Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Victor RAVINI: Sala de lectură (5)

Victor RAVINI: Sala de lectură (5)

Sacrificiul de sine este un fel de a se eterniza în istorie

Christopher Nugent (1930 – ), profesor de istorie și religie la universitățile din Kentucky, Dublin și altele, explică sinuciderea religioasă din perspectivă sociologică. Cei care își jertfesc viața nu consideră că moartea înseamnă sfârșitul istoriei, ci că, dimpotrivă, este un fel metafizic de a se eterniza pe sine în istorie și a obține renume etern. „Moartea prin sacrificiu nu înseamnă că acesta este sfârșitul istoriei, ci e permanentizarea metafizică a istoriei printr-o acțiune care face să înceteze istoria fizică și aduce gloria eternă.”1

Nugent spune că „sacrificiul este cea mai veche instituție religioasă din lume. Poate părea ceva demodat pentru societatea de consum, însă nu există temeiuri pentru a presupune că va dispărea. Sacrificiul de sine este ceva universal, în toate culturile religioase și probabil că exprimă ceva elementar în natura omenească. Nu suntem numai animale raționale, cum spune Aristotel, ci și animale sacrificatoare.”2

Autorul afirmă că „moartea nu are un sens public, ci din ce în ce mai mult și inevitabil un sens privat. Varianta laică a existențialismului a adus ideea aceasta la concluzia cea mai logică și a declarat moartea absurdă.”3 Se spune că Urmuz al nostru (Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău, 1883 – 1923), celebru în istoria literaturii universale, s-a sinucis pentru a demonstra absurditatea morții și a încununat astfel opera sa prin concordanța dintre biografia și scrierile sale, cum nimeni nu va mai avea curajul să îl imite. Alt sens nu s-a găsit pentru sinuciderea lui.

În carte se discută despre misterul morții și scrie că: „Însuși cuvântul misticism pare să fie înrădăcinat în moarte. Are vechi legături cu ‘misterele’ precreștine ezoterice și cu culturi exotice al căror scop era găsirea nemuririi. Sumedenie de mistere înfloreau în lumea veche. Religia oficială, peste tot, era mai degrabă un cult de stat, uscat și impus, cu obligații sociale și scopuri politice, mai ales după inevitabila răspândire a politicii morale în timpurile din urmă ale lumii greco-romane. Religia oficială nu putea să mai răspundă nevoilor sufletești ale oamenilor. Astfel, ‘misterele’, printre altele, reprezintă o cale de ușurare pentru viața sufletească și au călăuzit strădaniile de a accepta enigma morții.”4

Nugent spune că: „Martiriul întărește afinitatea dintre misticism și moarte. (…) Rareori au fost misterul morții și misticismul atât de aproape și atât de clar relatate ca în cazul lui Ștefan. Chiar de la începutul lovirii cu pietre, el strigă: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor, Capitolul 7:56). Viziunea lui mistică și moartea sunt simultane.5

Mulți dintre cei care au scris despre Miorița consideră moartea ciobanului ca o crimă murdară. Unii, în frunte cu Romulus Vulcănescu,6 consideră că ciobanul este judecat și condamnat pe drept sau pe nedrept pentru toate cele unsprezece fapte care în etnologia juridică sunt pedepsite de popor cu moartea. Argumentele împotriva interpretării juridice a Mioriței nu le mai repet aici. Le-am prezentat în carte7 și în diferite expuneri rezumative. Alții încearcă să justifice seninătatea cu care ciobanul întâmpină moartea și afirmă că el acceptă uciderea sa cu resemnare, ca un incapabil să se apere și ca un laș. Ba chiar s-a afirmat că ciobanul iubește moartea mai mult decât viața, iar toate defectele lui ar fi ceva reprezentativ pentru toți românii. Alții încearcă să reabiliteze ciobanul și afirmă că el acceptă să fie sacrificat, la fel ca Isus pe cruce. Vor să ne convingă că asta ar fi menirea istorică a românilor: de a se sacrifica la porțile Europei și a se eterniza în istorie prin sacrificiu și să obținem astfel renume etern și glorie eternă, după ce murim. Ideea sacrificiului individual și colectiv a fost explicit susținută de către Dimitrie Bolintineanu în bine-cunoscutele versuri: Du-te la oştire! Pentru ţară mori! Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! Eu știu ce înseamnă asta, pentru că tatăl meu are mormântul într-un cimitir militar, unde în fiecare an militarii pun flori și fac de gardă.

Asemenea interpretări întunecate și descurajante ale Mioriței se bazează pe o lectură a versurilor ca un text exoteric, ca și cum ar fi un text profan, pentru profani. Din această perspectivă profană, Miorița desigur că este o baladă frumoasă și puternic impresionantă, însă tragică, sumbră și devastatoare psihic, pe bună dreptate dăunătoare națiunii și individului. Nu Miorița este dăunătoare, ci interpretarea aceasta profană. Miorița nu are cum să fie dăunătoare. Stămoșii nu ne puteau lăsa moștenire ce va dăunător. Nimeni nu lasă urmașilor moștenire ceva dăunător. Interpretările denigratoare ale Mioriței sunt dăunătoare pentru noi și folositoare vrăjmașilor tradiționali ai României. Citirea Mioriței ca un text exoteric și profan poate să ne facă să plângem, dar ne duce la o înțelegere anapoda, diametral opusă intenției autorilor ei și mesajului luminos pe care vor să ni-l transmită.

Spre deosebire de cercetarea anterioară, eu analizez Miorița ca un text ezoteric, cu un conținut de taină sacră. În acest demers, eu pornesc de la George Călinescu, care afirmă cu hotărâre în Istoria literaturii că Miorița este un mit și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Pentru a descifra ficțiunea ermetică și ce idei simbolizează alegoriile din Miorița, mă sprijin pe ce am învățat la facultatea de Știința religiilor de la Universitatea din Göteborg, cât și pe lectura suplimentară a maldăre de cărți scrise de eminenți savanți cu renume mondial, care ne pun la îndemână noi cunoștințe și o nouă metodologie de analiză științifică a Mioriței. Multe din aceste cărți nu puteau fi cunoscute de cercetătorii care au lansat interpretările eronate ale Mioriței, deoarece sunt scrise după trecerea lor la eternitate. Aceste cărți noi, cât și altele mai vechi, dar ignorate de cercetătorii anteriori din motive pe care nu le cunosc, mi-au deschis ochii să văd că Miorița este un poem magnific și fără pereche sau echivalent în lume. Miorița face parte dintre cele mai luminoase capodopere literare din istoria literaturii universale și din istoria religiilor, un adevărat ghid spiritual de înălțare spre cele mai înalte și mai frumoase culmi ale poeziei și simțirii omenești. Din perspectiva științei religiilor, descoperim că în Miorița natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul este îndumnezeit.

1 A sacrificial death means that this is not the end of our history, but its perpetuity in a self-transcending movement to end history, dissolved into everlasting glory. (Cristopher Nugent, Mysticism, Death and Dying, State University of New York Press, Albany, 1994, pagina 87)

2 Sacrifice is the oldest religious institution known to humankind. Though it may appear out of fashion in a consumer society, there is no reason to suppose that it will disappear. Since sacrifice is found universally, in all religious cultures, it must express something elemental in human nature. We are not just, as Aristotle says, rational animals, but also sacrificial animals. (Nugent 1994:83)

3 Death is devoid of a public meaning and increasingly – or inevitably – a private meaning. The secular variety of existentialism has simply brought this to its logical conclusion in declaring death absurd. (Nugent 1994:84)

4 We speak of “the mystery of death”. The very word mysticism seems rooted in death. That is, it has remote associations with “the mysteries”, the pre-Christian esoteric and exotic cults whose objective was immortality and which flourished in the ancient world. Since official religion was more of an arid state cult, civic in its ends, it could not meet the deeper needs of the people, especially with the inevitable ebbing of political morale in the later Greco-Roman world. Accordingly, “the mysteries” represent, among other things, a popular outlet for emotionality and an effort to come to terms with the riddle of death. (Nugent 1994:12)

5 Martyrdom reinforces the affinities between mysticism and death. (…) Rarely has the mystery of death and mysticism been so intimately and even visibly related as with Stephen. At the very act of being stoned, he cried out: “Behold, I see the heavens opened, and the Son of Man standing at the right hand of God” (Acts 7:56). His mystical vision and his moment of death were synchronic. (Nugent 1994:15)

6 Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Editura Academiei Române, București, 1970

7 Victor Ravini, Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX, București, 2016 și reeditată în 2017. Traducere după Miorița – Odödlighetens källa, Carpati Publishing Gothenburg, ISBN 978-91-637-0387-4, tipărită la Stockholm în 2012.

————————

Victor RAVINI

La Grande-Motte, Franța

Februarie 2021

Va urma: Sala de lectură (6) Sigmund Freud – Totemismul e un sistem religios și social


Etichete: