Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Victor RAVINI: Sala de lectură (7)

Victor RAVINI: Sala de lectură (7)

Aspecte pre-indoeuropene

Sir Edward Evan Evans-Pritchard (1902 – 1973), despre care mai vorbirăm în capitolașul 4, și care era profesor de antropologie socială la Oxford, nu îl numește niciodată pe Mircea Eliade. O să ziceți că asta este foarte ciudat. La fel de ciudat, nici Eliade nu îl numește niciodată. Ba, cam nu prea este chiar așa de ciudat. Am constatat că mai sunt și alți contemporani de ai lor care nu se citează între ei. Așa este cu respectarea reciprocității în lumea universitară. Ați auzit de vreun brutar care trece strada să cumpere pâine de la concurență? Niciun brutar nu suflă o vorbă, că mai sunt și alți brutari pe aceeași stradă. Eu am întrebat adesea un scriitor sau altul, dacă a citit ultima carte a unui alt scriitor, prezent în același dicționar de scriitori, în care e cel întrebat. Cei mai mulți mi-au răspuns cu vădit dispreț că nu au auzit de el. Cam suspect disprețul față de cineva de care nu au auzit. Ce ușor își dau unii arama pe față. Vă recomand să faceți acest test, ca să vă dați mai bine seama de importanța celui pe care îl testați.

Evans-Pritchard spune despre niște oameni de știință, pe care nu știu de ce nu îi numește, întrucât el este Sir, nu e brutar: „Ei căutară și găsiră în religiile primitive o armă, care, credeau ei, le-ar permite să dea o lovitură mortală creștinismului.”1 Am respectat în traducere perfectul simplu, din versiunea franceză a cărții lui. N-am găsit-o în engleză. Când am găsit-o la Birmingham – unde am fost cu universitatea, ca să ne conversarisim cu reprezentanții religioși din numeroase religii – n-am prea cam avut bani să o cumpăr și m-am lăsat în nădejdea ediției franceze. Mi-am zis că merge și așa, după bunul nostru dicton strămoșesc. Așadar, Evans-Pritchard nu numește niciunul și nu putem ști dacă se gândește cumva și la Eliade, a cărui preocupare pentru religiile arhaice este arhicunoscută și oricum e mai bine cunoscută decât a altora. Dar dacă Sir se gândea la Eliade, cum desigur că îl rodea la inimă și nu-l suporta la ficați, că așa e între confrați, înseamnă că făcea o mare eroare. Nu se poate să fie Eliade omul care să aibă ceva împotriva creștinismului. Noi știm mai multe despre Eliade, decât știu cei care îl acuză în fel și chip de o prea personală înțelegere a religiilor, pe care de fapt el le-a explicat mai bine decât explică ei. Obiectivitatea lui a fost răstălmăcită ca subiectivism. Nu era posibil să fie subiectiv, de la înălțimea catedrei universitare, de unde religiile se văd ca din satelit, cu o obiectivitate absolută. Nouă, chiar și ca studenți la facultatea de Știința religiilor, ni s-a interzis să mai spunem vreodată în public de ce religie aparținem și în niciun caz să nu facem apologia vreunei religii sau să denigrăm vreo religie. Și nici măcar să nu se poată face presupuneri despre apartenența noastră religioasă. Iată cum ura sau invidia poate împinge la regretabile erori chiar și un Sir englez, oricât s-ar abține să nu-i sară smalțul în public.

Renumita carte a lui Eliade Le sacré et le profane dezvoltă și explicitează tema centrală din scrierile lui Durkheim, cum ziceam anterior. Analiza mea se bazează pe deosebirea care o fac amândoi între timpul și spațiul sacru pe de o parte, iar pe de altă parte timpul și spațiul profan. Eliade spune în tratatul de istoria religiilor, că în cam toate religiile zeul obosit (deus otiosus) se retrage din lume și devine zeul ascuns (deus absconditus), când oamenii încep să nu prea mai creadă în eficiența lui sau când zeul e scârbit de nesupușenia și păcătoșenia oamenilor. Atunci se cam rupe legătura dintre om și divinitate.

Ne putem întreba: Cine a început? Divinitatea sau oamenii? Dar nu asta e important. Nu folosește la nimic să culpabilizăm, nici oamenii și nici divinitatea. Important este cum se poate lega din nou legătura ruptă. Chiar de la asta decurge etimologia, cât și definiția și scopul religiei. Religie vine din latină religare (a lega din nou), după cum spune Lactanțiu. Sau din relegere (a citi din nou), cum spune Cicero. Dilema aceasta o rezolvă Sf. Augustin, de care mai vorbirăm tot în capitolașul 4. Fiind avocat de meserie, Sfinția Sa le dă dreptate la amândoi. Nici Akbar și nici Avicena nu sunt primii cu adevărurile duble. Așadar Sf. Augustin ne propune a citi din nou Scriptura, pentru a îl lega din nou pe om de Dumnezeu. Teologi importanți din Evul Mediu îi dau dreptate lui, cu dubla etimologie. Ei vedeau o legătură pe vertical, între om și Dumnezeu. Omul ridică ochii și mâinile spre Dumnezeu, ca unul ce se îneacă. Sau Dumnezeu îi întinde omului o mână salvatoare. Una din două. Sau amândouă. Concepția că omul ia inițiativa, ridică ochii și mâinile spre divinitate este materializată simbolic în cele două turnuri ascuțite ale bisericilor în stil gotic, sau măcar unul, ca la Biserica Neagră din Brașov. Merge și așa. Concepția că divinitatea se uită la om și coboară ca să îl salveze este simbolizată de bolta cupolelor de la biserici, unde vedem imaginea lui Iisus Hristos Pantocrator (Atotputernicul), care ne privește drept în ochi. Cea mai mare boltă fiind cea de la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Lucian Blaga numește acest stil arhitectonic: sofianic. Ulterior, alți teologi de seamă, în special Calvin și alți protestanți, au încercat să dreagă etimologia religiei, fiecare cum i se potrivea mai bine să dreagă busuiocul în predici.

Sf. Augustin respingea ideea că religia ar avea de a face cu legătura socială dintre oameni, o legătură pe orizontal. El nu punea accentul pe importanța socială a religiei, ci pe importanța individuală, pentru salvarea sufletului fiecărui om în parte. Mântuirea e individuală, nu colectivă. Pe poarta raiului se intră unul câte unul, nu la grămadă. Chiar și când oamenii sunt uciși la grămadă și aruncați în aceeași groapă. Oricât ar fi de păstoriți oamenii, oamenii nu sunt oi. Chiar și dacă au mai fost oameni duși la abator. Însă în zilele noastre, atât savanții cu studii de teologie cât și cei cu studii de știința religiilor – știință care se sprijină pe psihologie, sociologie, antropologie și alte științe umaniste sau ramuri – acordă importanță religiei cu precădere ca liant social, după cum văzurăm în capitolașele precedente, mai ales la filozofii ateiști. În zilele noastre, este mai evident că liantul social, deci pe orizontală, e mai deteriorat decât liantul vertical, dinte om și divinitate. Așa că necesitatea reparației e mai urgentă în societate decât la individ. Când oficianții religiilor se concentrează pe societate, ceea ce bine fac, și nu mai apucă să se ocupe de nevoile sufletești ale tuturor, nici nu e de mirare că unii își caută salvarea sufletului pe cont propriu, mai abitir decât înainte, în detrimentul dusului la biserică. Cei ce vor să distrugă liantul vertical, pentru a fortifica astfel liantul orizontal, fac un calcul greșit. Rezultatul poate fi negativ. Nu poți întări ițele orizontale ale covorului sau ale oricărei țesături, tăind ițele verticale. Se destramă totul. Sau asta vreți?

Analiza mea pornește mai ales de la observațiile lui Eliade că:

„… românii și toate popoarele balcanice conservă un substrat comun moștenit de la traci (…) alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă și mai vechi decât moștenirea geto-tracă, prezentând o configurație pre-indo-europeană (…).” (Eliade 1980:190)

„… de multe ori, credințe și obiceiuri încă vii în anumite regiuni eminamente conservative din Europa (printre care trebuie întotdeauna numite Balcanii și România) revelează straturi de cultură mai arhaice decât cele prezentate, de exemplu, de mitologiile ‘clasice’ greacă și romană. Lucrul acesta este cu deosebire evident pentru tot ceea ce privește obiceiurile și comportamentul magico-religios al vânătorilor și păstorilor. (…) … a fost totuși dovedit că un anumit număr de elemente culturale pre-indo-europene și paleo-indo-europene2 s-au conservat aici mai bine decât oriunde în Europa (…)”. (id:191)

Concluziile lui Eliade despre elementele de cultură arhaică pot fi corelate cu bogăția fără seamăn de descoperiri arheologice scoase din săpăturile făcute în România și teritoriile învecinate. În Carpați, la Peştera Oaselor, lângă Anina, la Dunăre, s-au găsit cele mai vechi oase de homo sapiens din Europa. Deci acolo s-au așezat mai stabil primii oameni homo sapiens veniți în Europa. După ceea ce s-a găsit în Peștera Oaselor, s-a putut face o reconstituire forensică (criminalistică) a capului, ca să știm cam cum arăta acel individ, numit convențional Ion de la Anina. Dar spațiul carpato-danubian a fost locuit și mai înainte de neandertalieni, de la care au rămas numeroase vestigii arheologice. Cât despre ereditatea genetică de la neandertalieni, că altceva nu puteam moșteni, savanții au păreri bine argumentate și dovedite. Însă divergente. Este știut că teritoriul carpato-danubian a fost întotdeauna dens populat de către diferite populații și culturi care s-au succedat. Adesea, un strat de cultură materială și artistică avansată și fără arme, cum ar fi Cucuteni sau multe altele, prezintă urme de incendiu și de distrugeri violente, peste care se suprapune un strat cu o cultură inferioară, după cum rezultă din obiectele mai rudimentare, dar cu arme mai dibaci lucrate decât obiectele casnice. Nu e nevoie să fim arheologi ca să pricepem și să ne imaginăm ce s-a întâmplat acolo. Principalul drum al popoarelor indoeuropene cât și pre-indoeuropene spre Europa de vest a fost valea Dunării, de jos în sus.

Evans-Pritchard, antropolog după cum știți, mai zice că antropologii au defectul profesional de a fi sceptici față de aspectele religioase din domeniul lor de cercetare. Eu am constatat că și etnologii sau folcloriștii păcătuiesc în același fel. Folcloristul Adrian Fochi, autorul monumentalei monografii Miorița (Editura Academiei, 1964), cea mai masivă și mai importantă lucrare din acest domeniu, fără de care nu se poate aborda studiul variantelor Mioriței, exclude cu hotărâre orice aspect religios, în totalitatea variantelor. Cu și mai hotărâtă hotărâre respinge Eliade aspectele mitologice, adică religioase, din Morița și îi condamnă vehement pe toți cei ce văd în poemul nostru național un mit. Nu pot să înțeleg de ce nu numește niciunul și îi condamnă la grămadă.

Chiar așa, să îl ignore Eliade pe George Călinescu? Călinescu afirmă cu tărie în Istoria Literarurii Române că Miorița este un mit. Pe cine să mai credem? Pe George Călinescu sau pe Mircea Eliade? Mai ales când niciunul nu ne explică, pe ce dovezi sau cu ce argumente își fundamentează verdictul. Orice far răspândește lumină. Iar lumina răspândește umbre. Nu se poate lumină fără umbră. Vrei lumină, ai și umbră. Unii savanți au învățat la lumină, alții au învățat la umbră. De la unii avem lumină, de la alții avem întuneric. Mulți au răspândit și una și alta. Sau mai mult una decât alta. Iar noi ne lăsăm în nădejdea celebrității lor și luăm întunericul drept lumină. Celebritatea nu acordă cunoaștere. Nici măcar diplomele universitare nu sunt o garanție a cunoștințelor și cu atât mai puțin o garanție a cunoașterii. Însă, în apărarea tuturor, eu zic că oricât am putea reproșa oricui, până și soarele are pete negre.

1 Ils cherchèrent et trouverèrent dans les religions primitives une arme qui, croyaient-ils, leur permettrait de porter un coup mortel au christianisme. (Evans-Pritchard 2001:9-10)

2 În originalul francez, Eliade zice: … éléments culturels pré-indo-européens et paléo-indo-européens … (Eliade 1970:184). Eu notez că traducerea engleză (Eliade 1972:188) exclude paleo-indo-europenii. Așa se întâmplă când traducătorul are ambiția să fie co-autor sau cenzurează ce nu îi place.

  • Evans-Pritchard, (2001), Des théories sur la religion des primitifs, Éditions Payot, Paris (tradus de M. Matignon, titlul original Theories of Primitive Religion, 1965)
  • Émile Durkheim, (1995), The Elementary Forms of Religious Life, The Free Press, New York (Original: Les formes élémentaires de la vie religieuse: Le systéme totémique en Australie, F. Alcan, Paris 1912)
  • Mircea Eliade, (1970), De Zalmoxis à Gengis-Khan. Études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe Orientale, Payot, Paris
  • Mircea Eliade, (1972), Zalmoxis The Vanishing God. Comparative studies in the Religions and Folklore of Dacia and Eastern Europe, The University of Chicago Press, Chicago and London
  • Mircea Eliade, (1980), De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
  • Mircea Eliade, (1991), Traité d’histoire des religions, Payot, Paris (prima ediție 1949)
  • Mircea Eliade, (1994), Le sacré et le profane, Gallimard, Paris (prima ediție 1956).
     

    ————————————-

    Victor RAVINI

    La Grande-Motte, Franța

    Februarie 2021

 

Va urma: Sala de lectură (8) Reciprocitatea dintre societate și religie


Etichete: