Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » NICOLAE DINA: UN SUFLET ÎNDRĂGOSTIT DE POEZIE

NICOLAE DINA: UN SUFLET ÎNDRĂGOSTIT DE POEZIE

           Poeziile cu formă fixă au o vechime de câteva sute de ani, dintre acestea, rondelul fiind cultivat în Franța Evului Mediu, cel mai semnificativ reprezentant fiind Clement Marot, cunoscând o revigorare în epoca modernă prin contribuțiile lui Alfred de Musset, urmat de François Villon și de poeții parnasieni, dintre care se distinge Théodor de Banville (iar, pentru sonet, Théophile Gautier).

            În literatura română, maestrul incontestabil al rondelului rămâne Alexandru Macedonski, autorul câtorva cicluri grupate în volumul „Poema rondelurilor” (1927), iar, în zilele noastre, nu poate fi omis numele lui Leonid Dimov, cu al său volum, „Semne cerești. Rondeluri” (1970).

            De curând, am primit un volum de versuri semnat de CLAUDIA VOICULESCU, „Sinele ca un rondel” (Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, 2019), cunoscută poetă, membră a USR, volum care cuprinde peste trei sute de rondeluri cu imagini artistice de o plasticitate impresionantă, remarcabil prin măiestria cu care autoarea utilizează sensul conotativ al cuvintelor pentru realizarea celor mai diverse procedee stilistice de mare efect și prin truda poetei, o adevărată muncă de Sisif, pentru a depăși dificultățile pe care le presupune acest gen de poezie (are, ca preferințe, sonetul și rondelul), evidențiind nu numai un exercițiu îndelungat (scrie poezie încă din anii liceului, iar cele peste zece volume stau mărturie), ci și o bogată lectură avându-i ca maeștri recunoscuți pe poeții francezi parnasieni, precum Th odore de Banville și Théophile Gautier, la a căror școală a ucenicit, evocați, alături de alți mari scriitori din literatura franceză pentru care are o pasiune mărturisită, motivând că atunci când „flanelá” prin Paris, îi căuta pe „Baudelaire, Gautier și Banville”, fiindcă „erau culoare și stil” („Flânerie”).

            Volumul are o complexitate și o bogăție tematică impresionante, pornind de la lupta cu sinele (de unde și titlul) și suferința sufletului ce se zbate între contrarii, la dragostea văzută atât ca sentiment erotic, cât și ca iubire și grijă pentru familie și pentru semenii săi, de la nostalgia copilăriei petrecute în sânul unei familii iubitoare într-un sat patriarhal de pe valea Neajlovului și amintirea neștearsă a acestuia, văzut în mijlocul unei naturi luxuriante și ocrotitoare, la misiunea sacră a poetului și rostul poeziei.

            Sentimentul de dragoste față de poporul căruia îi aparține se concretizează în elogiul adus limbii românești sfinte, învățate odată cu „laptele dulce-al maicii” și cu „anafura creștinească”, pe care o respectă fiind „limba mea cea părintească” („Limbă sfântă, românească”) și „eternă” ca tot ceea ce este divin, „o stea din mantia cerească” strălucind pe plaiurile carpatine, în ciuda faptului că „vânturi au bătut, străine/să strice vorba mea domnească” („Eternă-i, cum cele divine… ”). Și, pentru că poporul nostru a fost binecuvântat cu „dulcea și frumoasa” limbă română ca un „curcubeu/strălucind peste neamul român”, stăpânul de drept al acestor meleaguri de legendă, poeta dorește să rămână definitiv „în pacea poporului meu/ca-n paradis” („Limba română-i curcubeu”), afirmând ritos că „eu știu româna s-o vorbesc corect/de când am fost ivită pe pământ/de când Măicuța mă hrănea la piept”, considerând că aceasta este datoria fiecărui creator, respectul sfânt pentru limba celor ce au fost, a celor ce sunt și a celor ce vor trăi pe acest tărâm binecuvântat de Dumnezeu.

            Când este vorba despre creație, Claudia Voiculescu afirma într-un interviu că „dacă rămâi curat sufletește, ai și candoare, și asta, certamente, se simte și în poezie: scrii precum ți-e sufletul”, o adevărată profesiune de credință, din moment ce, pentru Domnia Sa, „poezia-i har divin” care „coboară-n suflet lin” exprimând stări afective, gânduri, sentimente, adică „cerneri de tristeți, pelin,/mistuite-n dor-alai” („Poezia”). Uneori, poeta trăiește momente când gândurile și ideile sunt „sterpe” și, „la ceasul meu târziu”, o invocă pe muza poeziei s-o ajute să treacă peste clipele fără inspirație, acel „șerpe cu clopoței” care-i urmărește „pegasul bidiviu” pentru a o sustrage de la harul său poetic („Hai vino iarăși, Eutherpe”). Misiunea sacră a creatorilor de frumos este aceea de a oferi cititorilor harul cu care au fost binecuvântați, de a evidenția „esențele din fiece cuvânt”, îndemnându-l „să urce mai presus, semeț”, făcând ca, „prin al poeziei son mai îndrăzneț/cu versul ce se înalță cu avânt”, să umple inimile celor ce îl vor citi cu lumina metaforei, de a le transmite emoțiile și stările sale de grație, aflându-se „sub un descânt” care îi ridică deasupra celorlalți, „pe culmile înalte” ale artei („Al poeziei son”). Acesta este scopul intim al creațiilor sale, așa cum afirma, în același interviu: „Doresc enorm ca acei care-mi citesc poezia să se regăsească într-un vers…, să se emoționeze, să viseze.”

            Desigur că poeta, la rândul său cititoare pasionată, are poeții săi preferați, primus inter pares nefiind altcineva decât Mihai Eminescu, Poetul nepereche, căruia îi aduce prinosul de închinăciune în câteva poezii, acesta fiind „steaua de sus, de neatins” și pentru care „ne amăgește-un dor nestins/că-n veci de veci ne botezăm/în al cuvântului cuprins” („Lui Eminescu”). În fiecare clipă dorul de Eminescu ne cuprinde sufletul cu al său „parfum de tei amețitor” și, „pierduți în noi de-al lui fior” ne îndreptăm prinosul de recunoștință și de omagiu atunci când „singurătățile ne dor/și sufletul ni-e călător/spre-același nesecat izvor/cu murmur grav, izbăvitor”, atingerea absolutului fiind idealul oricărui aspirant la gloria Eutherpei („Doar duhul lui nepieritor…”), Poetul Național fiind modelul lor căruia nicio închinare nu este de prisos când i se adresează „scrisori de dragoste/…/fără de pământene cuvinte” („Scrisori către Emin”). Având „lava inimii fierbinte”, poetul este „sămănătorul de cuvinte” care le acoperă cu „albă-mbrăcăminte”, transfigurându-le în „frumuseți de mărgărinte” ca un adevărat „mag cu aripi de condor” ce „cată tâlc, bucoavne sfinte,/din timpul vechi, pilduitor”, perpetuând, astfel, tradițiile literare din toate timpurile („Sămănătorul de cuvinte”). Scriindu-și versurile, poetul își răscolește sufletul (re)trăind ardent bucuriile, tristețile, amintirile, idealurile. Când este atins de aripa îngerului păzitor, acesta „în suflet picura candoare/și-mi trimitea un gând curat” și îl ajută să-și scrie „cartea cu-nchinare”, alinându-și toate dorurile („Terminai cartea cu-nchinare”).

            Imaginile expresive, expresia metaforică de excepție se află la temelia celor mai multe rondeluri pentru a reda suferința produsă de atitudinea glacială lipsită de înțelegere a celor din jur, suferință care aduce după sine tristețea, regretul, nostalgia, ca sentimente profunde ale unui suflet îndurerat, plin de emoție, de candoare și de sensibilitate. Suferind că „din ce în ce oamenii-s crunți/iar sufletul din ei, golaș”, eul liric simte nevoia „să evadez în munți/să fug de zarva din oraș” pentru a evita situația când hoții „te cred cu ei, la rând, borfaș”, tratându-i pe cei din jur cu aceeași monedă oneroasă, pentru că „ascund doar neguri pe sub frunți („Aș vrea să evadez”). Gândul de evadare aparține celei ce se simte sufocată „într-un oraș modern/cu cimitire-n verticală”, blocurile insipide în care „nu se trăiește decât tern/ca într-o lume abisală”, regretând plecarea din locurile natale unde a simțit că a trăit bucuriile vieții, căci „numai în sat copacii-și cern/coroana lor atemporală” („Într-un oraș modern”).

            Liniștea sufletească, împăcarea cu sine însăși, prin evadarea din orașul bântuit de răufăcători, le regăsește în lăcașul Domnului, „în vechi brâncovenesc sălaș/…/la Sâmbăta, în Făgăraș/e-atâta liniște și pace”, unde „noi venim de la oraș/ca sufletul să ni se-mpace” („În vechi brâncovenesc lăcaș”). Aici, sufletul se umple de lumina lui Hristos, Fiul Domnului „mort și-nviat din iubire”, căci numai El poate fi nouă izbăvire/și celest coperământ” și „nou gând în noi răsfrânt/nouă,-n păcat, ispășire/sub al Tău Apărământ” („Mort și-nviat din iubire”).  Toate aceste sentimente născute din respectul pentru credința ortodoxă strămoșească ne sunt transmise de înaintașii noștri care „păziră ei credința veche”, de la aceia „pierduți în lumea cea străveche/prin sita veacului pierduți”, căci „ortodoxia-i nepereche/îndemnătoare la virtuți” („Cei vechi…”).

            Poet al cetății cu sufletul plin de credința în Dumnezeu, Claudia Voiculescu pledează pentru liniște și pace în cetatea („Vreau vieții mele un nou contur/…/Nu vreau în preajmă nici un fur/și nici o falsă libertate”) în care trebuie să domnească Adevărul, Cinstea, Dreptatea, pentru că numai aceste valori morale pot asigura o viață fără nelegiuirile unor „domni din cetate” peste care vrea să treacă și să se ridice „ca un vultur/tot sus cu lumi irizate” („Doar azi…”).

            Alternativa este satul natal căruia îi păstrează o nostalgică amintire, fiindcă numai acolo a avut o viață fericită, fiindcă doar în grădina de flori a copilăriei, „ți se modelează într-un anume fel sufletul” și pentru că „sufletul unui copil de la țară se încarcă cu toate aceste minuni” (ale satului patriarhal, n.n.), cum afirma în interviul mai sus amintit. Pentru că toți și toate, oameni, locuri, fenomene, lucruri, se datorează pământului, poeta îi dedică un adevărat imn de slavă, mulțumindu-i că „încă ne hrănești”, că „nu ne dușmănești/lacrima ne-o dai ca pe-un pârâu”, deci pentru că asigură viața omului, dar și pentru că este și locul de veci când ne întoarcem în glia străbună: „Și când murim, un pat ne dăruiești/moale și cu aburul călâu!…” („Pământule, tu, care ne hrănești!”).

            Acolo, în satul natal există „o casă veche-odinioară”, aceea a părinților săi, care, „în lumina clară/rosteau rugile străbune”, la auzul cărora se gândea că „o să apară Christul viu de sub cunune” („Era o nesfârșită vară”). Prima impresie de neșters din amintirea copilului de altădată este cea a bunicilor, strâns legată de „cănile de lut/din care ei sorbeau doar soare/și veșnic vinul ne-nceput”, prilej de evocare a artizanilor care lucrează „lutu-n vechi tipare”, creând adevărate opere de artă nemuritoare. Tristețea estompării imaginii bunicilor din amintirile sale pe măsura trecerii timpului îi inundă sufletul, fiindcă ei „lunecă-n trecut/din ce în ce spre umbre-amare/și amintirile-au cernut/o lacrimă pe vechi ulcioare…” („Aveau bunicii căni de lut”). Este aceeași casă în care o străvede pe bunica prin sita din ce în ce mai neclară a amintirii, ea trăind sub semnul credinței cu „icoane mirosind a busuioc”, în asemenea momente sentimentele fiind amestecate („Aș râde și aș plânge la un loc”), duioșia rememorării împletindu-se cu suferința pierderii celei care i-a vegheat copilăria și i-a preparat dulceața păstrată în „besactele” („Aș râde și aș plânge la un loc”).

            Dorul de Corbii-Mari, satul natal, un „loc dovedit în vechi hrisoave ca statut”, îi readuce în amintire copilăria simplă a fiicei de țărani, „copil neprihănit” mergând cu vaca la păscut „prin zăvoiul înverzit” unde „păsări cântau neîntrecut”. O asemenea sugestie de natură tradiționalistă evidențiază mediul rustic, simplu, liniștit și liniștitor, văzut numai în comuniune cu natura dătătoare de viață și într-un timp răbdător care parcă prinsese rădăcini în acest spațiu binecuvântat („Rondel desuet”). Satul străvechi este un axis mundi, căci „acolo nu erau măsurători/gard ocolitor și poartă cu chei”, ci un loc al armoniei, al păcii, ca „o livadă cu fructe și flori”, roade de care se bucurau toți fără nicio opreliște („Era o livadă cu fructe și flori”), statornicit pe „valea roditoare” a Neajlovului, cu oameni harnici, pricepuți și gospodari, căci „știau tot rostul țarinei” și „munceau sătenii fără istov”, sat în care, pentru binele colectivității mai lucrau și „croitori, dogari, cizmari sau cârciumari”, iar biserica are depozitarul istoriei lui în „vechi însemnări de fapte printre cei tropari/cu nou-născuți sau betegiți ca Iov” („Valea natală”).

            În această atmosferă patriarhală, în gândurile și în visele poetei apare permanent chipul mamei, „tânără și frumoasă”, aflată acum în „paradise/gătită ca o mireasă”. Ea îi aduce narcise care, prin aspectul lor plin de grație și prin parfumul pătrunzător sugerează ideea că mama nu a murit, ci se află într-un somn dulce slujindu-l pe Dumnezeu, iar florile de chiparos, arborele vieții, cu mirosul sfințeniei, sunt simbolul nemuririi mamei în sufletul fiicei nemângâiate de plecarea ei în lumea de apoi („Îmi apare mama-n vise”). Același „parfum al albelor narcise” sugerează paradisul, o grădină unde „ochii mamei în pace mă-nlumină” („Se surpă azi în ieri…”), chipul acesteia de femeie „blândă și senină/cu vorba ei cuminte și aleasă” coborând din ceruri îi umple sufletul de pace și de liniște, alungându-i tristețea trecerii ei spre cele sfinte când o pomenește „c-o pâine mare, caldă, aburoasă” („Vă așteptăm, dragi oaspeți, la o masă…”).

              Domnia Sa însăși mamă, poeta este preocupată și de viitorul propriului fiu pe care și-l dorește „pe cer un soare-n veci aprins/cu numele gravat și în bazalt”, distins „cu lauri veșnici” și „bucuros și mândru cum nu-i alt” („De vei uita de mine dinadins…”). Pe fiu îl îndeamnă „pe lumea asta să lași semn/ca o lumină ce străbate” întunericul, prin dragostea față de Dumnezeu, prin demnitate, fiindcă „lupta ți-a fost deplin însemn/pe-atâtea căi învolburate” („Pe-atâtea căi învolburate”).

               Dincolo de faptul că poeta Claudia Voiculescu are mari merite în revigorarea rondelului, trebuie să remarcăm măiestria artistică și talentul cu care această slujitoare a condeiului mânuiește comorile limbii române, având un remarcabil simț al ritmului și o impresionantă capacitate de a-și transfigura poetic gândurile și sentimentele în reflecții și meditații care subliniază rafinamentul și sensibilitatea unui suflet plin de candoare, de iubire pentru tot ceea ce o înconjoară, om și natură deopotrivă, ca să nu mai vorbim despre dragostea pentru poezia însăși, cultivată cu virtuozitate stilistică și prozodică originală.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN