Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Elena-Paula PĂȚAN: Profesiunea de credință a unui poet, Ștefan Doroftei (II)

Elena-Paula PĂȚAN: Profesiunea de credință a unui poet, Ștefan Doroftei (II)

Poezia este un spațiu recuperatoriu pentru sufletul împovărat de neliniști. Arta, literatura, Poezia, frumosul în general, sunt spații compensatorii în care sufletul, acoperit de metaforice zăpezi se zbate și se refugiază spre refacere, reechilibrare emoțională și recalibrare, prin cânturi de chitări „aprinse în cuvânt”. Stările noastre emoționale, vibraționale, sunt energii care ne plasează pe o treaptă înaltă (de vibrație), dincolo de tristeți: Crezul meu înfloreşte pictând armonii-n contraste…(Crezul meu). Toate stările, care urcă în intensități explozive și coboară în dezolare, de la melancolie, la tristețe, la amărăciunea îndoielii și a neputinței, până la mânie și durere scursă în resemnare sunt realități transfigurate cu migală de poetul Ștefan Doroftei. Dacă „toate neputințele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe.” (Emil Cioran), atunci Eul liric își contemplă atent sufletul, ca un univers din care, cu fervoarea apelor și liniștea câmpului, răzbate simfonia:

Tu, vânt furios ce-mi sufli mânie,/ Ce marea stârneşti, de-n urlet mă frânge,/ Adu-mi din neant în gând simfonie/ Ca-n mine s-aud cum plouă, cum ninge. (Tu, vânt nebun)

Însă poetul părăsește curând această stare de spirit pentru a îmbrățișa speranța, așa cum o figurează pe tot parcursul simfoniei sale, trecând de la tonalități joase, grave, la cele mai înalte, ale unui dor luminos, al visului. Bucuria nu există în stare pură, ea se împletește cu tristețea pe o sinusoidă existențială observabilă și nu pot fi înțelese una în afara celeilalte. Cele două stări emoționale se împletesc simfonic, ca punct și contrapunct, și nu se pot delimita net. Mulți gânditori, artiști, oameni de cultură afirmă că tristețile ne înnobilează sufletul, ne purifică prin suferință și accedem spre înaltul spiritual prin ele. Broderiile și împletiturile dintre cele două stări, bucurie și tristețe, cu toate ipostazele existențiale reprezentate, dau măsura talentului și viziunii artistice ale poetului Ștefan Doroftei, care a scris Simfoniile… celor două stări, ca reprezentări arhetipale, a iubirii și a tristeții. În Simfonia tristeții, exuberanța poate fi, și este acoperită de mâhniri și neliniști, cu urcări și coborâri simfonice, vijelioase. Niciodată învinsă de tritețea episodică, de fiecare dată izbăvitoare, precum în Floarea întunecată a lui John Galsworthy, ea – speranța – izbucnește spre lumină mai puternică și mult mai dorită, metamorfozându-se în așteptare și încredere, două spații recuperatorii pentru suflet, coborâtoare din mit.

*Univers poetic. Lirismul: tonalități simfonice. După Simfonia iubirii, Ștefan Doroftei ne invită la Simfonia tristeții, un spectacol reprezentativ al vieții, cu adâncimi întunecate din care sufletul izbucnește spre lumină și în care ne regăsim. Vibrațiile reprezentărilor simfonice proprii poetului Ștefan Doroftei intră în rezonanță cu stările sufletești ale cititorilor săi ca într-un puls al unei singure inimi, regăsind energia vitală, izvorul ei, speranța. Ieșim și rămânem îndelung sub imperiul emoțiilor puternice induse de această lectură și al senzațiilor discrete, ușor perceptibile, înlăcrimați pe alocuri, iluminați și exuberanți alteori, pentru că această simfonie o percepem ca pe una a timpului actual, ne reprezintă și face misterul tristeții bogat, inepuizabil, enigmatic și totuși accesibil.

„Cuvântul fericire și-ar pierde înțelesul, dacă nu ar fi însoțit de tristețe.” Prin această afirmație, Carl Jung pune în balanță fericirea nu cu opusul acesteia, nefericirea, ci cu tristețea, o stare de spirit apăsătoare, de mâhnire și amărăciune, care ar putea genera nefericirea. Pentru că așa este construită lumea aceasta a noastră, pe dualități în toate sferele existenței: bine și rău, frumos și urât, din lumină se naște umbra, răsăritul are și un apus, iar după zi urmează noapte, după viață, moarte. Tristețea condiției umane este benefică pentru creație, fie ea literatură sau muzică. Ea dăruiește contrapunctul magic, necesar frumuseții sufletești, și adaugă profunzime emoției care este augmentată prin muzică, sau versul cantabil.

Când în suflet arde, oximoronic, „focul de ninsoare” și când „ochii noi iubiri nu pot să vadă” (Spre infinit), eul speră, cu un fior subtil și tragic al morții, evadarea în uitare, spațiu recuperatoriu al sufletului îndurerat:

Doar pe luna nou coafată cu buchet de nori pe frunte/ Să o aşteptăm ca nună la altarul din adâncuri/ Să-adunăm din vânt corăbii să dansăm hore pe punte/ Să ne-nveselească farul să bem vise din nimicuri. (Vreau să uit suferința).

Poetul adaugă contrapunctul, pentru a restabili echilibrul și intră în starea de grație a așteptării, a iubirii, ca o lege sine qua non, el își așază trăirile pe note cantabile, în solfegii sisifice, când petalele florii rănite dor metaforic, iar frigul tăcerii „arde”. Simfonia lui încântă spiritul însetat de absolut, de nemărginire. Ipostaziat în imagine sisifică, Eul își dorește să alunge durerea pe treptele cunoașterii de sine, acceptând căderi și urcușuri, până la înțelegerea neînțelesurilor, prin poezie, un suiș abrupt către vârfuri sfinte.
Evantaiul tristeților pe care îl regăsim în Simfonia… poetului Ștefan Doroftei este unul care împletește stările sufletești de suferință, cu cele de speranță izvorâtoare de exuberanță, astfel că echilibrul emoțional este menținut și cititorul iese din această lectură mai bogat sufletește, iluminat de o emoție estetică înaltă, ce înnobilează pe cel ce ascultă sunetul pur al melancoliilor, tristeților și speranțelor, într-o simfonie cu un allegro al viorilor la început:

Valuri mari ca nişte şişuri mi-au crestat văi pe retină,/ Rând pe rând s-au dus arcaşii din privirea-mi vanitoasă,/ S-au stins dorurile toate în abisul din lumină/ Adunând în tulburi ape doar o lume păcătoasă.(Fluviul vieții)

Ritmul de curgere a vieții și al versurilor în sonorități simfonice este rapid, allegro, metaforizat prin imaginea unui râu aflat „printre chei întortocheate”. Contrapunctul său îl constituie „alte râuri cu speranțe și cu visuri descheiate” adunate în vârtejuri amețitoare. Sinusoida lumii este, s-ar părea, coborâtoare în „ape tulburi”, metaforă pentru ambiguitățile existenței și clar-obscurul din „abisul de lumină”, ce absoarbe și stinge dorurile.  Alteori ritmul este liniștit, andante, în sonorități de flaut:

Te-ating pe cuvântul ce arde în flaut,/ În tine alerg şi-n iarnă te caut,(…)/ Şi ning pe silabe din note acute/ Şi-n vifor îmi ard dureri nevăzute. (Zăpada din flaut)

Același ritm este sublimat într-un menuet cu pași plutitori, de vals, de blues, samba și chiar de tango; alteori versurile se  apropie de rugăciune:

Mă rog de cântul plin de nostalgie/ Să ne dezmierde-auzul, cu viori/ Ca valsul nou, prea prins în frenezie/ Să ne rostească prin rotiri, fiori. (Rugă de primăvară)

      Ritm vivace avem în partea finală care încheie simfonia furtunos, într-o creștere și revărsare a tensiunilor existențiale. Acţiunile timpului, pornite odată cu descătuşarea primăverii din lanţurile omătului prin zâmbetul ghioceilor agresivi, se răsfrâng în zilele destinate facerii de proiecte, concepute în vremurile când la orizont se vedea „ciolanul puterii”.

Încerc să rămân pur în impurităţile ce mă înconjoară.  ( Sunt vinovat)

Aceste creșteri și descreșteri în intensități emoționale culminează exploziv îndoielile, neputințele, suferințele personale în torente de revoltă ale unei întregi generații, configurează lirismul unei conștiințe poetice într-un parcurs simfonic cu inflexiuni specifice. Ceea ce are specific Ștefan Doroftei în creația sa este interiorizarea realității, fragmentarism al ideii poetice, anumite ambiguități postmoderne, incertitudini. În spațiul său poetic interior, există gări, acelea din suflet, cu linii ruginite, așteptând veșnicia, prin ploi fără ploi, cu resemnări și percepția timpurilor viitoare în care arde trecutul, cu hazardul tăcerilor grele, adânci, în lumi fără lume în care nimic și nimicul vor sta, dezolant, treji, de pază. Totul este repetitiv, ca în oglinzi paralele, imaginile multiplicându-se la infinit.

 *Concluzii

Simfonie a condiției umane, versurile sunt împlinitoare de viață și iau ca motto „să nu uităm niciodată de cei mai triști ca noi”, citându-l pe Adrian Păunescu. „Plânge plânsul”, spune poetul în Plânsul, amintindu-ne de Nichita Stănescu, care spunea că „ pe pământ tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă.”, spre eliberarea metaforică de nori, de vânt, de hoți, de tensiuni și amărăciuni care îngreunează aripa zborului, cu repetiții și aliterații înlăcrimate :

Plâns de cer cu nori şi sori/ Plâns de iarnă cu ninsori/ Plâns de toamnă fără grai/ Plâns de ploaie-n luna mai.// Plâns de vânt neostoit/ Plâns de plai de hoţi ciuntit,/ Plâns de omul în nevoi/ Plâns de ţară, plâns de noi.// Plângem, plângem plânsul plâns (…)”

Universul poetic în Simfonia tristeții este unul interiorizat pe o paletă complexă, plecând din realul transfigurat prin visul bachelardian, reverie și poezie, de la Crucea de pe Caraiman, la Sfinx, la răscrucea cu fantasme , coșmaruri și deșertăciune; de la timpul nostru cel real, unul al risipirii, la „noi”, pe care Eul îl percepe acum ca dualitate, „două umbre în doruri orfelini”, cu un surâs trist sau cu „zâmbet de gheață”, când cuvântul este „încarcerat de spaimă”.
Viața este un fluviu, unul interior, cu idealuri fără zeii scăpătați sau adormiți în icoane, cu uitări și amintiri ancestrale ruginite prin gările pustii ale inimii. Zeii adormiţi în icoane, ecoul gândurilor, lungi aşteptări, cer și pământ, timpul scurs în visuri și-n fum, spitale zdrențuite și reci, aripi frânte, zarea confuză, făclii de speranță, toate sunt imagini ale unui univers ce se apropie uneori de rugăciune, sau de invocație, de amintire sau imprecație, o simfonie care ne descătușează tristețile.

*
Ștefan Doroftei, Simfonia tristeții (218 pagini), Editura „Izvorul Cuvântului”, 2019, cu o prefață de Elena – Paula Pățan, coperta – grafician Mihai Cătrună.

————————–—————–

Elena-Paula PĂȚAN


Etichete: