Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » ÎN CĂUTAREA OBÂRȘIILOR

ÎN CĂUTAREA OBÂRȘIILOR

Deși are o pregătire profesională de economist și ocupația principală de manager proiecte la Agenția de Dezvoltare Internațională a SUA, care nu au nicio legătură cu literatura, creația lirică a fost pasiunea lui SERGIU BOTEZATU încă din copilărie, când a început să scrie versuri, debutând mult mai târziu cu volumul „În căutarea viselor libere” (2010), urmat de altele care l-au făcut cunoscut nu numai în Basarabia natală, ci și în România și în întreg spațiul european, mai ales că acestea îi oglindesc propria viziune artistică, potrivit căreia „poezia […] este acea perfecțiune supremă pe care o dorește Cuvântul, fiindcă într-o poezie adevărată este o energie enormă care de undeva vine și undeva pleacă” și devenind „o declarație de dragoste la tot ce ne umple cu sens viața noastră, o «scânteie ce se aprinde și se stinge într-o clipă», dar care este atât de frumoasă” și pentru că poezia înseamnă lumină, înseamnă idealuri, înseamnă energie: „Eu ți-aș spune poezie, / Poezie ți-aș zâmbi, / Ca lumina-n noi să fie / Și lumină am trăi / […] / Dac-aș fi o poezie, / Poate tu mă vei citi / Și ai ști ce e în mine, / Și ce nu e, tot ai ști / […] / Poate-atunci vei înțelege / Visele din al meu vers” (Vals poetic). Sergiu Botezatu crede cu tărie că „poezia, scrisă sau citită, te ajută în realizarea mai ușoară a tuturor viselor și țelurilor propuse în viață”.

            În această ordine de idei, unul dintre principalele țeluri ale poetului basarabean a fost eliberarea națională, mișcare la care a participat inclusiv prin creația sa lirică, semnificativ, în acest sens, fiind volumul Plimbări prin lumină (2013) în care, pe lângă poezia filosofică, un loc aparte îl are lirica patriotică, așa cum, de altfel, își găsește loc și în volumul La un pas de sine (2015), a cărui temă centrală este dragostea în toate ipostazele ei. Cartea, conform propriei afirmații, este scrisă „în stilul unei declarații de dragoste, iubitei, copiilor, părinților, profesorilor, prietenilor, rudelor, colegilor”, dar, mai ales, „limbii materne, neamului nostru, țării noastre (când spun Țării noastre, am în vedere doar una – România Mare), cât și pământului, care ne găzduiește pe noi toți (că până la urmă suntem cetățenii acestui pământ) și Universului”, înfăptuirii României Mari dedicându-i volumul Lumina Centenarului (2018), mărturisirea și volumul fiind străbătute de un fierbinte sentiment patriotic căruia îi va descoperi noi valențe în noul volum, DACIADA-GETICA-DAVA Editura eCreator, 2020), sentiment sugerat încă din titlul ce anunță o incursiune versificată, o căutare a obârșiilor, în istoria mitică a milenarei existențe a poporului român.

            După ce parcurgi întregul text, primul aspect care te uimește este documentarea acribică, rigurozitatea cercetării unei bogate bibliografii însumând peste 140 de titluri (între care lucrarea lui Nicolae Densusianu, „Dacia Preistorică”, deține rolul principal) care au stat la originea acestei epopei, pentru că volumul, în fond, este o epopee contemporană referitoare la strămoșii noștri geto-daci, la aceasta adăugându-se lunga listă de „Mărturii despre geto-daci” care atestă veridicitatea informațiilor despre viața, lupta, înțelepciunea, locul și rolul lor în istoria Antichității.

                   Patriotismul neîndoielnic al acestui talentat și înflăcărat poet nu se putea manifesta plenar decât într-o lucrare de mari dimensiuni pentru a putea cuprinde fapte și întâmplări istorice, legendare, ale unui popor cum a fost cel geto-dac, adică într-o epopee, conform modelelor aparținând literaturii antice greco-latine, semnificative fiind cele păstrate integral aparținând lui Homer sau lui Vergiliu, ca să amintim doar pe cele mai cunoscute. Ca specie epică în versuri, epopeea a fost cultivată și în țara noastră, reprezentată, pentru sfârșitul secolului al XIX-lea, de „Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu, de încercările lui Dimitrie Bolintineanu („Traianida”), Ion Heliade Rădulescu („Mihaida” și „Anatolida”),  Aron Densusianu („Negriada”), iar, din secolul următor, pe cea a lui Ion Pop Florantin („Ștefaniada”) și Mircea Cărtărescu cu epopeea sa postmodernistă, „Levantul”.

            Spre diferență de acești înaintași, care au avut în vedere, îndeosebi, personalități ale istoriei naționale din Antichitate și din Evul Mediu (cu excepția lui Mircea Cărtărescu a cărui epopee este o retrospectivă tematică și stilistică într-o combinație de scriitori și opere folosind intertextualitatea), Sergiu Botezatu preia informații din bogata literatură istorică și închină un adevărat imn de slavă celor care au ctitorit Dacia, străvechea țară între granițele căreia s-a format poporul român actual. Trecând peste rezerva cu care a fost primită și tratată de cercurile științifice, lucrarea lui Nicolae Densusianu s-a constituit în principala sursă de inspirație pentru epopeea sa și pe care poetul o urmează, plecând de la constatarea acestuia potrivit căreia pământul binecuvântat, pe care „din scrum ce-a renăscut credința și Dacia-a renăscut din scrum, / o țară a zeilor să fie și al luminii veșnic drum, / o țară-a gloriei mărețe, cu un destin nemuritor, / înveșnicită în iubire, înveșnicită-n sacrul dor” (Zamolxis cel din Cirus), a fost locuit, la început, de „neamul pelasg, păstor de vise și-a omenirii rădăcini”, de pelasgii „în Carpați născuți”, descendenți ai miticului Pelasg, fiul lui Marte (Palaechtin) și al Terrei (Gaea), cel pe care „ale cerului lumini […] născut-au pe Pelasg, mărețul, care a fost, la rândul lui, / cel ce-a întemeiat din vise destinul începutului” (Rădăcini înstelate), cei care făcuseră un imens paradis terestru de abundență și de justiție pe aceste meleaguri ca și pe cele pe care „s-au răspândit în largul lumii” (Pelasgii sau Protolatinii), devenind „protopărinți măreți ai zeilor și-ai omenirii distinse și de mare preț”, dar și „protopărinți slăviți, / părinților noștri și-ai lumii, și-ai timpului eroi vestiți” care „s-au risipit în lumea-ntreagă, cum stelele pe cerul larg”, ajungând „la Dunărea de Jos și-n vârful măreților Carpați din cer, / unde e «Legea tătînrească  și-i viu titanicul mister, / și-s vii părinții strămoșimii-n-al nostru vis stelar” (Titanii), locuri legendare unde a fost aplicată „legea părintească” a strămoșilor pelasgi.

            În „lunga timpului cărare”, istoricii și literații din spațiul european au slăvit acea „lume veche, dispărută” de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, „Dacia celestă și fiii ei – viteji stelari”, a cărei istorie umple inimile urmașilor de astăzi de mândrie, fiindcă a fost „leagăn întregii omeniri”, a fost „metropola cea sacră-a civilizațiilor avânt, / de unde să răsară-n lume lăstarii sfântului cuvânt”, locul de origine a limbii protolatine de la care s-au format atâtea noi idiomuri. Locuitorii acestei binecuvântate țări au fost sortiți să formeze civilizații, pentru că, „cioplind în pietre și în inimi, voi ați zidit lăcașe mari, / care și azi se-nalță-n cerul Carpaților cei milenari”, astfel că „pe-un timp sălbatic și feroce”, Dacia rămâne locul unde „leagăn măreț, leagăn puternic civilizației întregi / la Dunărea de Jos se naște, pe-ale Carpaților poteci”, legendele vorbind despre „ai noștri străbuni, / ce în Carpați nășteau credința – lumina sfintei rugăciuni, / și-n lupte-au sculptat latinia, Troia, Imperiul Roman, / Tracia sacră-a omenirii, Getica Dava lui Troian” (Izvorul cel străvechi).

            Despre vechii locuitori ai Daciei stau dovadă vestigiile care nemuresc prezența lor din cele mai îndepărtate timpuri, căci „din Neolitic vechi se știe de Cârcea-Gura Baciului, / culturi, precum Criș-Starcevo, din rădăcina timpului / de Vinda-Turdaș, Hamangia, Sălcuța, Vădastra, Boian – / […] / cultura Cucuteni-Tripolie și-un șir de alte vechi culturi” („Leagăn astral”). De asemenea, elementele unei geografii spirituale, adevărate „edificii” impunătoare ale naturii (Ceahlăul, Caraimanul, Sfinxul, Brazda lui Novac, Calea lui Traian, Porțile de Fier) și altele etnoculturale precum tradițiile, obiceiurile (Caloianul și Paparuda), folclorul, dansurile populare (horele), legendele și basmele cu Făt-Frumos, sunt alte aspecte ale obârșiilor geto-dace a poporului român, prezent, vorba Poetului Național, „De la Nistru pân’ la Tisa / […] / Din Hotin și pân’ la Mare / […] / Din Boian la Vatra-Dornii / […] / Din Sătmar pân’ în Săcele / […] / De la Turnu-n Dorohoi” (Doina) și simbolurile trăiniciei și statorniciei în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic, căci totul „a fost păstrat cu grijă și transmis din tată-n fiu, / în tot folclorul națiunii, al ei arhaic caracter / […] / păstrează și azi în legende multe, cu vârf și îndesat, / ce Dumnezeu, la începuturi, neamului nostru le-a lăsat” (Legende din popor).

            Sacralitatea, una dintre principalele trăsături ale geto-dacilor, le-a luminat calea credinței dintotdeauna, căci „divin e geniul preistoric al Daciei ce s-a născut/din visele ginții pelasge cu-al rugăciunilor sărut”, iar „cerul, pământul au fost zeii dintâi, cei consacrați în veci”, demn de reținut fiind faptul că „și datina veche română, ce vine tot de la pelasgi, / Cerului, Domnului se-nchină, păstrând credința lor și azi”. Regele pelasg, care „oamenilor dete legi / să plece din sălbăticie pe-a evoluției poteci”, creatorul religiei pentru toate popoarele descendente din neamul său, este cunoscut ca „zeul-moș” al geto-dacilor sub numele de Zamolxis („Titlul de «Zeul-Moș» îl are Saturn și la dacii măreți, / Căruia îi spuneau Zamolxis, stăpânitor de lumi și vieți”) și, de atunci, „la porțile de Fier, pe Istru, Zamolxis, Zeul strămoșesc, / de veghe stă cu toți Carpații, în slujba visului ceresc” (Obeliscul luminii), devenind „mare-înțelepciune și măreț inițiator / al antichității străbune și-al Dacilor apărător / […] / civilizatorul lumii, Marele Preot din Carpați / [… ] /trăind tradiția străveche și datinii fiind fidel, / Zalmox renaște legea vetrei pe zorii cerului rebel” (Zalmoxis cel din Cirus).

            Dacii pe care Homer i-a numit „traci de nord” și despre care a spus că „dibaci / că sunt în lupte ei cu toții, frumoși la suflet și la chip, / […] / de se-nălțau prin vitejie la cele mai înalte culmi” și, chiar dacă au fost „PILEATI, THARAB-OSTES nobili, CO-MATI, CAPILLATI bravi”, ei au format „a Daciei măreață oaste”, iar „oastea cea mare, oastea țării, la straja ei mereu a stat, / pentru lumina strămoșească, necontenit ea a luptat” (Tainele Daciei), având în fruntea ei conducători viteji, iubitori de țară și de neam. Primul a fost Burebista, „cel mai măreț din marii regi / având Carpații-n stăpânire și tainicele lor poteci” (Burebistas), ajutat și sfătuit cu înțelepciune de Deceneu, „marele preot lui Zamolxe, pe axa cerului-ntronat, / pe a luminii veșnicie și-al stelelor mare-mpărat”, acela care „reuși desăvârșirii să-nchine străvechiul colind” slujindu-și țara pentru ca pe întinsul ei „să fie pace-n veșnicie” (Deceneu). Alți regi ai Daciei au fost Scorylo, „un înțelept de ne-ntrecut” care „pavăză Daciei i-a fost, / ce-a ferit-o de primejdii și de războaie fără rost”, păstrarea integrității țării fiind și țelul lui Comosicus care a ținut „intact nucleul sacralității din strămoși / sfințind cu pace înălțarea fiilor cei mai valoroși”. „O mare vitejie printre-ai ei fii nemuritori” a fost Duras, „un rege nemaipomenit”.

            Cel mai măreț și cel mai viteaz, dușmanul neîmpăcat al romanilor, a fost Decebal, „rege-al nemuririi și-al Daciei slăvite nimb / […] / a vitejiei excelență și-nțelepciunii sfânt locaș”, de al cărui nume se leagă „apogeul măreției în al Daciei zodiac”, strălucit strateg „mai ager în război, mai iscusit” decât cei de dinainte, rămânând în conștiința posterității drept „mare rege și un măreț conducător, / exemplu-al dăinuirii sacre și-al neamului apărător / de nedescrisă călăuză și-al rugii-nălțătoare vis, / de neînvinsă vitejie și-al nemuririi paradis” (Oh, Decebalus!).

            În Epilog, conștient de faptul că Dacia a constituit subiectul cercetării și al admirației istoricilor, a filosofilor și a acelor mânuitori ai condeiului din toate timpurile, pentru măreția și pentru supremația între toate neamurile pelasge, Sergiu Botezatu îi aduce un imn de slavă, convins că și în vremurile ce vor urma, „din risipita-n vânt cenușă a anilor trecuți prin foc / […] / va re-nvia acea scânteie, acea lumină ce pe cer, / ca un Luceafăr printre aștri, al Daciei va fi mister”, deoarece Dacia a fost și „e-n vise, e-n gânduri și în rugăciuni, / e în iubirea cea divină ce-n inimi poți doar s-o aduni” și, ca demn fiu al Țării lui Zamolxe, este mândru că poate da glas acelor „legende vii ce-n inimi pulsează timpul răstignit”, simțind cum „din neguri printre stinse vise mai luminează azi o stea, / ca un Luceafăr omenirii, mai luminează Dacia!”.

NICOLAE DINA (ALEXANDRIA-TELEORMAN)