Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Mihai Caba: Gala Galaction – un părinte cu har scriitoricesc

Mihai Caba: Gala Galaction – un părinte cu har scriitoricesc

Remarcat, nu numai ca preot ortodox, pentru însemnatele sale lucrări şi traduceri teologice elaborate şi publicate în timpul vieţii, de mare folos în practica exercitării atribuţiilor eclesiastice deţinute timp de mai mulţi ani, dar şi ca scriitor, pentru numeroasele sale opere literare, cuprinse într-o gamă largă de exprimare: note, eseuri, foiletoane schiţe, nuvele, povestiri, romane, memorii de călătorie şi fantezii dramatice, editate şi publicate în volume separate sau în revistele literare ale vremii, părintele Gala Galaction ocupă un loc de seamă şi în literatura română, ca o urmare firească a harului scriitoricesc dovedit.

Într-adevăr, strălucitul istoric şi critic literar, George Călinescu, considerat distinctiv şi astăzi  a fi unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile,  analizându-i cu nedezminţita-i minuţie a cercetării întreaga lui operă literară, îl aşează apreciativ pe Gala Galaction în al său opus magnum ( Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundaţiilor Regale, 1941) în rândul scriitorilor „poporanişti”, adepţi ai promovării „specificului naţional”- curentul literar cuprins în programul noii reviste „Viaţa Românească”, apărută la Iaşi, la 1 martie 1906, al cărei redactor şi animator a fost prestigiosul profesor universitar şi scriitor, Garabet Ibrăileanu.

Să menţionăm, dar câţiva dintre „poporaniştii” colaboratori ai acestei reviste culturale ce „şi-a propus nu numai apropierea de popor, ci şi ridicarea lui, fără a abandona deloc criteriul artistic”, între care: Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş, D.D.Pătrăşcanu, Jean Bart, Dumitru C. Moruzi, Radu Rosetti, ale căror scrieri au reflectat îndeajuns de bine viaţa românească, fiinţa ei naţională şi (ne)dreptatea ei socială.

Cu toate că Gala Galaction nu a făcut parte din grupul „poporanist”, articolele sale publicate la început în reviste de „nuanţă simbolistă”, precum „Linia dreaptă”, „Viaţa socială”, „Vieaţa nouă”, ce evidenţiază pregnant „o preocupare socială şi o silinţă de a determina un anumit specific”, după cum bine se pronunţă George Călinescu, „îl fac clasabil în cercul Vieţii Româneşti, care l-a şi editat.”  Demnă de reţinut la Gala Galaction este şi convingerea sa despre misiunea oricărui scriitor, a cărui „îndeletnicire literară trebuie să fie prevăzătoare, dornică să instruiască pe ceilalţi şi să le folosească.”

În acest sens, într-una dintre „notările” sale, Gala Galaction, ca un preot ce este, face şi o vrednică mărturisire: „Arta pentru artă este o iluzie şi o deşartă fanfaronadă. Un artist nu poate să expulzeze din opera de artă propria sa inimă. Şi care artist nu vine pe lumea aceasta cu inima plină de doruri, de preferinţă, de rancune, de revendicări (odată ce este solul tainic al unei familii, al unei clase sociale şi al unui neam întreg?)”

Mai înainte, însă, de a intra în miezul de substanţă al operei preotului şi scriitorului Gala Galaction, este recomandabil să întreprind o cuvenită incursiune biografică, apelând la biografi virtuoşi, precum Teodor Vîrgolici, Titi Tudorancea, Gheorghe Cunescu,   pentru ca rezultatul acestei migăloase îndeletniciri să fie unul plauzibil.

Aşadar, la 16 aprilie 1879, în Dideştii Teleormanului, într-o familie de mici proprietari agricoli se naşte, pe numele lui adevărat, Grigore Pişculescu, fiul lui Nicolae Pişculescu, de origine aromână, arendaş al moşiei Dideşti şi al Chirachiei, fiica preotului Constantin Ostreanu, paroh al bisericii „Sf. Teodor” din Roşiorii de Vede. La vârsta învăţăturii (1886) face primele clase primare în Dideştiul natal, pe care le continuă şi le termină, în 1890, la Roşiorii de Vede, după care devine elev al liceului bucureştean „Sf.Sava”, pe care îl va absolvi în 1898. Perioada liceeană fastă îi oferă cunoştinţa şi prietenia, durabilă în tot restul vieţii, cu colegul Ion Theodorescu, viitorul poet şi scriitor Tudor Arghezi, dar şi cu N.D.Cocea şi V.Demetrius, şi aceştia devenind ulterior scriitori. Tot în liceu, în 1896, urmând „chemarea scrisului”, redactează solitar revista poligrafiată „Zig-zag”, iar pe 7 octombrie îşi face debutul scriitoricesc în revista „Adevărul ilustrat”, în care i se publică schiţa „Pe terasă”. După terminarea liceului se îndreaptă firesc spre Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, ale cărei cursuri le abandonează un an mai târziu, în 1899, în favoarea cursurilor Facultăţii de Teologie, pe care le absolvă în 1903; an în care se şi căsătoreşte cu Zoe Marcoci, nimeni alta decât verişoara lui N.D.Cocea, renunţând tot atunci să se mai călugărească sub numele de Galaction, nume pe care îl va păstra în continuare ca pseudonim literar.

În perioada studiilor teologice scrie şi publică nuvela „Moara lui Călifar”, considerată de critici „o piesă antologică şi prima lui reuşită majoră”, în care a preluat „motive şi eresuri folclorice cunoscute dintr-o povestire a tatălui său.”

Interesat de obţinerea doctoratului în teologie, merge la Cernăuţi şi, susţinându-l cu brio, în 1909, este reconfirmat ca defensor eclesiatic pentru eparhiile Râmnicului şi Argeşului (post pe care-l deţinuse vremelnic în 1906), pe care-l va exercita cu destulă elocinţă până în 1922, în anul când, în vârstă de 43 de ani, este hirotonit ca preot.

Până atunci, făcându-se bine cunoscut ca scriitor „demn de toată lauda” prin bogata sa publicistică în presa literară a vremii, în 1914, Gala Galaction îşi face şi debutul editorial cu volumul de nuvele şi schiţe „Bisericuţa din Răzoare” la Editura „Viaţa Românească” de la Iaşi, volum care va fi premiat în 1915 de către Academia Română. Tot la Iaşi va publica şi volumul „Eminescu”.

În anii primului război mondial se află împreună cu Tudor Arghezi la conducerea noilor înfiinţate reviste, Cronica şi Spicul, cu apariţii săptămânale neîntrerupte, ale căror tematici erau orientate înspre problematica dificilă a actualităţii româneşti. Neobosit, continuă să scrie şi în 1916 editează două noi volume: „Clopotele din mănăstirea Neamţu” şi „La ţărmul mărei”, întărindu-şi prin ele harul scriitoricesc.

După terminarea războiului, în 1919, Gala Galaction trece printr-o dificilă „cumpănă a vieţii”, acea a gravei acuzaţii de „coloboraţionism cu ocupantul german”, cu consecinţa destituirii, în 1922, din funcţia de defensor eclesiastic, din care iese cu fruntea sus a preoţiei sale şi a bogatei sale publicistici de atitudine social-democratică în ziarele şi revistele timpului, între care: Chemarea, Lumea nouă, Cuvântul liber, Avântul, pe care le strânge şi editează în culegerea de articole „O lume nouă”.

Ca preot cu har, recunoscut în rândurile enoriaşilor, Gala Galaction, după cum consemnează exegetul său, Radu Băieşu, „a pendulat de-a lungul vieţii între vocaţia de teolog şi cea de scriitor, reuşind să le servească pe ambele în mod strălucit.”  În 1924 publică volumele: „Toamne de odinioară” şi „De la noi la Cladova”, pe ultimul dintre ele G.Călinescu apreciindu-l drept „cea mai bună nuvelă în care, ca şi I.Agârbiceanu, fiind şi acesta preot, zugrăveşte lupta dintre virtute şi ispită.”

Într-o perioadă mai lungă (1926–41) ocupă la Fac. de Teologie din Chişinău postul de profesor titular al Catedrei de Introducere şi Exegeza Noului Testament, devenind între 1928-30 şi decan al facultăţii. În acest răstimp, pentru documentare, călătoreşte în Ţara Sfântă, Egipt, Italia şi Grecia, apoi traduce Noul Testament (1927) şi începe să traducă Biblia (Sfânta Scriptură) în limba română după textul grecesc al Septuagintei, pe care-l confruntă cu textul ebraic, reuşind să o editeze în 1936, fiind ajutat de pr.prof. Vasile Radu. După toate aprecierile general exprimate această traducere a Bibliei este până astăzi, la 85 de ani de la editarea ei(!), încă neegalată, iar meritul apariţiei acesteia îi revine cu prisosinţă părintelui Gala Galaction!

De asemenea, în cam aceeaşi perioadă fertilă literar îi apar editate şi romanele: Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1931), Doctorul Taifun (1933), pentru care Gala Galaction primeşte Premiul Societăţii Scriitorilor Români şi La răspântie de veacuri, în două volume (1935), distins cu Premiul Naţional Literar.

În 1941 situaţia conjuncturală a celui de al 2-lea război mondial îl determină să revină la Bucureşti, ca profesor de Exegeza Vechiului Testament în cadrul Facultăţii de Teologie, post didactic pe care în deţine până în 1947, timp în care, în 1942, publică fantezia dramatică în 3 acte, „Riţa Crăiţa” şi editează volumul de nuvele şi foiletoane „În grădinile Sf. Antonie”, pentru care primeşte Premiul Naţional pentru proză, iar în 1944 publică volumul memorial „Vlahuţă”. La terminarea războiului şi imediat după schimbarea regimului politic, Gala Galaction se angajează activ în viaţa cultural- politică a României, astfel că în 1947 devine membru titular al Academiei Române şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Scoate un nou volum cu note de călătorie, intitulat „Mangalia”, pentru care primeşte Meritul Cultural în grad de comandor. În 1952, în acei ani tulburi de după război, reuşeşte să obţină eliberarea părintelui C. Galeriu de la Canal. În plină activitate, în 1955, în urma unei congestii cerebrale, Gala Galaction, îşi petrece ultimii şase ani de chin prin ţintuire la pat Se stinge din viaţă la 8 martie 1961, fiind înmormântat după dorinţa exprimată la mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti.

Se împlinesc de atunci 60 de ani ai Veşniciei sale.

Asupra operei literare a lui Gala Galaction s-au pronunţat de-a lungul timpului prestigioşi critici literari, între care: E.Lovinescu, Perpessicius, N.Iorga, C.Ciopraga, S.Cioculescu, E.Papu, Cella Delavrancea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, N.Manolescu ş.a., iar din aprofundatele lor referinţe critice  se poate desprinde o apreciere indubitabilă: „Cu toate că a continuat să scrie şi în perioada interbelică, scriitorul Gala Galaction aparţine primului deceniu al secolului XX (s.n.), prin nuvelele şi povestirie publicate în intervalul 1902- 1910, care-l definesc ca scriitor, iar anul 1910 este < anul biruinţei sale totale >, prin publicarea lucrărilor, Moara lui Călifar, În pădurea Cotoşmanei, Gloria Constantini, Lângă apa Vodislavei, prin care-şi face cunoscute calităţile scrisului său: vitalitatea şi spontaneitatea acţiunilor, pitorescul personajelor, talentul de narator, coloritul şi savoarea cuvântului, stăpânirea limbii şi a lexicului acesteia.”

În ceea ce priveşte „trecerea sub lupa criticii” a romanelor lui Gala Galaction, aici părerile exegeţiolor săi nu mai sunt la „unison” decât într-o singură afirmaţie: „Ca romancier, exclusiv prin înzestrarea sa nativă de povestitor, Gala Galaction subminează valoric romanele sale tocmai prin vicierea construcţiei acestora, deturnându-le cursul lor estetic înspre o liniaritate plată, lipsită de acţiune şi de interes major, din vina unei „ispăşiri religioase” a conflictelor narate.”

Ultimul roman „La răspântie de veacuri”, „o autobiografie voalată, cu multe amintiri şi impresii din perioada 1898 – 1900. Doru Filipache e autorul însuşi, Teobald de sigur Arghezi”, ar fi putut fi unul dintre marile romane ale literaturii române dacă „vina lui capitală n-ar fi fost dilataţia verbală în slujba tezei.” (G.Călinescu).

După moartea lui Gala Galaction a fost găsit în manuscris un voluminos „Jurnal”, ce a fost tipărit postum în 3 volume, în perioada 1973-80, sub îngrijirea Marei Galaction Pişculescu şi a lui Teodor Vârgolici, iar în 1997 ediţia lui completă. În „Jurnal”, pe lângă pagini de certă valoare literară, parcă anume lăsat ca o disculpare, se adâncesc trăsăturile morale ale omului Gala Galaction, care determină profunzimile întregii sale opere în care şi-a     N.Tonitza – portret Gala Galaction

zidit viaţa, cu împlinirile, răsucirile şi remuşcările ei. Seria reeditărilor volumelor sale continuă şi astăzi, iar nuvela „La vulturi” a fost inclusă şi în bibliografia liceeană.

La cei 142 de ani de la naştere şi 60 de ani de veşnicie posteritatea preotului şi scriitorului Gala Galaction este la fel de luminoasă, ca slujitor al Bisericii şi Scrisului. Astfel, în memoria sa, în Ierusalim, capitala Israelului, o piaţetă a fost denumită Gala Galaction „ca semn de preţuire a contribuţiei sale la promovarea înţelegerii între creştini şi evrei, mai ales în vremuri când omenirea a fost pusă la grea încercare.”

În oraşele Mangalia şi Roşiorii de Vede pe frontispiciul câte uneia dintre şcoli se află înscris cu strălucire  prestigiosul său nume.

N-aş putea să închei aceste rânduri  rememoratoare fără „a da cuvântul” şi celui care încă ne povăţuieşte cu înţelepciune printr-o pilduitoare predică: „Trebuie învăţătură pentru toată lumea. După cum pâinea, haina, drumul de fier sunt pentru toată lumea, aşa să fie şi cartea şi biblioteca” (Gala Galaction).  Aşa să fie!

 

Mihai Caba