Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: Un „corifeu” al Şcolii Ardelene – Petru Maior

MIHAI CABA: Un „corifeu” al Şcolii Ardelene – Petru Maior

Şcoala Ardeleană, reprezentând o strălucită expresie  a iluminismului românesc din Transilvania, ocupă un loc şi un rol de seamă în istoria literaturii române. Începuturile ei    se manifestă în secolul al XVIII-lea, denumit şi Secolul Luminilor, avându-şi obârşia în Blajul ardelean, important centru de cultură românească, acolo unde minţile luminate ale unor preoţi, istorici şi lingvişti au iniţiat o largă mişcare de emancipare socio-culturală menită să scoată la iveală originea romană a poporului român, latinitatea limbii române şi continuitatea românească de-a lungul malului stâng al Dunării.

După cum notează recent, cu minuţia cercetării, profesorul dr. Sorin Nicu Blaga fixează momentul de început al Şcolii Ardelene: „O bună parte a activităţii acestor călugări-dascăli blăjeni se va derula în timpul episcopatului lui Petru Pavel Aron (1752-1764), cînd la Blaj se vor deschide primele şcoli sistematice cu limba de predare română, la data de 11 octombrie 1754: şcoala de obşte, şcoala latinească şi şcoala de preoţie. Acesta reprezintă un moment cheie în parcursul Şcolii Ardelene”(s.n.).

Inspiraţi de ideile iluminismului european, care punea un accent deosebit pe cunoaştere şi emancipare prin cultură, reprezentanţii Şcolii Ardelene n-au precupeţit eforturi comune pentru a milita cu consecvenţă, prin cele două direcţii fundamentale de acţiune, socio-culturală şi erudită, pentru egalitate şi libertate, pentru recunoaşterea suveranităţii poporului în baza susţinerii ideii de drept naţional şi contract social.

În acelaşi context istoric, iluminismul Şcolii Ardelene poate fi privit şi ca un puternic şi curajos demers politic, a cărui ilustrare este veridic înfăţişată de memoriul „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, înaintat la 1791, împăratului Leopold II, prin care i se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune de sine stătătoare, egală în drepturi cu celelalte naţiuni care formau Imperiul Habsburgic, „lucrare de importanţă crucială pentru românii din Transilvania, gândită pe coordonatele stabilite de episcopul Inocenţiu Micu-Klein”, înainte de a-şi autoimpune exilul său la Roma.

Referindu-se la Şcoala Ardeleană, „la momentul ei de glorie de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec.XIX”, reputatul istoric, Nicolae Iorga, va remarca la loc de cinstire strădaniile profesorilor acesteia: „blîndul călugăr Samuil Micu, asprul muncitor fanatic Ghorghe Şincai, cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior”; la aceştia adăugându-se şi „adevăratul poet al latiniştilor, Ioan Budai-Deleanu”, după cum îl aprecia în monumentala sa „Istorie” George Călinescu.

Fiecare dintre cei „4 corifei” ai Şcolii Ardelene menţionaţi, care şi-au făcut studiile la Roma şi Viena, au lăsat drept moştenire lucrări de importanţă deosebită prin care au contribuit semnificativ la formarea limbii române şi crearea unui mediu prielnic pentru începutul unei literaturi autohtone, între care putem exemplifica: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”(Samuil Micu), „Hronica românilor şi a mai multor neamuri”(Gh.Şincai), „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Petru Maior), „Lexiconul de la Buda”- primul dicţionar etimologic al limbii române – (Samuil Micu şi Petru Maior), „Ţiganiada” – prima epopee din literatura română – (Ioan Budai-Deleanu).  Chiar dacă aceste lucrări de început, istorice şi filologice, ale „blăjenilor” Şcolii Ardelene „nu pot fi reţinute azi de istoria literară, meritul acestora este imens sub aspectul lor cultural pentru contribuţia la formarea limbii române” (G. Călinescu).

Poate de aceea, dar şi în sensul împământenitei tradiţii româneşti, recunoaşterea acestui merit este întotdeauna o expresie lucidă a preţuirii înaintaşilor noştri, ori de câte ori trecerea vremelnică prin viaţă ne oferă un asemenea moment înălţător în spirit.

Astfel, la 14 februarie, noul an 2021, însemnează pe răbojul vremii borna luminoasă a celor două veacuri scurse de la trecerea la cele veşnice a „corifeului” Şcolii Ardelene, Petru Maior, istoric şi filolog român, protopop greco-catolic de Reghin, îndemnându-ne cugetul spre un exhaustiv şi binemeritat moment – remember, care să-i sublinieze rolul şi importanţa operei sale în acea perioadă avangardistă de formare şi închegare a limbii române.

Dar, pentru ca acest demers să-şi împlinească cu adevărat scopul său bine precizat, înainte de toate, o incursiune în biografia lui Petru Maior este cu atât mai necesară, cu cât aceasta „se împleteşte organic cu spiritul vremii istorice în care a trăit”, după cum rezidă conclusiv din numeroasele note exprimate de biografii şi exegeţii săi. Doar un singur „amănunt” clinteşte „concordanţa” acestora: data naşterii lui Petru Maior! Aici „marja de eroare” biografică a lui Petru Maior este una semnificativă, avansându-se un interval de 4-5 ani, ce oscilează între 1756 (1 ianuarie), 1760 (Enciclopedia Română, vol.III, pag.172, 1904) şi 1761(1ianuarie). În accepţiune, ne putem lega de trăinicia observaţiei lui George Călinescu: „Petru Maior (n. în Căpuşul-de-câmpie pe la 1760, mort la Buda în vârstă de 60 de ani la 14 Februarie 1821” (Istoria literaturii, pag.68, 1941). În accepţiunea acestei „date” încă neelucidată pe deplin, să notăm cu luare aminte că Petru Maior s-a născut în familia protopopului român unit Gheorghe Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnăveni), stabilit în Căpuşu de Câmpie ca protopop de Iclod (Mureş), care s-a îngrijit de creşterea şi educaţia fiului ei, Petru, în spiritul creştin al epocii, dar şi al românismului din Transilvania, subjugat de Imperiul Habsburgic. Primele învăţături le face în localitatea natală, iar după absolvirea acestora continuă să studieze timp de trei ani, între 1769 – 72, la Colegiul Reformat din Târgu Mureş şi alţi trei ani, între 1772 – 74, la Colegiul din Blaj, perioadă fertilă în care „Blajul devenise un important centru de cultură românească, în timpul episcopatului lui Atanasie Rednic (1766 – 1772)”, după cum nota cu înţelegere unul dintre zeloşii săi biografi, Ioan Chindriş. Fiind remarcat în timpul studiilor de la Blaj pentru înţelepciunea şi temeinicia însuşirii cunoştinţelor predate, Petru Maior avea să fie una dintre cele două propuneri ale episcopului Grigorie Maior (succesorul episcopului Atanasie Rednic), în vederea continuării studiilor la Roma, pentru cele două locuri admise pentru români. Cealaltă propunere l-a avut în vedere pe Gheorghe Şincai, şi el la fel de bine remarcat pe băncile şcolii blăjene. N-a fost de mirare că cei doi colegi de studii de la Roma, prieteni şi militanţi activi pentru drepturile românilor din Transilvania, aveau să devină mai târziu „iluminaţii” Şcolii Ardelene. Trimiterea celor doi ardeleni la  Colegiul „De propaganda Fide” de la Roma, pentru studii teologice şi filozofice, a avut în vedere un scop bine precizat, acela ca aceştia să devină viitorii teologi de elită ai Bisericii Unite din Transilvania, fiindu-le menite elaborarea unor lucrări teologice care să-i  ghideze pe preoţii şi enoriaşii confesionari.

După cinci ani de studii intense la Roma, între anii 1774 – 79, Petru Maior a optat şi pentru studierea dreptului la Universitatea din Viena, ca, apoi, în 1780, cu studiile terminate să revină la Blaj unde ocupă timp de cinci ani ( 1780 – 85) postul de profesor de logică, metafizică şi dreptul natural la Gimnaziul de aici. Conştient de rolul pentru care fusese şcolit, începând din anul 1785 se dedică misiunii preoţeşti şi, călugărindu-se, îşi ia numele de Paul, devenind preot paroh al bisericii din Reghin, unde îşi dovedeşte cu prisosinţă „iluminismul” cunoştinţelor teologice acumulate şi se osteneşte pentru ca „limba să fie o icoană a românităţii noastre(…), iar litera latină să fie adoptată în chip sistematic, în locul slovei chirilice” (G.Călinescu). Avansează, apoi, ca protopop al Gurghiului, slujind în acest rang ecleziastic până în anul 1809, când se mută la Buda. Era perioada efervescentă în care Petru Maior a elaborat primele sale lucrări canonice, între care: Procanon, Protopapadichia, fiind şi unul dintre iniţiatorii şi semnatarii Memorandului din 1791. În noile şi însemnatele funcţii ocupate la Buda, de „crăiesc revizor” şi de „corector al cărţilor româneşti” ce se tipăreau aici, Petru Maior are posibilitatea de a se dedica până la sfârşitul vieţii elaborării şi tipăririi lucrărilor sale, de ordin teologic, lingvistic şi istoric, prin care îşi făcea cunoscute ideile sale îndrăzneţe despre latinitatea şi continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii. După cum însuşi mărturisea într-o scrisoare: „am optat în acest serviciu mai mult pentru a-mi sluji neamul.”

Astfel, chiar din primii ani de la Buda tipăreşte: Propovedanii la îngropăciunea morţilor şi Didahii, adecă învăţături pentru creşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi (1809), Prediche sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului – 3 volume (1810 – 11), Istoria pentru începuturile românilor în Dachia, cuprinzând şi Disertaţie pentru începutul limbei româneşti, dar şi Disertaţie pentru literatura veche a românilor (1812), Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre (1813), Animadversiones in Recesionem Historiae De origine

  Concomitent, traduce în limba română numeroase texte practice destinate          popularizării „învăţăturilor” pentru: prăsirea pomilor; a face sirup şi zahăr din mustul tuleilor de cucuruz şi de jugastru; agonisirea viţei de vie şi de a face vin, vinars şi oţet; ferirea şi doftoriia boalelor celor ce se încing prin ţeară şi a celor ce se leagă şi a unor boale sporadice, adică pe ici pe colo îmblătoare ale vitelor celor cu coarne precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor. Traduce pentru prima dată în limba română „Întâmplările lui Telemach, fiul lui Ulise (Odissevs)”, întocmite de Fenelon, arhiepiscopul Cambriei.

Până la sfârşitul vieţii sale, din 14 februarie 1821, Petru Maior lucrează intens la redactarea şi revizuirea Lesiconului românesc – latinesc – unguresc – nemţesc, cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda, iniţiat pe la 1795 de Samuil Micu şi continuat, după moartea sa din 1806, de V.Coloşi, I.Corneli, Petru Maior, I.Teodorovici şi A.Teodori, ce va fi editat în 1825, fiind considerat fără tăgadă primul dicţionar etimologic al limbii române (s.n.).

Ca un reprezentant de seamă a Şcolii Ardelene, posteritatea lui Petru Maior, atât în rândul contemporanilor, cât şi a urmaşilor săi, s-a dovedit a fi una mereu strălucitoare, aşa cum este şi astăzi percepută, la două veacuri de la moartea sa. Aplecându-se cu mare interes asupra operei „maiorene”, n-a fost deloc întâmplător că eruditul şi renumitul istoric Nicolae Iorga şi-a intitulat semnificativ unul dintre capitolele volumului „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea” – Epoca lui Petru Maior.

De altfel, întreaga operă a lui Petru Maior, făcându-se cunoscută prin numeroasele ei reeditări, a avut un rol major în rândul unor mari cărturari ai secolului al XIX-lea, între care, după cum şi mărturisesc, Costache Negruzzi, Ion Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru. De-a lungul timpului, opera lui Petru Maior, omiletică, istorică, lingvistică a servit un bogat material de cercetare a istoricilor literari care, pătrunzându-i „filonul aurifer”, aveau să-i scoată la iveală valoroasele sale „carate”: model de „smerită slujire” a Bisericii, luptător activ pentru a demonstra cu dovezi istorice şi lingvistice originea, continuitatea şi drepturile românilor în Transilvania, adept al scrierii cu caractere latine, a îmbogăţit sensibil limba română cu neologisme valabile şi-n ziua de azi, a introdus în ortografie semnele diacritice sub ş şi ţ şi a adoptat modelul italian pentru che, chi, ghe, ghi.                                         

Ca un corolar al meritelor operei lui Petru Maior în cultura română să consemnăm la loc de cinste aprecierea exprimată de reputatul critic literar Alexandru Piru: „Opera lui Petru Maior, pedagogică, istorică şi filologică, adoptată, tradusă sau originală, reprezintă, sub raportul ideilor, apogeul Şcolii latiniste în ce a avut pozitiv acest curent”

La ceasul „remember” al celor două veacuri de neuitare numele lui Petru Maior străluminează întru cinstire pe frontispiciile Universităţii din Tg. Mureş, Grupului Şcolar din Reghin, Liceelor Teoretice din Ocna Mureş şi Gherla şi al unui Colegiu Tehnic din Bucureşti, pe soclurile statuilor ridicate la Tg. Mureş şi Reghin, pe tăbliţele indicatoare a străzilor astfel denumite din 14 oraşe, între care Bucureşti, Chişinău, Reghin, Braşov, Blaj, Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, Brăila, Caracal ş.a.

 

Mihai Caba                                  

         


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.