Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Flora Mărgărit STĂNESCU: Câte ceva despre mine

Flora Mărgărit STĂNESCU: Câte ceva despre mine

M-am născut în data de 31 mai 1948, în comuna la vremea aceea, Otopeni, lângă București,  într-o familie de oameni modești  dar onești și foarte respectați de vecini. Mama avea darul de a armoniza relațiile dintre oameni, dar pe care l-am moștenit și eu.

 

Un prim pas l-am făcut în jurul vârstei de 10-11 ani, când am scris prima poezie inspirată din melodia marii doamne a cântecului popular, Lucreția Ciobanu, cântecul-“Vin ciobanii printre munți”. O admiram foarte mult și acum o admir. Atunci am scris prima poezie, era despre transhumanță, coborârea turmelor la iernat, despre florile de gheață de la ferestre și alte câteva aspecte în cele câteva strofe.

De atunci am continuat să scriu versuri, mai mult în joacă, apoi observând mai bine ceea ce se petrecea în jurul meu, am devenit mai critică în observațiile făcute în versuri, mai insistentă în întrebările puse mamei sau altor persoane, deoarece voiam să știu. Citeam foarte mult.În jurul vârstei de 34 ani, aveam așa de multe de spus încât am considerat că numai un roman le poate cuprinde. Timp de doi ani, respectiv perioada 1983-1985, am scris acest prim și cel mai important roman al meu, IULIA, fiind încă sub influența multor evenimente pe care le-am pus pe seama personajelor mele. În același timp în caietul de versuri se adunaseră peste 50 poezii. Aș vrea să precizez că din copilărie mi-a plăcut foarte mult să citesc și din fiecare carte aveam ceva nou de învățat.

Eu scriam doar de plăcere și dintr-o necesitate interioară de a semnala unele aspecte ale vieții care deviaseră de la normal. Nu aveam intenția să public nimic. Erau gândurile mele, atitudinea mea față de acele anomalii ale vietii și nu veadeam de ce ar trebui să le fac cunoscute și altora. Nu mi-a plăcut niciodată să ies în față să spun iată ce am realizat eu. Totuși am avut curiozitatea să cer părerea cuiva care se ocupa serios de scris, acesta mi-a răsfoit caietul ce versuri și a spus- Mie îmi place cum scrieți și dacă aveți acest microb în sânge, mai devreme sau mai târziu, va izbucni la suprafață pentru că altfel nu se poate. Era poetul Iulian Talianu, recunosc , a avut dreptate. Atunci am înțeles de ce mă simțeam nefericită când timpul nu-mi permitea să aștern pe pagini, tot ce aveam eu de spus. Mi-am luat mai în serios acest hobiu al meu din tinerețe, peste ani mi-am dat seama că având și mai mult timp liber, era de fapt o datorie a mea să scriu, felul meu de a lua atitudine față de multele aspecte ale vieții.

Cred că este o moștenire de familie scrisul, deoarece tatăl meu avea obiceiul de a povesti câte s-au petrecut în timpul războiului și chiar după război și o punea pe sora mea mai mare să noteze totul într-un caiet spre a nu se uita, dar mai ales pentru a nu se mai repeta. Probabil că de acolo din cele povestite, au pornit și rădăcinile mele.

Am început să postez la fel ca mulți mânuitori de condee, pe site-uri literare. Am primit încurajări și am continuat. Pe lângă aspectul amuzant că intrasem în lumea virtuală, aveam și satisfacția că mai sunt și alte persoane care apreciază stilul meu, simplu și la obiect. Scrisul mă relaxează, îmi dă senzația că stau de vorbă cu lumea și-mi spun propriile opinii. Am avut norocul să întâlnesc oameni providențiali care au văzut în mine atât seriozitatea cu care tratam temele alese și după spusele lor, aveam și ceva talent. Aici aș menționa-o pe d-na Cezarina Adamescu, mi-a făcut o cronică la un medalion de versuri publicat în revista Luceafărul, aparținând Asociației Române pentru Patrimoniu, asociație fondată de regretatul Artur Silvestri. Tot d-l Artur Sivestri mi-a cerut un articol despre –Plăcerea de a scrie-apărut în volumul al II-lea cu acest nume.

Cartea mea preferată este desigur romanul IULIA, unde pe parcursul a 465 pagini am avut ocazia să spun foarte multe din realitățile care trebuiau să fie cunoscute. La baza fiecărei cărți stă un adevăr pe lângă care am adăugat și altele întâmplări povestite de cei pe care am știut să-i ascult și să extrag esența din spusele lor.

Mi se întâmplă să am un subiect de proză pe care vreau să-l consemnez, dar nu știu cum se face că-mi vine în minte un vers care-mi place, care spune ceva. Apoi încă unul și așa mă trezesc că am scris o poezie de 5-7-9 strofe, de parcă mi le-ar fi dictat cineva. Am ajuns la concluzia că nu totdeauna noi alegem să scriem o poezie, ci poezia ne alege pe noi, fie că vrem fie că nu. De aceea spun că poezia se scrie singură.

Despre cum arată o zi din viața mea, ar putea fi o zi banală dacă eu permit asta. Sigur aici și canicula sau viscolele care mă țin în casă au influența lor. Ies la cumpărături, îmi place să gătesc, mă întâlnesc cu persoane cunoscute și mai stăm pe bancă în parcul apropiat la o șuetă, fac ordine în manuscrise, mă gândesc pe care să-l aleg și să-l reactualizez că trebuie. Nu stau prea mult în fața televizorului, prefer monitorul calculatorului unde vizionez ceea ce doresc eu, nu ce mi se dă la tv.

În afară de scris îmi place să lucrez cu lumini și umbre, culori, respectiv grafică pe calculator. Este o îndeletnicire foarte plăcută, dar foarte puțin cunoscută.

Referitor la posibilitățile financiare, eu am fost totdeauna omul care s-a mulțumit cu puțin. Vreau să spun că nu scot tiraj mare, iar un tiraj mai mic mi-l permite pensia mea, după 34 ani de muncă. Cărțile le dăruiesc copiilor, bibliotecilor, prietenilor mai apropiati care agreează stilul meu.

Sunt profund recunoscătoare Bunului Dumnezeu, că mi-a dat acest dar de a scrie, dar și pentru faptul că mi-a scos în cale oameni providențiali care au avut încredere în mine și m-au susținut , m-au încurajat să continui. Aș menționa câțiva dintre ei – Artur Silvestri, Cezarina Adamescu, Rodica Rodean și mai nou Daniela Gumman.

————————————————-

Flora Mărgărit STĂNESCU


Etichete: