Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Pr. IUSTIN T.: Nu moartea ne opreşte. Viaţa ne ţine pe loc…

Pr. IUSTIN T.: Nu moartea ne opreşte. Viaţa ne ţine pe loc…

Să ne gândim.

Ce mirare suntem noi, oamenii…! Ținem viața de un capăt, și-l vedem pe Dumnezeu cum o ține de la alt capăt, trăgând de ea… Și noi îi spunem lui Dumnezeu: „nu așa, Doamne, ții de la capătul sucit…!” Și tragem de capătul nostru, căci așa avem un Dumnezeu. Sucit.

Dar dacă am apuca viața altfel, de la „capătul” lui Dumnezeu…? Dacă L-am lăsa pe Dumnezeu să ne spună, zâmbind: „Nu așa, dragul meu / draga mea, apuca viața de la capătul pe care îl țin Eu. Apucă de la moarte…”.

Căci pe noi, iată, ne cuprinde angoasa la cea mai mică aluzie a morții… Pentru că, de la capătul de unde ținem viața, de la capătul „vieții”, moartea ne apare ca sfârșitul a toate: copii pe care n-apucăm sa-i vedem însurați, nepoți pe care n-apucăm să-i ținem în brațe, lucruri și iubiri și năzuințe care se opresc… Pentru că progresia vieții ne învață că trebuie să privim „înainte”, la „viitor”, și acest viitor cuprinde neapărat și angoasa sfârșitului. Până și veșnicia e o altă angoasă a acestui viitor, a acestei vieți „înainte”. Și se pare că n-am învățat nimic din creștinism dacă eshatologia și existența noastră le privim ca speranțe și neliniști ale vieții „înainte”… Oricât de teologice.

Și de ce toate astea? Pentru că am apucat viața de la capătul ei cel fără sens, care ne închide înțelesurile în buclă, ca o tautologie. Am apucat viața de la capătul… vieții. Și moartea, în acest parcurs, nu poate fi decât „oprirea” și deznodământul poveștii.

Dar pentru Dumnezeu, care ne iubește și ne zâmbește și se uită la noi în clipa aceasta, asta e cea mai mare ciudățenie… El se întreabă: „Cum puteți fi fericiți trăind așa…? Cum ați fi putut fi fericiți vreodată, trăind așa, căci nu am pus niciodată povara vieții pe voi…?”

Și-atunci, ce paradox al Fericirii! Dacă am părăsi părerea noastră cea slabă despre viață, și am îmbrățișa „părerea cea tare” a lui Dumnezeu…? Dacă L-am crede pe Dumnezeu și am apuca viața de la capătul morții? Al unei Fericiri noi și neînțelese…?

Atunci, ce uimire…!

Căci mintea noastră ar primi un gând extraordinar. Gândul „sucit” al lui Dumnezeu. Ar înțelege că moartea, Moartea, nu ne oprește de la nimic…. Ci, într-un fel frumos și minunat, viața e cea care ne ține pe loc!

Și cum adică ne ține pe loc?… Pot eu să fac cozonaci, să-mi duc copiii la școală, să-mi termin proiectul la calculator, sa-mi iubesc soțul/soția cu gândul că… viața mă ţine pe loc!? Ce nebunie. Da. Ca mintea lui Dumnezeu. Pot să fac toate astea cu o fericită încredințare că oamenii și lucrurile și iubirile mele sunt ținute „pe loc” de viață, ca și cum o Fericire, din afară, mă caută dar este mărginită de ceva… Pot să le țin ca și cum încă nu le-as avea, zâmbind că tocmai „perdeaua” vieții mă oprește să le am. Pot să stau în fața lor cu gândul dezmărginit al lui Nichita Stănescu, care el, ca un fericit, le-a apucat pe toate de la capătul celălalt: „Îmi pare rău, Doamne, de trup… Nu aveam nevoie de el ca să mor!”. Și în asta, parcă stă în fața noastră – e drept, cu un pahar în mână – Sfântul Apostol Pavel. Un gând dumnezeiesc, profund ortodox, dar exprimat ca un banchet al cunoașterii…

Căci Nichita a spus o dată că vorbirea e o „fericită părere de rău a cunoașterii”. Și în acest gând sublim, putem spune cu „părere de rău” lui Dumnezeu: „Doamne, nu aveam nevoie de soție și copiii ca sa-i iubesc. Nu aveam nevoie de viața lor”. Căci capătul minunat de la care apucă Dumnezeu viața, capătul morții, ne face să simțim nu ca i-am iubit 30 sau 40 sau 50 de ani pe cei dragi… Ci că, într-un fel dumnezeiesc, ceva ne-a „ținut pe loc” să-i iubim vreme de 40 sau 50 de ani…! Și acel ceva acum, iată, s-a înlăturat.

Și oare de ce ne refuzăm noi experiența de a-i iubi pe oameni prin moarte, intr-un fel tainic murind ei pentru noi deja, ca și cum ar fi murit, ca viața lor să nu-i mai „țină pe loc” pentru noi…!? Fiindcă așa dobândim acea inimă universală, sa-i iubim ca pe niște oameni care aparțin deja lumii întregi a lui Dumnezeu, pe care rudenia nu-i mai ţine pe loc. De aceea e aşa de frumoasă Taina Călugăriei. Pentru că-i apucă pe oameni și-i iubește ca și cum ar fi murit, în tot ceea ce-i ținea exclusiv pentru noi, legați de noi, înlătură „viața” lor care ne împiedica să-i iubim dezmărginit, ca făpturi libere ale lui Dumnezeu… Și ce taină să poți spune – fie ca ești la mănăstire, fie în lume – „dragilor, nu am nevoie de viața voastră ca să vă iubesc”. Aceasta e libertatea pe care o dă Dumnezeu oricui apucă viața de la capătul „celalalt” al ei, frumos și plin de sens. Să-ți iubești soțul, soția, copii, mama, tata, frații ca „muriți”, ca să intre în viața ta de la capătul celălalt, al întregii umanități și al întregii iubiri a lui Dumnezeu.

Și atunci cum să mergi la servici, să faci mâncare în bucătărie sau să-ți îmbrățișezi copiii fără regret? Fără nostalgie? Se pare că chiar aşa. Căci regretul și nostalgia sunt prelungiri de neevitat ale vieții „înainte”… Regretăm când îi ținem în loc, când ne lăsăm ținuți în loc de iubirea noastră. Căci de la capătul celălalt, de la care apucă Dumnezeu, din moarte, noi îi învăţăm să-i iubim cumva „în trecut”, în deja-vu, ca si cum Iubirea s-a întâmplat ca un fenomen iremediabil… Ca o bombă Hiroshima care a venit pe lume și ne-a rămas să trăim după un cataclism ireversibil, cutremurător de frumos, căci nu mai avem decât să-i iubim ca și cum i-am fi pierdut dintotdeauna. Lui.

Să încheiem cu acest gând. De aceea iubirea prin moarte e minunată. Nu am nevoie să moară „doar” ei, ca să-i iubesc. Trebuie să „mor” și eu, pentru că dacă mor, mă simt o ființă fără sfârșit a lui Dumnezeu, căci am murit deja. Dar, mai ales, fiindcă am ieşit din dimensiunea nașterii mele fizice, exclusiv din mama si tata, mă simt acum și fără început, ca din gândul lui Dumnezeu. Și tocmai fiindcă mă simt fără început, simt că parcă-i iubesc… dintotdeauna. Nu de când îi cunosc  pe lume. Ci de când sunt și ei gânduri în Dumnezeu. Adică dintotdeauna.

Să ne resemnăm cu ideea că avem un Dumnezeu „sucit”. Tare sucit! Care trage viața de la capătul celălalt. Și care ne spune parcă, mereu, altceva: „Nu vă refuzați, dragilor, exercițiul morții. Căci prin asta, Eu vă învăț, în fiecare zi, să nu mai lăsați viața să vă țină pe loc iubirile, oamenii și lucrurile… Numai Eu vă țin timpul și trupul pe loc, ca să dau prilej acestui frumos exercițiu…!”

Gânduri din lumea Lui.

 

(Părintele Iustin T., 9 ianuarie 2021)


Etichete:

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.