Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » EUGEN DORCESCU, UN ROMAN EXISTENȚIAL: „AMIAZĂ NEVINDECATĂ” DE VERONICA BALAJ

EUGEN DORCESCU, UN ROMAN EXISTENȚIAL: „AMIAZĂ NEVINDECATĂ” DE VERONICA BALAJ

 

EUGEN DORCESCU

UN ROMAN EXISTENȚIAL:AMIAZĂ  NEVINDECATĂ”  DE VERONICA BALAJ

I.

Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, Amiază nevindecată, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic):  „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „… noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „… convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

II.

Și totuși, narcoza, deliciul acestei meta-existențe nu-s fără cusur, cum nu-s nici pentru totdeauna. Conștiința caducității lor minează, subtil, clipele de fericire („clipa” este, de altfel, termen dominant). La răstimpuri, mai timid, sau mai agresiv, fie ambianța (marea, cerul, noaptea), fie abisul sinelui, fie mesajele dinspre țărm (prietena Anca suferă în urrma pierderii iubitului său Alex) tulbură seninătatea (și uitarea) dorite și cultivate de Teodosia, dorite și cultivate de toți cei din preajma ei. Mario își întâlnește tatăl biologic, care îl părăsise cândva și pe care îl detestă, un vechi militar („comandorul”) are un atac de cord, Teodosia descoperă că Vio, iubitul ei de demult, care îi stârnește rememorări disforice, pare a fi prezent și el pe vas, într-un fel existență fantasmatică, generată de mare și de amintire: „O fi cumva Vio?!! Adică omul pe care l-am iubit? Sau… pe care nu știu să-l uit?! Doamne, delirez!… Fantoma apărută în plină zi îmi cuprinde umerii, mă îmbrățișează. Și dacă-i real ceea ce se întâmplă și dacă-i o pierdere a memoriei și am aiurat, în ambele cazuri voi ajunge cu siguranță pacienta celor de la Urgențe. Desigur, îl voi întâlni acolo pe amicul nostru, comandorul  pacient și-i voi ține de urât. Imposibil să scap teafără din acest năucitor moment” (p. 304 – 305).

Treptat și inexorabil, de sub aparențele clare, monosemantice, se insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării: „Marea mi l-a adus în memorie pe Vio. Marea, în loc să dizolve trecutele momente care m-au marcat, văd că le scoate la suprafață. O fi ceva în adâncurile noastre” (p. 289). Exact marea, „ironica mare” (p. 13), care, la îmbarcare o întâmpinase cu totul altfel pe protagonistă: „Marea seamănă cu o floare imensă, răsărită la fereastra mea” (p. 26). Ca urmare a șocului reîntâlnirii cu Vio, Teodosia decide să pună capăt voiajului și să se întoarcă în păienjenișul de bucurii și îndurerări al propriei biografii lipsite de frenezia amnezică a mării: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră” (p. 309).

Acest eșec final ne determină să revedem povestea. Chiar a avut loc, la propriu, voiajul acesta de plăcere (în însăși economia și ontologia estetică a relatării)? Poate da, poate nu. Există anume semne (și semnale) că voiajul ar putea fi doar o evadare în reverie, în vis. Or, pentru reușita romanului, importantă este tocmai o asemenea ambiguitate, importante sunt fertilitatea și generozitatea semantică. Iată: numele eroinei este Teodosia Andreescu (gr.Teodosios – „oferit lui Dumnezeu”;  Anér – Andrós – Andréas – „bărbat, puternic, curajos, cutezător, războinic”); vaporul se cheamă Fantasia. Și, poate mai presus de orice, cartea se deschide cu strigătul Nu plecaaa!, strigăt ce se repetă nu peste multe pagini: „Strigătul acela, nu plecaaa, o luase razna prin calendare și se tot învârtea și se oprea doar unde-i noapte pe-o stea în cruce și iarăși străfulgera în mine ca la facerea lumii” (p. 7, p. 18). Este vorba, în acest enunț, de „misterele plecării în veșnicii” (p. 21, passim). Gândul unei asemenea plecări, rânduită tuturor, gând exprimat, mai direct sau mai voalat, pe toată întinderea textului, este un puternic element de autopropulsare al relatării. Numele „cutezătoarei” Teodosia, cea care călătorește, dorind parcă să uite acest strigăt, numele vasului care mijlocește călătoria și cicatricea acelui strigăt, nevindecată, nici acum, în amiaza vieții (căci Anca, prietena cu un destin cvasi-identic, rămasă la țărm, o reactivează, continuu, prin epistole), întemeiază (și justifică) lectura alegorică a romanului: evadare mentală, imaginară, fantasmatică, din suferință. Ca într-un vis.

Un vis, vai! mult prea trecător, din care te vei trezi și vei reintegra Samsara. De ce? Fiindcă ai supraestimat realitatea suferinței. Fiindcă – eroare fatală – așezi materia înaintea spiritului. Fiindcă alegi sclavia timpului și nu libertatea eternității: „Era ușor de priceput și greu de suportat că eu nu semănam cu ființa visată de Vio, deși-mi spunea uneori: fată din vis, ce mai crezi despre noi, cei din viitor? Cum vom fi? – La fel de iubit vei fi… chiar dacă timpul ne va juca pe degetele sale din vânt, îl asiguram eu” (p. 281).

Lectura alegorică ne revelează una dintre temele majore ale cărții – impasibilitatea și necruțarea trecerii: „Toate s-ar fi putut petrece dacă timpul nu ar fi așa de parșiv, plin de măiestrie în ștergerea urmelor foste realitate” (p. 31); „Lângă mine, un domn și soața lui… par să uite de anii care au zburat, preferând să fie deasupra angoaselor trecerii… Pasagerii, se vede clar, n-au chef să ia clipa în serios. Acum poate să vină, poate să treacă neobservată de mintea unde stă cuibărită frica determinată de apăsătoarea sa efemeritate” (p. 39).

La acest nivel de profunzime, domină, așadar, cronofobia: „Timpul devine un semn de întrebare” (p. 304).

III.

Or, această alarmă lăuntrică reanimă lectura. În plus, eul însuși, spre a-și prelungi drumul în propria viață (dacă se decide a o continua), va trebui să caute și să găsească resurse, fie în afara sa, fie în sine. Conștiința, rațiunea, umanismul său antropocentric îi furnizează, s-ar părea, două căi de salvare (mai mult sau mai puțin inutile).

Una dintre ele este călătoria, așa cum s-a văzut. Ea ajută la o evadare din timp, generează în psihicul călătorului o înșelătoare abolire a timpului prin exacerbarea despendenței de spațiu: „Marea ne dă prilejul să ne minunăm cum de trăim simultan în două moduri. Ne deplasăm în spațiu fără să pășim. Sau mergem, dar nu atingând viteza motoarelor la impactul cu apa. O dublă înaintare. Odată cu vasul Fantasia și, în același moment, ne mișcăm pașii peste podeaua plușată. Poate că și cei care trec pe lângă mine sunt fascinați…” (p. 63). În cele din urmă, însă, acest miraj, ce părea salvator, acest univers trunchiat (spațiu fără timp) se dizolvă (ca orice miraj) în lichidul rece al intuiției, al lucidității. Și eul se regăsește în impasibila mlaștină a Samsarei, mai fără nădejde decât înaintea acestei experiențe.

A doua cale spre uitarea de sine și de legitățile lumii ar fi dragostea: „Neasemuit lucru-i și iubirea pe lumea asta!, se minunează Liana. Te crezi ajunsă în Eden…” (p. 249). Dar și iubirea-i efemeră. Mai mult, precum în cazul Ancăi, sau chiar al Teodosiei, dragostea devine, adesea, o pricină în plus de disperare, de sporire și de nevindecare a suferinței (cum probează amintitul strigăt inaugural al poveștii). Și atunci? Omul este menit exclusiv suferinței? Da: „Ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). Totuși, spre a-și îndulci, pe cât e cu putință, soarta, eul trebuie să caute mai adânc, în sine însuși, pe drumul spre taina propriei ființe, spre acea binecuvântată depărtare, unde conștiința sa definită s-ar putea apropia de Conștiința nedefinită. Unde ființa sa ar putea simți beatitudinea întâlnirii cu Ființa. E un drum anevoios, pe care autoarea ezită a se angaja, preferând să graviteze, incert, sub veghea aceluiași lozincard (neconvins) pseudo-optimism antropocentric („viața merită trăită”, p. 26;  „… va fi vorba despre viață. Ce formidabilă și cât de reală și totodată de neimaginat poate fi ea, viața!”, p. 45 etc. etc.). Un optimism contrazis de tot ce se întâmplă în acest roman problematic. Firește că viața merită trăită. Cum însă? Soluția pare a fi sugerată de tenebrosul străjer (și generator) al zbuciumului lăuntric – Subconștientul, care oferă sufletului devorat de angoase existențiale liniștea atemporală a Valorii (artistice): „Poate subconștientul reacționează în felul meu secret la spaima de trecere și de finish ivită ori de câte ori suntem în fața unui lucru de artă rezistent prin vreme” (p. 92).  Singurul reazem al ființei în confruntarea angoasei existențiale pare a fi, în optica autoarei, arta doar, marea artă, cea care generează Sindromul Firenze. Este un reazem, într-adevăr. Dar nu singurul. Și nu infailibil.

Cea de a treia treaptă a lecturii, cea existențială, se oprește aici. Străjerul neostoitei alarme lăuntrice este, în viziunea autoarei, doar Subconștientul. Romanul ne poartă, așadar, de la narcoza călătoriei, la revenirea spre imboldul de a călători (cronofobia) și, în fine, la întrezărirea motivului adânc, nevindecat, și nenumit ca atare, al întregului demers: thanatofobia. Aceasta, marea obsesie, marea nenorocire a omului („ființa care și-a ratat șansa”, credem noi), thanatofobia, deci, este tema tutelară, stratul geminativ al epicului, al tipologiilor, al destinelor individuale și de grup.

Amiază nevindecată creionează, așadar, cu talent și cu meticulozitate stilistică și compozițională, încă un episod, consistent, convingător artistic, din dureroasa poveste a heideggerienelor „ființe-întru-moarte”, cărora autoarea le refuză șansa de a fi, sau de a deveni, cât de cât, de pe iluminarea unui salvator umanism teocentric, „ființe-întru-mântuire” (cum îndrăznim noi a-i numi pe cei sortiți morții).

Amiază nevindecată? Roman rezistent la eroziunea timpului (roman cronofil, spre deosebire de eroii săi cronofobi), roman realist și himeric, în egală măsură.

 

 


Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).