Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU Schisme în sânul Bisericii Romane (partea a I-a)

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU Schisme în sânul Bisericii Romane (partea a I-a)

    „Biserica romană concepea în mod diferit duhul

   unităţii. Această concepere diferită a modului

   unităţii a provocat schisma, care avîndu-şi începutul

   în primele veacuri, s-a agravat cu timpul şi avansa pe

   măsura aplicării principiilor Bisericii romane, pînă a

   ajuns la ruptura totală din cauza pretenţiei papilor ca

   Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească

   să se supună episcopiei Romei.” (Sf. Nectarie de Eghina)

 

 

Biserica Romei nu s-a zidit nici pe Jertfa Hristică, nici pe sacrificiul Apostolic, nici pe mucenicia şi adevărul Sfinţilor Părinţi, nici pe erudiţia harică a Scriitorilor Bisericeşti, ci pe sacrilegiul orgoliului, mândriei şi hegemoniei papilor-vicari.

 

Aşadar, încă din primele veacuri Biserica latină a ales să păşească pe alte căi, căi contrare spiritului Apostolic şi armoniei Evangheliei lui Hristos, decât Calea – Adevărul – Viaţa, urmarea veşnică pe care merge Biserica Apostolică Ecumenică.

 

Coborându-l pe Apostolul Petru din ceata cerească a Apostolilor, nelegitim pe Scaunul de Episcop al Romei, i s-a uzurpat conferirea apostolică dată de IISUS.

 

Truda, zelul, misiunea, misionarismul, credinţa, jertfa şi dragostea Apostolului Pavel la Roma, vreme de doi ani pentru instituirea Bisericii Apostolice în Cetatea eternă, i-au fost furate de către latinii-ierarhi, punându-le în contul lui Petru, ca succesiunea apostolică să-şi poată consolida viitorul etern al Vicariatului pontifical. „A fost deci înlăturat Apostolul Pavel, cel care timp de doi ani s-a trudit la Roma şi a fost legat în lanţuri pentru ea, şi a fost adoptat Apostolul Petru, pentru primatul şi poziţia lui predominantă din Sfintele Evanghelii – potrivit concepţiei apusene.” (Sfîntul Nectarie de Eghina-Făcătorul de minuni, De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 24)

 

Primul ierarh latin care a răspândit neghina minciunii întâietăţii lui Petru în apostolie a fost succesorul său, episcopul Romei, Clement, care în Epistola către Apostolul Iacob – episcopul Ierusalimului, altă imixtiune „sacră” comisă asupra instituţiei Apostolice, fiindcă Apostolatul instituit prin chemare şi alegere de către Mântuitorul Iisus Hristos, înseamnă misionarism, înseamnă întemeietori de biserici, în vreme ce episcopatul este păstorire a bisericii unei cetăţi sau a unei eparhii. Diferenţa dintre cei doi apostoli – episcopi constă în aceea că Iacob s-a subordonat Bisericii lui Hristos, s-a considerat egalul confraţilor apostoli, în timp ce Petru s-a lăsat urcat de episcopii latini deasupra Ucenicilor lui Iisus, apoi deasupra Bisericii Romei, prin care se revendica prin cocoţarea sa, Biserica universală. „Să-ţi fie cunoscut, domnul meu, că Simon, cel care pentru credinţa adevărată şi cuvântul cel prea-statornic al învăţăturii a fost aşezat ca piatră de temelie a Bisericii…” (Epistola lui Clement către Iacob, ed. Dressel, Gottingen, 1853, cap. 1)

 

Să reţinem că Chefa-Simon-Petru a fost şi piatră de poticnire. S-a lepădat de trei ori de Învăţătorul său – Mântuitorul Hristos cel torturat, el care îi făgăduise cu îndârjire viaţa întru apărare. Este adevărat că a fost reprimit în ceata Apostolilor de către Arhiereul IubiriiIisus, dar nu deasupra, ci în rând cu confraţii săi.

 

Să luăm aminte însă: întreita lepădare este totuşi şi o cădere de trei ori!

 

Căderea lui Petru s-a transmis apoi ereditar urmaşilor lui de la Roma, până azi.

 

   Istoricul-ierarh Eusebiu de Cezareea, ne avertizează că Epistolele lui Clement, nu erau ale lui Clement, ci erau „curat-murdar”, măsluite pentru a se instaura „Perioada lui Petru la Roma”, perioadă care în realitate n-a existat. Însuşi Petru adevereşte acest lucru în epistolele sale, cu osebire în prima: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia…”(1 Petru 1, 1-2)

 

În Istoria sa, Eusebiu de Cezareea, menţionează faptul că: „Iar Linos, cel amintit ca fiind împreună cu Pavel la Roma…” (Istoria bisericească, cartea a III-a, cap.4,9)

 

Ulterior, vigilenţii latini au substituit numele lui Pavel, mentorul lui Linos, cu cel al lui Petru, chiar dacă nu există mărturii istorice privind propăvăduirea lui Petru la Roma. Unul dintre cei mai autorizaţi istorici ai Epocii Mântuitorului – Hristos, Apostolul Luca, în Faptele Apostolilor, relatează uimirea şi primirea lui Pavel de către locuitorii Romei: „Noi n-am primit din Iudeea nici scrisori despre tine, nici nu a venit cineva dintre fraţi, ca să ne vestească ceva despre tine. Dar dorim să auzim de la tine cele ce gîndeşti; căci despre eresul acesta (creştinismul) ne este cunoscut că pretutindeni i se stă împotrivă.” (Fapte 28, 21-22)

 

Dacă Petru ar fi propăvăduit creştinismul la Roma înaintea lui Pavel, romanii convertiţi ar fi aflat câte ceva şi despre creştinism şi despre Pavel. Ori comunitatea creştină neexistând, confirmă nedeplasarea lui Petru la Roma. În Epistolele lui Pavel scrise la Roma, către Efeseni, Filipeni, Coloseni, Timotei (a doua), Evrei şi Tit, nu a semnalat numele şi deci nici prezenţa lui Petru în Cetatea eternă.

 

Medicul-Apostol Luca, îşi încheie Faptele Apostolilor, astfel: „Iar Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care veneau la el, propăvăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţînd cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică.” (Fapte 28, 30-31)

 

Tot Eusebiu de Cezareea, precizează că în al doisprezecelea an al domniei lui Domiţian, episcopului Anacletus, care a păstorit Roma doisprezece ani, „i-a urmat Clement.” (Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a III-a, 15)

 

Domiţian i-a urmat fratelui său Titus în anul 81. Adunând anul 81 cu cei 12, ajungem la anul 93, când a urmat al treilea succesor al lui Petru, Clement. „În ciuda acestor date, după apuseni, şi acesta a fost hirotonit de către Petru (care parcă după cum ştim plecase... în anul 66…, unde? n.a.). Acestea sînt bazele pe care se sprijină primatul papal – măsluirile.” (Sfântul Nectarie de Eghina, op. cit., p.48)

 

Vigilenţii Romei, erijaţi în purtătorii destinelor lumii, şi ai mântuirii omenirii au născocit epistolele clementine, printr-un fals grosolan, specific lor, pentru a pune piatra – Petru de temelie a Primatului Apostolic, a infailibilităţii papilor, cărora le garanta apoi şi stăpânirea universală a Bisericii. „Cerinţa Papei de a fi recunoscut de toţi drept capul canonic şi conducătorul legiuit al Creştinătăţii este fără fundament şi nu se sprijină pe adevăr, fiindcă Bisericile vechi Îl recunoşteau drept Cap şi Conducător al Bisericii pe Hristos (Efeseni 1, 22) şi pe nimeni altul.”

(Anastasie Diomides Kyriakos, Istoria bisericească, Vol. 1, Atena, 1897, p. 161, 61)

 

Bisericile vechi (sec. I-II) se călăuzeau după Evanghelia Mântuitorului şi după Tradiţia apostolică. Din secolul al II-lea, episcopul Romei s-a dorit urmaşul lui Petru, apoi Vicarul lui Hristos, pentru a ridica pretenţia la tronul de bazileu universal. „Această pretenţie arogantă a episcopilor Romei, care a provocat atâtea sminteli în lumea creştină şi care s-a făcut cauză a diverse schisme în sânul ei, a luat naştere în sufletele lor, deoarece erau episcopii Romei, stăpânitoarea lumii.”(Sfântul Nectarie de Eghina, op. cit., p.59)

 

Pentru aceste pretenţii latinii l-au găsit pe Petru, şi l-au închipuit la Roma pentru a deveni cap al apostolilor, pentru a-l face Vicarul lui Hristos, pentru a-l înscăuna episcop în Cetatea cezarilor, pentru a-l cinsti ca întâiul conducător al primei Biserici, nevrând să recunoască însă faptul că la Sinodul de la Ierusalim, din anii 50, Pavel interzice jugul Legii lui Moise, pe care fariseii îl susţineau, alături de PetruChefa. „Dar unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credinţă, s-au ridicat zicând că trebuie să-i taie împrejur şi să le poruncească a păzi Legea lui Moise.” (Fapte 15, 5)

 

Să nu-şi mai amintească măsluitorii-vigilenţi de academica înfruntare-confruntare şi de magistrala mustrare a lui Petru în Antiohia, de către Apostolul Neamurilor – Pavel – cel a toată lumea?!

 

Să fi uitat de vocaţia – misiune a lui Pavel – spiritul Evangheliei – cel fără de care Creştinismul ar fi rămas doar un fapt istoric al acelei epoci, nu însă şi o Biruinţă universală, pururea a Bisericii lui Hristos?!

 

Pavel este pur şi simplu ApostolulPavel reprezintă unica autoritate apostolică; Evanghelia sa leagă întreaga Biserică şi el i-a dat orânduirea.” (August Franzen, Papstgeschichte Das Petrusamt in seiner Idee und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der Kirche, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1974, Herder Freiburg – Basel – Wien, p. 16)

 

   Petru travestit în Simon, apoi în Chefa juca rolul fariseului, când cu păgânii, când cu iudeii, când cu nimeni. „Şi, împreună cu el (Petru), s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încît şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar cînd am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa (Petru era creştinul, iar Chefa era fariseul n.a.), înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgînii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască, ca iudeii? (Galateni 2, 13-14)

 

Prima tentativă şubredă de exercitare a hegemoniei universale a Bisericii Romei, considerată şi ca o primă schismă, ce se va prelungi apoi milenar, i-a aparţinut episcopului Anicet, dar a fost mistuit de duhul sfântului Policarp (60-155), episcop de Smirna, ucenicul Apostolului Ioan, care s-a pronunţat categoric în Epistola sa către ierarhul Victor şi către Biserica romană, concluzionând cu profetica expresie a marelui Pavel: „…Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni.” (c.f. Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a V-a, cap. 24)

 

Altă schismă, sub o altă formă s-a concretizat în secolul al III-lea, când Corneliu, ales canonic episcop al Romei, modest, tare în credinţă, cu viaţă ireproşabilă a fost înlocuit cu preotul Novaţian, un individ şters, credul, mărginit, dar căruia i-au hotărât soarta – ascensiunea doi episcopi adversari lui Corneliu, aflaţi sub mirajul chefului unei petrceri dionisiace de dezmăţ. În ajutorul lui Corneliu a sărit confratele Ciprian al Cartaginei, spirit filosofic, genial, erudit retor, îndelung slujitor, un grande învăţător, care alături de ierarhii Antiohiei şi Alexandriei, printr-un sinod local l-au excomunicat pe Novaţian, reîntronizându-l pe Corneliu.

Ce Biserică a fost deci, superioară în acest conflict-schismă, Roma sau Cartagina?!

 

În opera sa, Despre unitatea Bisericii, sfântul Ciprian, aduce argumente grele scripturistice precum că Biserica – Trupul lui Hristos este Una, al cărei Cap este Mântuitorul – „Un Domn, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4, 5-7), că „slujirea episcopală este una, deşi membrii Bisericii au devenit numeroşi prin răspândirea credinţei”, că Dragostea este Temelia şi Stâlpul păstrării unităţii Bisericii, căci „în afara Bisericii nu este nici o mântuire!” – <<extra Ecclesiam nulla salus!>>, dar vicarii lui Petru, au ajustat-o prin celebra practică, aggiornamento în <<extra Ecclesiam Romanam nulla salus!>>

 

Baluzius consemnează desluşit faptul că mai multe „mâini grijulii” s-a strecurat în textul Sfântului Ciprian, substituind şi adăugând cele dorite, în timpuri diferite, după mărturia lui Latinius, care a văzut cele 7 manuscrise ce se află la Vatican, din cele 34, care aduc referire la scaunul şi primatul lui Petru. (Filaret, Învăţătura istorică a părinţilor Bisericii, trad. din greacă de Neofit Paghida, vol. I, p. 212-213, Bulusii notae ad. h. librum in edit. op. Cypriani Venetiana 1728. Rigalti observationes ad. S. Cyprianum perq 162. Edm. Rucher, Defensio libri de Ecclesiastica potestate.)

 

Episcopul Ciprian alături de confraţii lui în cadrul a două sinoade din Africa a hotărât ca ereticii care renunţă la erezie şi vor să revină în Biserică, să fie rebotezaţi. Episcopul Romei Ştefan, urmaşul lui Corneliu a luat foc, condamnând cele două sinoade şi cerându-i lui Ciprian să-i primească fără rebotezare. Ciprian, i s-a adresat trufaşului şi încăpăţânatului vicar, replicându-i că „Obiceiul fără adevăr, nu este decît vechea înşelare. Un episcop este dator să fie ascultător şi să nu înveţe doar el pe alţii, ci el însuşi să cerceteze şi să se lase învăţat în fiecare zi… Fiindcă nimeni dintre noi nu a fost aşezat episcop peste episcopi, şi nici pentru a-i sili pe fraţii lui să i se supună ori cu frică tiranică a-i face să i se plece.” (Dositei, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, Biblioteca Greacă, 1, cap. 16. Concr. Carth. Cyprin ; L’ Abbe Fleury, Istoria bisericească, Paris, 1844, vol. I, p. 285; Cyprin, Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, pars II, Vienna, 1871, ediţie îngrijită de Hartel)

 

Îndemnul şi porunca Mântuitorului Hristos către Ucenicii Săi au fost imperative eterne: „Şi şezînd jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor! (Marcu 9, 35)

 

Probabil că Petru – Vicarul lipsea atunci din ceată, sau probabil că în Noul Testament al latinilor supus aceluiaşi aggiornamento, porunca şi îndemnul, ca de altfel multe alte învăţături hristice ori norme divine lipsesc cu desăvârşire.

 

   „Pontifex maximus” – a fost aroganţa cezarilor romani de a se situa desupra tuturor monarhilor lumeşti, o pretenţie absolută până la geto-dacul Constantin cel Mare, mărire împrumutată de noii cezari ai Romei lui Petru – vicarii ai lui Hristos.

 

„Pontifex maximus” – dublu veşmânt de slavă: cea lumească a împăratului şi cea spirituală a sacerdotului suprem, ce se adaugă astfel continuării Bullelor-schisme.

 

Referitor la goana după titluri a confraţilor săi vicari, episcopul Grigorie I (590-604), s-a arătat destul de indignat, zicând: <<Nullus unquam hoc singularitatis vocabulum assumpsit, nedum privatim daretur uni, depito honore Sacerdotes privatentur universis>> – „nimeni niciodată nu a avut îndrăzneala de a-şi însuşi astfel de titluri, înţelegând că, dacă unul singur dintre episcopi ar vrea să iasă în evidenţă prin vreun titlu deosebit, acela i-ar vrea pe toţi ceilalţi episcopi lipsiţi de cinstea cuvenită.” (Doctrina despre tronul sacru al Romei în opinia Francilor)

 

Împăratul Carol cel Mare, fiul regelui Pippin cel Scurt, ctitorul Statului catolic, la rândul său binefăcător al Romei, a stabilit că: <<Ne appellaretur Princeps Sacerdotum aut Summus Sacerdos aut aliquit ejusmodi, sed tentum Primae Sedis Episcopus>> – „niciodată (supuşii lui) să nu-l numească pe Papa Principe al episcopilor sau Vîrful Arhiereilor sau cu vreun alt titlu cu semnificaţie asemănătoare, ci să-l numească pe el episcop al tronului celui dintîi.” (ibid.)

 

Principiul egalităţii Apostolilor instituit de Mântuitorul Iisus Hristos s-a transmis în principiul egalităţii milenare a episcopilor care nu poate fi abrogat de principiul inegalităţii instituit de dispreţul, mândria, trufia şi hegemonia vicarilor romani.

 

Unitatea Bisericii Universale şi-a aşezat temelia în persoana Arhiereului absolutIisus Hristos, nu în persoana unui ucenic de-al Său, fie el chiar de piatră

 

Perceperea şi conceperea intenţionată a modului roman de unitate a Bisericii, nu întru Unul Domn, ci întru unul Chefa-Petru a provocat schisma încă din epoca primară a Bisericii, crescând cu vremea până la apogeu în Ruptura cea mare.

 

Unitatea Bisericii Universale, care constă numai în unirea Apostolilor cu Iisus Hristos a fost consfiinţită pururea de Mântuitorul prin rugăciunea Sa străruitoare către Tatăl Său, prin care Ucenicii Săi primesc binecuvântarea divină, eternă:

 

„Sfinţeşte-i pe ei întru Adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru Adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una sîntem.” (Ioan 17, 17-22)

 

În veacul primar al Bisericii, când nimeni nu pomenea de primatul lui Petru, Apostolii au consfiinţit unitatea Bisericii pe egalitatea dintre ei şi pe dragostea lor reciprocă. Astfel, că la alegerea Apostolului Matia, toţi au fost de acord, toţi s-au consultat, toţi au propus doi candidaţi, toţi s-au rugat Duhului Sfânt şi toţi aruncând sorţii, votul l-a adus pe Matia în rândul lor. (Fapte 1,26)

 

De asemenea la alegerea diaconilor, toţi apostolii şi-au chemat ucenicii, alegând dintre tineri şapte bărbaţi aleşi, plini de credinţă, de evlavie, de zel, pe care Apostolii prin rugăciune şi prin punerea mâinilor i-au uns diaconi. (Fapte 6, 6)

 

În Epistola către Efeseni, marele Pavel arată că unitatea Bisericii se zideşte „pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, Piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire împreună-alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfînt în Domnul. În care voi împreună sînteţi zidiţi, spre a fi locaş lui Dumnezeu în Duh.” (Efeseni, 2, 20-22)

 

Mărturiile Scriitorilor şi Părinţilor bisericeşti din primele veacuri, privind unitatea Bisericii Apostolice nu pomenesc necăieri că Petru ar fi temelia Bisericii, ci Hristos.

Iată ce spun doi dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai Bisericii, unul al Răsăritului, celălalt al Apusului.

Origen (185-254), apologetul alexandrin în conformitate cu dogmele creştine a enunţat prin autoritatea sa incontestabilă, că „Biserica Sobornicească este Trupul lui Hristos cel făcut viu de Dumnezeu.” (Origen, Cartea a V-a, p. 48)

 

Augustin (354-430), episcop de Hippona, mărturisea un secol mai târziu acelaşi adevăr, că „Biserica este Trupul lui Hristos, ale cărui mădulare sînt legate prin dragoste unele de altele şi de Cap.” (Spiridon Papagheoghiou, Unitatea Bisericii, studiu publicat de Liga Sfîntă în 1896)

 

   În primele veacuri creştine unitatea bisericească constituia baza frăţietăţii apostolice a cărei temelie era „o singură predanie a uneia şi aceleiaşi credinţe.” (De praescriptione haereticorum, 29, PL II.)

 

Mai târziu, prin secolul al VI-lea episcopul Romei Pelagiu al II-lea, pierzându-şi răbdarea prin anul 587, s-a grăbit să păşească ca un papă ecumenic, uitând că Sinoadele ecumenice sunt doar un privilegiu imperial. „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.”

(Romani 13, 1-2)

 

Anunţându-l printr-o epistolă pe fratele Ioan al Constantinopolului, vicarul impunea dinastia lui Petru: <<Cum generalium synodorum convocandi auctoritas sedi apostolicae beati Petri singulari privilegio sit traditia>> – „să fie tradiţia ca sinoade generale să fie convocate prin privilegiul singular al autorităţii scaunului fericitului Petru.” (Epistola a 8-a, Migne PL I,XXII, 738; Pelagiu al II-lea, Epistola a 8-a ad Orientales, Concilia generalia…, ed. Binius Severinus, 1618, vol.II, p. 693)

 

Prima caracteristică a Sinoadelor Ecumenice este întrunirea lor prin poruncă imperială. A doua este autoritatea fiecărui sinod de a analiza problemele de credinţă şi de a înlătura eresurile, întărindu-le prin hotărâri dogmatice. A treia caracteristică pune în concordanţă hotărârile dogmatice cu temeiul Evangheliei Noului Testament, iar ultima adună într-un glas Mărturisirea de credinţă şi toate dogmele emise pentru a le exercita, confirmând astfel unitatea Bisericii, infailibilitatea Duhului Sfânt, Care suflă şi călăuzeşte Biserica, precum şi expresia egalităţii ierarhilor în Sinod sau autoritatea tuturor în acel Sobor ecumenic, care dau dăinuire şi infailibilitate Bisericii Universale.

 

 

28 Februarie 2021

 

+ Sf. Cuv. Ioan Casian şi Gherman, din Dobrogea