Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Gelu DRAGOŞ: Se scufundă timpul (poeme)

Gelu DRAGOŞ: Se scufundă timpul (poeme)

COTIDIANĂ

 

am visat un munte alb

pe care coborau gânduri

în șir indian, șirag,

pe un soare care îți topea inima

pădurea de conifere mirosea

a verde crud

iar printre crengile brazilor

cântau păsări cu ciocuri rotunde

m-am trezit transpirat

am deschis ochii

în jurul meu erau oameni cu măști

măști care-ţi iau aerul și libertatea

măști ca-n lagărele de concentrare

ori supermarket-urile de oraș

am visat un munte alb în care poeții

nu-s răpuși de covid ci de sticlele de votcă golite…

 

 

DESCULȚ

 

mă întorc dintr-o țară

în care se umblă numai

desculț

pentru a nu stânjeni

dansul greierilor

dimineața pe răcoare;

doar astfel îți vei

împlini și tu

somnul cu vise în

culori

așa cum numai

pictorii

visează adesea

în anumite nopți

și rar, rar de tot

muritorii…

 

 

ZIDUL

 

dintr-un cuvânt în altul

îmi potolesc setea de tine

dintr-un sărut la altul

ne potolim setea dintre noi

iar atunci când nu mai am cuvinte

le desenez pe pietre cubice

să sparg zidul dintre noi…

 

 

ÎNSERARE

 

Umbrele cu aripi stufoase,

somnolente,

cuprind depărtările.

 

La ore neştiute de nimeni

vine înserarea tiptil –

ca o felină desprinsă

cu întunericul

 

Pe un pisc al singurătăţii lui

şi-au întemeiat moşia

corbii şi caprele negre –

exploratori ai înălţimilor dense.

 

Muntele geme arareori,

creşte şi descreşte

precum pântecul femeii

la soroc.

 

Clipele rămân în casa aceea

în care, ba ne-am iubit,

ba am murit.

 

Doar ochii tăi rămân într-ai mei –

atunci când înserarea dispare

ca o mireasă furată!

 

La rând vin visele

cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –

E vreamea basmelor!

 

 

VIAŢĂ TUMULTOASĂ

 

eşti o leoaică singură în tot ceea ce faci

şi îi iubeşti pe cei ce te ating cu drag…

eu te ador acum când vin vremuri grele

iar inima-mi pulsează cu putere;

lacrimile mele sunt multe, pline, cristaline

doar de iubirea şi dragostea mea pentru tine;

eşti o leoaică singură şi sigură în tot ce faci

tu „leoaică, tânără, iubirea”…

 

 

FASHION AUTUMNAL

 

sub talpa toamnei

au murit rozele din grădină

ultimii fluturi s-au retras

şi au devenit una cu pământul

sub covorul arămiu de frunze moarte

doar hribii mai răsar pe cernoziomul neprietenos

în bavna seculară se-aude şuieratul vântului

şi dansul frunzelor ce cad una peste alta –

dans ce-mi aminteşte de galele fashion din milano

sătul de atâta toamnă, mizerie umană

mă cuibăresc disperat în sufletul tău

să rămânem îmbrăţişaţi până la primăvară

vei fi ocrotitoarea mea pentru un anotimp

sau poate pentru o veşnicie…

 

SOMEŞ

 

Se înseninează Someşul copilăriei.

Din pântecul lui curg domol

apetisante gânduri înspre tine.

Le ating cu un zâmbet ştrengar şi tandru

asemeni valurilor ce ating malurile.

Inima ta îmi cicatrizează sufletul.

Mai avem puţine clipe pentru vindecare

dar ce-ţi pasă ţie Someş, perpetum mobile,

de timpul pandemic ce sângerează lumea?

Eu rămân o umbră fără rădăcini, fără speranţe,

într-un amurg fără valuri, amurg sângeriu…

 

 

GARA, FĂRĂ LINII ŞI FELINARE

 

marea mea moştenire

e doar existenţa nocturnă

pe un peron părăsit

dinainte

e terasamentul zgrunţuros

de-a dreapta şi de-a stânga

cantoanelor ceferiştilor

 

spre zori-de-ziuă

câmpia nesfârşită

din cele patru zări

mă ocrotesc cu imagini

cu tine

chipuri de nimeni

înţelese

desluşirea tâlcului

va fi la Răsărit.

 

 

ÎNSPRE TINE

 

Am dat peste lacrimile tale

abandonate

dincolo de râu

Ştiind că sunt peste mine

le-am adunat cu grijă

precum aş fi strâns flori de câmp

pentru un buchet nemaivăzut

Totdeauna într-acolo mă poartă paşii

obosiţi

de îndelunga mărşăluire

înspre tine…

Nimeni  prin-prejur

doar vântul cald.

 

 

NU PLÂNGE

             In memoriam Ioan Mureşan Lazăr

 

nu plânge după ziua de ieri

la TV iar s-au dat ştiri catastrofale

a ajuns pandemia covid-19 să fie

mai ceva ca balaurul cu „n” capete

nu plânge prietene după ziua de azi

fiindcă există un Dumnezeu mărinimos

un Dumnezeu doar al oamenilor buni

şi al poeţilor rataţi ce cred în ziua de mâine…

 

 

COVID – 19

 

se scufundă timpul într-un ocean pandemic

mă doare secolul ce-l trăim în anii nepăsării

urlăm, stagnăm, ne târâim cu tuburi şi măşti

sub supravegherea atentă a medicilor-cosmonauţi

nu mai ştim ce-i îmbrăţişarea şi sărutul sau visul

nu ştim să ne rugăm lui Dumnezeu şi Fiul Iisus

chiar dacă perfid conducătorii  inuman ne supun

şi-i vremea rugăciunii.

Trecător prin lume, călător, mă zbat ca o himeră

să nu fiu răpus de virus, de oamenii din jur…

 

 

PANDEMICĂ

 

nu se întâmplă nimic

dar zilnic se moare

cifre seci la televizor

cifre matematice în comunicate:

147 morţi de covid – 19 azi

682 persoane intubate în 24 de ore

nu se întâmplă nimic

doar se moare de frică şi singurătate

e o zi ca oricare alta

pentru arafat, tătaru, vlad voiculescu

se moare doar o singură dată

ne-o poate spune nicolae sabău

ne-o zice bogdan stanoevici

infectat în spitalul cu microbi

rareori moartea oboseşte şi pleacă

atunci intervine îngerul păzitor

care-şi deschide aripile protector:

Mai respiră, mai speră, mai rămâi…

 

 

SPERANŢĂ

 

un bob de speranţă a încolţit timid

la pervazul salonului 14 din spitalul 10

un licăr cât un bob de grâu sau secară

la vestea apariţiei vaccinului salvator

românii s-au săturat de măşti, ori unde ar fi,

speranţa creşte pe o margine de viaţă şi lume…

 

 

ARIPI NOI

 

La începutul nopţii

mi-a crescut un vis

se făcea că aveam aripi

şi puteam să zbor

să aduc mângâiere

semenilor singuri şi bolnavi

dar erau atât de mulţi

încât aripile mele

au devenit de plumb

la atâta tristeţe şi plânsete

trebuia să plec de aici

există cineva care cunoaşte drumul

îmi trebuie doar aripi noi…

 

 

SOMNOLENŢĂ

 

o iarnă pandemică-mi pătrunde în vene

întunecimea stelară,celestă şi rece-i şi ea

îmi plânge trupul invadat de viruşi –

amorf, anxios, deformat şi hidos sunt

la undele înalte aruncate înspre coronavirus

într-un salon în care gemetele sunt ceva banal

firesc devine la spital şi căratul morţilor în saci

sunt aşezate unele peste altele sicriile zincate

îmi plânge inima de amorţeala acestui anotimp

de morţii de covid care se-ngroapă creştineşte

singuri…

 

 —————————

Gelu DRAGOŞ

24 ianuarie 2021


Etichete: