Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Elena BUICĂ – OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI: LENUȚA BALAURU (La parastasul de 40 de zile)

Elena BUICĂ – OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI: LENUȚA BALAURU (La parastasul de 40 de zile)

Aceste cuvinte, spuse și în numele vecinei și prietenei ei, Culina Buică, ar fi trebuit rostite la căpătâiul Lenuței Balauru înainte de a pleca pe drumul fără întoarcere, dar distanța mare între Canada și Țigănești (Teleorman) ne-a pus piedici. Ne-a luat prin surprindere trecerea la cele veșnice a Lenuței, chiar dacă știm că nimeni nu cunoaște momentul când ne apropiem de marginea nemărginirii. Dumnezeu cheamă la El duhul pe care i l-a dat omului atunci când acesta și-a terminat rostul pentru care a fost trimis pe pământ.

 

Despre viața Lenuței, ca și a fiecărui om, se poate scrie un roman întreg, dar am ales să o prezint în câteva rânduri, așa cum am văzut-o eu în vizitele scurte făcute în Țigănești și din ceea ce mi-a mai spus Culina. Mă voi referi la felul cum a gândit, cum a văzut lumea, felul cum emitea judecăți de valoare, acea adâncă esență a noastră.

 

În anii 2004 și 2005, venind din Canada, am ajuns și în Țigănești doar pentru câte o săptămână. Alergam fără zăbavă prin comună să culeg date pentru monografia în lucru despre Țigănești, „Gând purtat de dor”. Afară de profesorul de istorie, Florian Cremenaru, nimeni nu mi-a furnizat informații atât de multe și de substanțiale ca Lenuța Balauru. Atunci am remarcat multe dintre trăsăturile ei care s-au conturat tot mai bine în următorii ani.

 

Prima trăsătură remarcată a fost o inteligență vie, această calitate considerată regina tuturor aptitudinilor umane. Inteligența a ajutat-o să-și pună în valoare personalitatea. Și această inteligență era dublată de înţelepciune, o altă trăsătură considerată drept cea mai profundă carte tipărită în adâncimile fiinţei umane.

 

Aceste calități s-au alăturat altor însușiri: capacitatea de a înțelege ușor și corect marile întrebări existențiale, de a reduce la esență aspectele complicate ale vieții și de a rezolva probleme pe baza cunoștințelor acumulate. Pe aceste trăsături punea Lenuța preț. Când Florian a ajuns în clasa întâi la școală, Lenuța s-a adresat învățătorului: „Nu mă interesează notele, nici purtarea, vreau să știu, îi merge mintea? Îi merge, i-a răspuns. Mulțumesc, să trăiți!”

 

Aceste daruri cu care a fost înzestrată de Dumnezeu au ajutat-o să se ridice de la condiții de viață foarte modeste, pe trepte cu alte valori sociale. Fără acest salt al ei, viața familiei Balauru ar fi fost cu totul altfel. Ea a transmis, pe cale genetică, dar și prin educație, copiilor și nepoților, acea forță de a urca tot mai sus, încât astăzi numele lor au ecou. Ei recunosc sau nu, dar e evident că multe dintre trăsăturile ei le-a imprimat și urmașilor. Fiii și nepoții, cu toții se disting prin ceea ce fac și gândesc. Evident că fiecare s-a construit pe sine după propria sa capacitate, dar nu singur. Fiecare a fost sprijinit de școală, de mediul înconjurător, de oamenii din mijlocul cărora s-au ridicat, de șansa ieșită în cale cu noroc, iar toate acestea s-au clădit, pe lângă moștenirea genetică, pe educația părinților, în special a mamei.

 

Mi-amintesc cum odată îmi spunea: „S-a întâmplat să am o neînțelegere cu copiii mei și s-a iscat cearta. Lor li se părea că eu nu mai gândesc bine, că am rămas în urmă. Le-am răspuns cu frumosul: uite, așa proastă cum sunt eu, dar am făcut și am crescut doi băieți deștepți care au ajuns cineva în viața lor. Să-i fi văzut cum au scăzut tonul și au încheiat discuția având lumină pe față”. Auzind-o, am meditat atunci, ca și în alte dăți, la moștenirea de înțelepciune strecurată din veacuri de la moșii și strămoșii noștri.

 

Viața Lenuței Balauru s-a scurs așa cum e dat firii omenești, cu urcușuri și coborâșuri, cu lumini și umbre, cu bune și rele, dar a avut înțelepciunea ca, la urcușuri, să pășească cu atenție și, la coborâșuri, să pună frâna, multe din ceea ce a întreprins reușindu-i cu succes. A devenit o voce distinctă mai ales ca președintă, timp de șapte ani, la CAP Țigănești. A fost un om de succes și a lăsat în urma sa un nume care va dăinui în timp. Năvalnica apă curgătoare a timpului nu va stinge curând candela amintirii Lenuței Balauru, mai ales atâta timp cât vor trăi cei care au cunoscut-o, dar și prin chipul ilustrat în monografia comunei Țigănești, care va dăinui cât timp vor fi oameni pe pamânt.

 

Lenuța vea darul deosebit de a-și impune punctul de vedere, de a găsi cu ușurință calea cea mai potrivită de reușită sau calea de ieșire din zona neputinței și a neîmplinirii. Cum reușea? Era ajutată de multe alte daruri precum curajul, hărnicia, inițiativa, rezistența, siguranța, o clară viziune a viitorului și multă încredere în sine. Într-o zi, venind de la o discuție cu femeile la poartă, mi-a spus: „azi, femeile mi-au zis: de ce o lași pe Lili, să conducă treburile casei? Cine ai fost tu în comuna asta de te cunoșteau și te respectau toți oamenii mari din Alexandria și unii din București, ai fost fotografiată lângă Ceaușescu și acum să o lași pe ea să facă ce vrea, în casa ta? Dar eu le-am răspuns: doar n-oi fi așa de proastă să mă pun rău cu noră-mea, fiindcă, la bătrânețe, eu pe mâinile ei o să fiu. Și de ce să nu o las să facă ce vrea ea, dacă tot ce face, face și mai bine decât mine, fiindcă e tânără și face cu drag și cu pricepere, după cum s-a schimbat lumea și eu nu mai țin pasul cu lumea de acum”.

 

Vorbind de spiritul ei mereu prezent și activ, am văzut-o cum se îngrijea de tot ce o înconjura, de ceea ce e pe aici, dar și de ceea ce este dincolo de aici … Mergea regulat la biserică, dădea mereu de pomană cui credea că are nevoie, sărea în ajutor când sănătatea cuiva se clătina, mergea să aprindă o lumânare la căpătâiul vreunui sătean plecat în lumea celor drepți, dădea cinstire preoților, ca să amintesc doar câteva din preocupările ei. Prin tot ce făcea Lenuța, era o prezență foarte plăcută și utilă pentru cine o avea în preajmă. De cât gol a lăsat în urmă ei poate să spună nu numai familia, ci și alții, mulți oameni apropiați, ori vecina și prietena nedespărțită, Culina Buică, așa cum o simțea, ca o stare de bine în preajma ei, iar acum îi simte lipsa dureros.

 

I-am admirat Lenuței capacitatea de a pătrunde în umbra tăinuitului gând, în adânc de suflet. Nu de puține ori am văzut-o cum o „citea” în suflet pe Culina. Văzându-i fața umbrită de o supărare, de o neliniște sau o derută, Lenuța, fără vorbe mari, dar cu puterea de a arde îndoielile, pătrundea în esența problemei luminând calea de ieșire din impas. Parcă deschidea ferestre ale gândului pe care intra o dulce adiere, parcă se dezlegau mirările cărora Culina nu le dădea de capăt.

 

Se înțelege că nu e nimeni perfect și cu toții suntem supuși greșelilor, cu voie sau fără voie, și nici Lenuța nu a ieșit de pe această linie a vieții, dar în aceste momente e bine să ne amintim acele fapte care au luminat viața unui om și din care toți avem de învățat.

Să-i dăm cu toții iertare pentru greșelile cele cu voie și fără de voie, căci iertarea este chipul armoniei pe pământ ca și în cer, ea poate reda echilibrul în univers. Dăruind iertare, primim linişte şi împăcare. Cu pioșenie și cu gând curat să rostim: „Lenuța, să te aibă Domnul în paza Sa și să îți ierte păcatele cele cu voie și fără de voie!”

—————–

Elena BUICĂ

Pickering,Toronto, Canada

Ianuarie 2021