publicată în Iași, la Editura Doxologia, (2020) am zăbovit mai mult, cu speranța să-i dezleg complet misterul, decodificându-l aprioric, pentru a înțelege de îndată cam despre ce poate fi vorba în carte. Am încercat să descâlcesc cumva „firul Ariadnei”, însă în fața acestui titlu original, o figură de stil abil meșteșugită, trebuie să recunosc, că nu am reușit decât să-mi pun o serie de întrebări și să mă hotărăsc de îndată, să încep să citesc această carte.

Constat din primele poeme că este o scriere cu totul deosebită de lirica românească modernă, contemporană. Poetul român, adoptat și trăitor în Grecia, a devenit treptat, prin opera sa, un adevărat „aed”. Aedul are și conotația de scriitor talentat, ceea ce dovedește din plin și Florin Gheorghiu prin scrierea sa, care se apropie de poezia epică, specifică Eladei antice. Astfel, rapsodul român și-a dat mâna cu aedul elen, și împreună cântă iubirea într-un mod aparte, împletind spontaneitatea și imaginația cu „intarsii” estetice din mitologie, istorie, știință și cultură.

Prin intermediul poeziei, autorul dorește să stabilească o relație biunivocă de comunicare eficientă între autor și cititor. Mai întâi, poetul sugerează calea cea mai sigură a receptării corecte a poeziei, de către cititori. Cartea începe cu pledoaria  poetică  pentru cunoașterea semnelor grafice ale alfabetului în care se scrie și se citește poezia, poezia fiind „alintată” de scriitor cu sintagma încântătoare de „muzică a sufletului”: „Muzica sufletului… va fi scrisă cu un nou alfabet, numai al acestui poet?// …Poate pentru a scrie minunata  poezie-simfonie,/ Sufletul și inima trebuie să fie și cuib de armonie/ Și stup de cântece, de iubire, de dor și omenie,/ Iar cititorii ar trebui să dorească și să știe,/ Să asculte melodiile scrise cu alfabetul pentru poezie,/ Acest alfabet nou, cu sunetele ciripite din inimile poeților,/ Ca înviate din cutiile de rezonanță ale viorilor,/ Corăbiile cu aer ale cântecelor, din cuibul și stupul inimilor,/ Care plutesc versurile pe aer ca trilurile privighetorilor/ Și ancorează muzica la limanul sufletelor cititorilor!” Astfel, cititorii se pot bucura din plin, de dulceața mierii stărilor și emoțiilor transmise prin vers: „În inima cititorilor, o inimă ca un cuib și stup primitor,/ Unde melodiile din sufletul și inima poeților/ Să fie aduse ca de zborul neobosit al albinelor,/ Ancorând ușor în inima lor ca în portul cel mai primitor?” (Alfabetul poetic)

Odată învățat alfabetul, autorul ne introduce în „Universul cuvintelor”. Cuvântul Începutul Începutului,/ Izvorul cel dintâi al Luminii Soarelui,/ Al Existenței și al Universului,/ Creatorul din iubire al omului și al cuvântului lui!” Cuvântul este Dumnezeu Însuși. Demiurgul universului și al tuturor viețuitoarelor pământului, inclusiv al omului, Ființa Supremă Lumină în lumină și Iubire în iubire: „De aceea trebuie să-L adorăm,/ De aceea trebuie să-L respectăm,/ Așa cum ar trebui și trebuie să respectăm,/ Aerul, Apa, Focul și Pământul iubit,/ Să adorăm și Universul Cuvintelor mereu îmbogățit,/ Ivit din Cuvântul Lumină, Cuvântul Absolut,/ Ce cuprinde Tot Universul până la nesfârșit…” (Universul cuvintelor)

Poetica lui Florin Gheorghiu este de sorginte filosofică. În concepția despre lume și viață a filozofiului grec presocratic Empedocle (490 î.Hr. – 430 î.Hr), aerul, apa, focul și pământul sunt considerate elementele fundamentale din care este creată lumea, concepție preluată și de alți filozofi pre și postsocratici eleni, precum și de unii filosofi din Occident. În acest spirit, autorul încearcă să înțeleagă lumea naturală, pragmatică, dar și pe cea transcedentală, metafizică, să explice ființarea, dar și evoluția acesteia, adică trecerea dintr-o stare în alta, punându-și numeroase întrebări despre Cer și Pământ, viață și moarte, început și sfârșit, aer, apă, foc și pământ, virtute și păcat, iubire și ură, prietenie, pace și război, libertate și opresiune, trup și suflet, moarte și nemurire…

Aerul este considerat elementul fundamental, primul activat, necesitatea sine-qua-non pentru existența vieții aerobe. Aflat între Cer și Pământ este prielnic și luminii, sunetului și zborului; este și simbolul spiritualizării și îndumnezeirii prin înălțare și pătrundere în realități cosmice superioare, înalte. În viziunea autorului, aerul îl însoțește în mod continuu pe om în viața terestră și extraterestră. Primul contact al omului cu aerul are loc încă de la naștere, sub forma unui sărut vital, întrucât aerul oferă oxigenul absolut necesar ființelor nou născute: „Aerul inspirat cu nesaț de prunc la începutul vieții,/ Când un suflet nou ia startul în ștafeta continuității,/ Oxigenul dăruit celulelor ca supt din sânul verdeții/ Nu este și primul sărut salvator al aerului dat vieții/ Și prima alăptare cu oxigen care-i făcută existenței,/ Ca din sânii și gurile cu aer din verdele respirației?” (Aerul și sărutul) Deci, aerul este esențial pentru om, este primul constituent care ne asigură existența, oferă oxigenul pe care îl inspirăm, dar este și hrana necesară în fiecare clipă pentru trup (ca o alăptare, pentru suraviețuire); omul fiind și trup și suflet, poetul consideră că aerul asigură și hrana spirituală a sufletului. „Primul sărut dat respirației e și o primă alăptare/ Din iubire sacră din cer, luminoasă ca o fulgerare,/ Care hrănește existențele până la ultima suflare!” (Alăptarea aerului) Considerând că omul este fragil, perisabil, doar o frunză în vânt, care căutând lumina tinde spre nemurire, induce cititorilor ideea, că în viața pământeană efemeră este imperios necesar să se pregătească pentru viața de apoi, pentru a respira în lumina vie din veșnicie, oxigenul din verdele etern („din sânii și gurile cu aer  din verdele respirației”), adică din verdele absolut viu și etern al Grădinii Paradisului.

Apa este considerată matricea, substanța primordială, din care toate formele se nasc, din care se naște și Pământul („VECHIUL TESTAMENT”, „FACEREA, ÎNTÂIA CARTE A LUI MOISE” Cap. 1: 6-10). Apa reprezintă totalitatea etapelor, semnelor dezvoltării în timp, de la ființare la inexistență. Este elementul care are menire purificatoare spirituală și este considerată simbol al mântuirii, deci, are valoare hieratică și etică maximă. Apa este considerată purificatoare în mai multe religii, dintre care enumerăm: islamismul,  hinduismul, iudaismul, șintoismul, tatoismul, creștinismul ș.a. Referitor la creștinism să ne amintim de botezul Domnului în apa Iordanului, botez făcut de Sfântul Ioan Botezătorul („NOUL TESTAMENT”, Matei Cap. 3: 13-17).

În opinia autorului, apa fiind fluidă este prototipul apei vii, a apei vieții, este concomitent „vie” și înviorătoare. Dă viață, energie, face să renască, regenerează și îmbăiază debutul ontogeniei tuturor vieților, prezente și viitoare, din pântecele materne care poartă „amforele vieții”: „Îmbăind mugurii vieților din clipa cu prima baie,/ În amforele care au apa vie, de viață dătătoare,/ Înflorești flacăra vie pentru-nviere și perpetuare?”. Însă apa are și forță distrugătoare: „Dar ești și coasa vie, fără suflet, care ne răpune,/ Ca apa din tsunami cu valuri fioroase și nebune!”. De aceea autorul se roagă pentru întregul univers, natură, dar și pentru om; „Mă rog ca apa vie să urce tot timpul spre lumină,/ Ca lacrimile primăverii duse la frunza din grădină/ Să stingă setea plantelor scăldate zilnic în lumină.” (Apa vie) „Mă rog ca oamenii să învie mereu cu apa vie,/ Precum eroii din poveștile citite în copilărie./ Mă rog ca și în Rai să-nvie un izvor cu apă vie,/ Și sufletul, ca o ființă vie, s-o bea o veșnicie…” (Apa învierii).

Focul, cel de-al treilea element, ca și aerul și apa, este dual, fiind creativ și distructiv. Focul conferă și perspectiva purificatoare. În sanscrită, cuvântul „foc” are conotația de „pur”, rădăcina, temelia curățării. Focul poate fi sacru, lumină purificatoare, dar  și primejdie, poate arde (focul iadului): „Foc purificator ce ne aduci lumina adorată din cer// …Foc viu din Soare ce ne dăruiești lumina și căldura// …Foc sfânt din candele care-nsoțești ruga fierbinte/ Oferi lumină-n suflet la fel ca toate locurile sfinte!”// …Foc ca din Iad ce arde și pe  nenumărații nevinovați,/ În războaiele pornite ca din demența unor scelerați,/ Vei fi pedeapsa dreaptă pentru adevărații vinovați?” (Focul sacru) Autorul este ancorat în realitate și, plecând de la filosofia antică, semnalează inconștiența celor bogați, aceștia considerându-se nemuritori: „Suntem marionetele mânuite ca de celebri păpușari,/ Ne petrecem zilele uitând că și bogații mor sărmani/ Și murim momiți de falși profeți, de sofisme și bani?” (Focul sacru)

Pământul, valoare primordială maternă, este „mama născătoare de forme vii” (Mircea Eliade). Omul a fost creat din pământ, tot ce iese din pământ este viu și tot ce se întoarce în pământ, ca sămânță, este veșnic viu. Pământul este și fertil, găzduiește și hrănește o infinitate de vietăți: „Țărână cu zămislirea lui Adam, a Evei și a vieții,/ Care dăruiești hrana ca din cornul abundenței// …Gazdă generoasă a biosferei și Paradis al vieții,/ Crescând pomul cunoașterii și binelui și răului,/ Ai născut infernul morților și lacrimile dorului?// …Mă rog ca după cruda moarte sufletele noastre/ Să zboare ca păsările, la lumina vie de pe astre./ Acolo, sufletele ca umbrele ajunse în zbor dorit,/ Vor fi îmbrățișate de lumina cea fără de sfârșit?…” (Pământul și ultima îmbrățișare)  Omul trăiește între disperare și speranță, iar poetul nădăjduiește în eliberarea din lanțul morții pământene, numai rugându-se: „Mă rog ca la finalul călăroriei care îngroapă respirațiile,/ Sufletul omului bun să respire lumină la fel ca miorițele,/ Și cum răsuflă liberi mieii pe pășuni, păscând cu turmele,/ Din lumina visată a Raiului să respire libere și sufletele….” (Pământul și lumina Paradisului)

În opinia poetului cele patru elemente primordiale: apa, aerul, focul și pământul au părți bune și fațete întunecate. Depinde de om dacă dorește și găsește calea de a beneficia de însușirile pozitive ale acestora. În acest sens, din iubirea sa imensă și neîncetată pentru lanțul viu al vieții și dorința permanentei existențe a acestuia, autorul ne dă o binecuvântată sugestie; rugăciunea îl însoțește la tot pasul pe autor, finalul unora dintre poemele sale nu este altceva decât o sinceră și smerită rugă, pentru perpetuarea infinită a vieții pe Pământ.

Florin Gheorghiu nu este preocupat doar de problemele ontologice ale existenței, ci și de probleme gnoseologice. Ne invită la rațiune, ca sursă a cunoașterii. Oamenii: „N-ar trebui să știe că alt loc inestimabil al luminii/ Este în creier, în computerul minune cu neuronii,/ Unde își are locul și stăpânește conștiința omului,/ Cu tezaurul aurului cenușiu al rațiunii și al simțirii?” (Minunea). Această trimitere este necesară și pertinentă pentru că minunea este posibilă doar când privim viața cu luciditate și rațiune, în iubire adevărată, sacră: „Într-o conferință recentă, un etolog a demonstrat convingător/ Că în societatea în care coabităm păcatul a devenit câștigător./ E adulat ca starul, ispitește ca Lucifer și, fiind marele învingător,/ Dorește să primească drept trofee și sufletele și sclavia tuturor.”  (Primirea iubirii)

Autorul și-a însușit în timp o profundă cunoaștere a istoriei, culturii și civilizației Greciei antice, iar prin poezie ne invită la un periplu în mitologia elenă, a zeilor Olimpului. Aduce în fața cititorului pe: Prometeu, Hefaistos, Themisa, Irina (Eirene),  Dyonisos, Ariadna, Tezeu, Atena, Ares…, dar să ne oprim la zeul ARES, unul din cei doisprezece mari zei ai Olimpului, fiul lui Zeus și al Herei. Ca zeu al războiului Greciei antice era renumit prin violență și forță fizică periculoasă, sângeroasă, acesta întruchipa bravura în luptă. Grecia a avut parte de nenumărate războaie, Ares obținând victorii miraculoase, dar și înfrângeri rușinoase. Poetul analizând faptele beligerante pline de oroare ale contemporaneității, consideră că Ares s-a reîncarnat în Zeul Banului și al puterii funeste, cu toate tertipurile imorale din lumea de astăzi, ale hrăpăreților stăpânitori de bani. Ares se transformă luând ipostaze diferite pentru a induce în eroare conștiința colectivă. Florin Gheorghiu, după o serioasă analiză a ceea ce se întâmplă în lume, menționează: „După ultimul război mondial, zeul Ares era exasperat că va fi uitat/ Și, ca personajele malefice, s-a fofilat în timp, apoi zeul s-a adaptat./ Chinuindu-se pentru a supraviețui, într-un final, Ares s-a schimbat,/ S-a metamorfozat ca insecta, pentru că așa era perfect camuflat.”  Acestă transformare în timp este din ce în ce  mai periculoasă pentru întreaga omenire, creând un tablou abominabil, înspăimântător: „Zeul Banului tatuează sufletele cu o frescă a Apocalipsei, macabră,/ Făcută cu ură, violență și demență, fără remușcări, în mare grabă./ Fresca Apocalipsei este pictată cu fondul în roșu viu, al sângelui/ Și în negrul doliului, al morții, al crimei, al nenorocirii și al drogului.” (Noul Ares, Zeul Războiului) La o asemenea stare de lucruri, autorul nu exclude, ci dimpotrivă trage un serios semnal de alarmă pentru preîntâmpinarea unui inevitabil război mondial, anticipând că omenirea s-ar afla pe un câmp de luptă minat (ca în ziua Judecății de Apoi), unde se va desfășura o bătălie apocaliptică între forțele binelui și ale răului, ceea ce nu este altceva decât simbolul Armaghedonului: „Imaginea unui război mondial finanțat de acest nou zeu al răului?”.

În antiteză, Florin Gheorghiu aduce în atenția cititorilor, PORUMBELUL, simbolul Păcii, menționat în „VECHIUL TESTAMENT”, apărând profetic în fața lui Noe la sfârșitul potopului, ca mesagerul sfânt al izbăvirii :„Pasărea a venit cu o ramură verde de măslin, o certă mărturie,/ Că a încetat diluviul și viața  reînviată  va continua  iarăși pe glie!” Porumbelul este prezent și în „NOUL TESTAMENT”, în singura înfățișare „întrupată”  a Sfântului Duh, care a coborât ca un porumbel pentru a ne împărtăși așa și calitatea divină a Mântuitorului. Un porumbel sacru, fără răutate, fără amărăciune (n-are fiere): „Duhul Domnului, ca un porumbel S-a așezat asupra lui Mesia,/ Deci Biblia ne prezintă porumbelul ca fiind sfânt și miraculos!” Porumbelul are  profundă simbolistică creștină, pe care autorul o mărturisește prin poezie: „…porumbelul este simbolul păcii, dar și o pasăre sacră”. (Mozaicul cu porumbelul păcii)

Nu lipsesc din volumul „Insomnia iubirii” nici informații și cunoștințe de astronomie. Versul său cuprinde Pământul și Cerul cu stelele care luminează pe firmament. În decorul feeriei celeste ornat cu strălucirea mirabilă stelelor este confesată cititorului imensa dorință a autorului de salvgardare a păcii exprimată magistral într-o poezie debordând  de fantezie creatoare: „Într-o noapte de poveste, cu stelele de pe cer/ Licărind ca sfinte candele aprinse de un înger  poetul …„De când a plecat în călătoria fără întoarcere,/ Se roagă de dimineață să fie și pe Pământ pace./  Noaptea își înhamă calul cel potcovit cu lumină/ La Carul Mare și umblă pe boltă, fără de hodină,/ Ca să vadă dacă stelele, lumânările păcii din cer,/ Luminează ca sfinte candele aprinse de un înger…” (Carul de luptă)

Cu toată adaptarea firească a poetului la viața și la tot ceea ce înseamnă GRECIA actuală pentru el, rămâne în structura sa intimă, ROMÂN. Întâlnim în carte poeme dedicate bunicilor: „În copilărie, uneori bunica, plină de mândrie, ne spunea/ Că noi, nepoții și strănepoții ei, repetăm minunea!” (Repetarea minunii); părinților: „Atunci când trupul omului creat din țărână/ Este prefăcut de timp, cu moartea, în timp, iarăși în țărână!// …Speranța învierii nu e oare minunata  mângâiere a mângâierilor?” (Mângâierea mângâierilor); soției: „De când am înțeles bine că iubirea este o mare sărbătoare,/ Că îmi oferi din iubire  toate sărbătorile  Lumii, lumină și alinare// … De când am  cunoscut, așa cum cunoaște bine fiecare,/ Că inima îndrăgostiților bate mai repede și mai tare,/ Doream ca inima mea să bată în inima ta, repede ca lumina/ Și inima ta să bată repede, tot ca lumina, în inima mea!” (Iubirea fără asemănare); copiilor și nepoților: „Luminându-i cu harul insomniei iubirii,/ Oamenii vor avea comoara cea mai de preț a simțirii// …Lanțul de tine desfășurat pe arborele vieții, lanțul minunat,/ Ce frumos, ce sclipitor și atrăgător ar fi dacă ar fi și luminat!” (Rugă pentru insomnia iubirii) Aceste dedicații confirmă faptul că în concepția autorului, continuitatea armonioasă a lanțului viu este valoarea fundamentală a existenței florei, faunei și a omului, adică a permanenței vieții pe Pământ.

Poetul vede Viața ca pe o călătorie, o călătorie dorită spre lumina vie făcută și în pași de dans, în „Dansul Anotimpurilor”, pentru continuitatea Vieții. În opinia sa, fiecărui anotimp îi corespunde un stadiu al dansului ciclic, cu starea, care-l definește; „Primăvara găsindu-și foarte repede locul/ Îndeosebi cu JOCUL// …Vara, care alungă singurătatea/ Și primește viața/ Cel mai bine cu DRAGOSTEA”// …Mai târziu se prinde-n horă toamna bogată…/ Recolta  minții cu ÎNȚELEPCIUNEA!// …Ultima, intră în joc cotoroanța cu boroboața,/ Iarna cu frigul, cu zăpada și gheața,/ …Și aduce jalea, cu MOARTEA!”

Întregul ceremonial dansant al parcurgerii anotimpurilor nu este altceva decât o pregătire pentru reîntoarcerea în Eden: „După ce oamenii suferă în timpul vieții lipsiți de toate,/ În noianul nevoilor, al minciunilor și al iluziilor deșarte,/ Sau își duc viața în plăceri și bogăție locuind în palate,/ Vor trăi minunea care protejează amintirile de moarte/ Și înalță sufletele ca păsările, evadând spre Cer, în zbor,/ La noul cuib al amintirilor, în Edenul visat, nemuritor?…” (Amintiri pentru Eden) Dar pentru a se împlini acest deziderat ideal, sacru, lucrul cel mai important în viață, pe care trebuie să-l cunoască omul și să-l făptuiască mai presus de orice, este Binele nesfârșit izvorând din fântâna nesecată a Iubirii.

Poezia lui Florin Gheorghiu este densă, consistentă ca esența parfumului  celui mai rar și transmite cunoștințe, informații, în opinia noastră extrem de importante, mai ales pentru omul postmodern care beneficiază de nenumărate mijloace de informare și atrage atenția asupra lipsei de cultură care a ajuns la cote alarmante. Autorul amintește că: „A citi fără să gândești este absurd, pueril, adică e complet inutil,/ A judeca fără să citești e periculos, distructiv, catastrofal și teribil,/ Ca un război făcut cu bombe atomice sau ca un război civil, oribil” (Incultura) Într-o democrație prost înțeleasă, dorința de a învăța este persiflată asiduu. Promovarea inculturii este o metodă diabolică de manipulare. Prin învățare primim lumină; aceasta este pedagogia firească pentru a se ajunge la o educație aleasă. Astfel se poate lupta cu Lucifer și numai „Pe căi anevoioase ajungem la stele” (Seneca)

Verva scrierii lui Florin Gheorghiu se propagă din lumina nimbului inteligenței, al minții agere și ordonate, fapt confirmat și prin formația sa științifică. Cititorul poate identifica ușor congruența cu unele idei ale poeților gnomici greci, întrucât versurile sale sunt uneori presărate cu „maxime, sentințe, reflecții, aserțiuni și sfaturi morale”. De asemenea, se observă și o interferență ideatică și de stil cu poezia sapențială românească, îmbinând înțelepciunea cu adevărul științific, credința cu învățătura, mitul cu legenda și cu tradiția.

Citind cartea cu mult interes, mărturisesc faptul că abia în ultimul poem „Rugă pentru insomnia iubirii” am înțeles sensul și conținutul titlului cărții: „Pe Tine, Doamne-Dumnezeule,/ Părinte a tot și Atoate Iertătorule,/ Lumină Sfântă din Înalt și oricum mai ești venerat,/ Pe al Tău și al nostru Pământ minunat/  Te rog fierbinte și te rog neîncetat/ Să dăruiești omenirii și Insomnia iubirii,/ Iubirea mereu trează, Doamne, Insomnia iubirii,/ Izvorând ca din Soare, s-o dăruiești la fiecare muritor/ Așa cum ai dat tuturor insomnia inimilor și a respirațiilor.”

Prin acest volum, autorul dovedește o bogată cultură generală și faptul că este un atent și fin observator al societății în care trăiește. A conceput poezia cu spiritul treaz (insomnie) în chip rațional, spre căutarea tâlcului adânc al existenței umane (iubire), plecând de la izvoare antice. În acest sens, scrierea sa are un stil profund; se poate spune că este o poezie deosebită care se adresează și cititorilor instruiți, dar și celor cu dorința neostoită de receptare de varii și noi cunoștințe. Se poate observa în unele poeme și o doză de ermetism, dar dând la o parte pelicula limbajului criptic, devoalăm un bogat și profund conținut de idei. Iubirea profundă a poetului pentru Pământ, pentru oameni, pentru flora și fauna acestuia, este laitmotivul, care ca un fir roșu străbate întregul volum, de la prima, până la ultima sa poezie. Potențialul cititor va surprinde valoarea artistică și starea emoțională a mesajului liric transmis de autor prin răspunsurile la interogațiile sinelui cu privire la probleme existențiale. Stilul poeziei lui Florin Gheorghiu nu este numai direct, ci și interogativ, prin care ne invită la introspecție adâncă, singura metodă capabilă prin intermediul căreia putem sesiza ceea ce este original și putem să discernem între autentic și fals, între verosimil și neverosimil. Să iubim, dar să fim mereu prezenți la tot ceea ce se întâmplă în noi, cu noi și cu lumea în care trăim, pentru ca lanțul viu al vieții luminat permanent, să-și înmulțească verigile în pace și armonie, strălucind fascinant în iubire adevărată și în pace, în vecii vecilor!

Prin prezenta carte, pe care o recomand cu multă căldură iubitorilor de poezie autentică, profundă, poetul Florin Gheorghiu ne călăuzește cu rară măiestrie artistică spre „luminișul iubirii eterne”, aflat în minunatul Eden cu poezii epice, din inima sa.

———————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

3 Ianuarie 2021


Etichete: