Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » LIVIA CIUPERCĂ: CEZAR PETRESCU – REMEMBER

LIVIA CIUPERCĂ: CEZAR PETRESCU – REMEMBER

Am găsit, undeva, pe site, un poem în proză, iar o frază mi-a atins ființa și m-a mângâiat:  „Vreau să mă înconjur cu oameni care știu cum să atingă inimile, de oameni care au învățat greutățile mari ale vieții, cu atingeri dulci ale sufletului”.

Acest superb gând, rostit de un scriitor brazilian, Mário Raul de Morais Andrade (1893-1945), posibil, într-un moment special din viața sa, mi-a dat speranța că nimic nu este pierdut, în acest Timp care ne-a mai rămas de respirat pe acest Pământ.

Dar cum vreau să vorbesc, puțin, despre CEZAR PETRESCU, m-am întristat. Iată, au trecut deja șase decenii, de când  omul Cezar Petrescu a pus definitiv mâinile pe piept, și știm, cu toții (sau poate nu știm), a fost încorsetat într-un așa mod, încât nu i-a mai fost posibil să se înconjoare doar de oameni onești, cu inimă creștină, ci, dimpotrivă, de hulpavi.

Cezar Petrescu a traversat un număr de ani înnourați. El este modelul de om care a cunoscut toate fațetele unui existențial special. De la onestitate – la compromis. Și-n tot acest traiect, suferința s-a vrut cuvântul-cheie. Gândind la el, la familia sa, la opera sa.

În cei 68 de ani, trăiți (1 decembrie 1892 – 9 martie 1961), omul Cezar Petrescu s-a confruntat  cu „întunecimi” implacabile care ne amintesc de eroul său, Radu Comșa.

Dar despre familia lui ce știm? Sau ce se vrea a se mai vorbi?

Ar trebui!

Și în acest sens, amintiri dureroase conservă un suflet generos care s-a numit Michaela (Şeşewski) Ghiţescu (18 iulie 1931 – 13 mai 2019 ). De la domnia-sa, ni se oferă câteva detalii despre drama familiei Petrescu, originară din  Cotnari – Iași.  Și ce aflăm?

După ce Institutul Francez şi Liceul Francez  din București vor fi fost desfiinţate de către noul regim, profesorii vor fi expulzaţi din ţară. Se întâmpla în 1948. Elevele acestor școli  vor fi arestate – și vor forma așa-numitul „lot francez”. Ce a urmat?   13 luni de anchetă la „Uranus”. În Fortul 13 (subteran) Jilava (7 luni), apoi, Mislea (16 luni). Iadul pe pământ. Cine  îi va ține în viață pe acești nefericiți? Doar credinţa.  Memoria însă, nu poate fi arestată. Despre acest calvar, putem afla detalii, cutremurătoare, în volumul „Între uitare şi memorie”.

De altfel, și  profesorul  Marcel Fontaine va evoca acele momente într-o  carte, „Il faut espérer dans l’inespérer”.

Ei bine, din „lotul francez” au făcut parte şi surorile lui Cezar Petrescu: Smaranda Chehata (1903-1998), Mère Stéphanie  și Corina Barbat. Și mai presus de orice, avem a reține, sacrificiul lui Mère Stéphanie pentru una dintre surorile sale!  

Cine va afla detalii despre dramele acestei familii va înțelege multe. Cert este că tăcerea noastră este vinovată și nedreaptă. Și atunci, și acum, ne comportăm, precum bătrânul („Vagabond la drum”), portretul  schițat de Cezar Petrescu, într-un moment… de cumplită suferință!

Vrem nu vrem, acceptăm sau nu, tăcerea noastră vinovată a determinat-o pe Smaranda Chehata ca, peste ani, să se revolte și să strige (în van): „Oameni buni, ascultaţi-mă, am să vă spun ceva şi nu am cui” (1997). A auzit-o cineva? Și câți au reacționat? Doar osemintele acelora care zac în gropi comune, neidentificați, întru așteptare!

Cert este, scriitorul Cezar Petrescu a iubit acest pământ, de la „ținutul de legendă”, Țara Moților,  acolo, unde, „pitulat”,  „sub umărul unui munte”, ne putem reculege în căsuța Crăișorului (Pe Arieș în sus), în ograda vreunui gospodar, unde umanitatea este literă creștină (Năluca) sau lângă vreo „piatră veche de hotar” etc. Totul conservă durerea neamului românesc, sfârtecat, de secole, de neprieteni.

În opera lui Cezar Petrescu, iubirea și nedreptatea se confruntă, dureros.

Mereu, mereu, un „păianjen negru” își va fi întins plasa-i dușmănoasă peste ceea ce… nu-i aparține!

Și câte multe alte „taine” nu brăzdează proza acestui scriitor, asupra căreia nu prea mulți cercetători s-au aplecat, cu sfințenie, așa cum s-ar cuveni.

Pentru cei care doresc o firavă apropiere, pot să-și aline dorul, vizitând  „Punctul” muzeal, ce-i poartă numele, de la Cotnari-Iași. E drept, doar o încăpere amenajată, începând din 2015, sub patronajul Muzeului Literaturii Române Iași. Dar e bine și-atât, vom zice. Deocamdată!

Și-acest gest memorabil îmi întoarce gândul spre citatul-dorință al lui Mario Morais (cel formulat, inițial) și dorința exprimată de Cezar Petrescu, prin intermediul unui personaj al său, anume,  „lepădarea” de zgomot, minciună și nedreptate, de orice formă de „deșertăciune”.

A visat… „O căsuță la țară… Livadă… Câțiva stupi… (să) te trezești în gânguritul hulubilor… (să) ieși, colo, în cerdac, în halat și în papuci calzi, de pâslă… (să) îți începi ziua cu un pahar cu lapte cald, proaspăt muls… (să) citești gazeta, și cafeaua alături…” (Bucolică).

Ce mângâios gând!

Dar această viață tihnită i-a fost hărăzită, pare-se, mai la tinerețe, prin anii 1937, negreșit. Mărturie stă vila din Bușteni (strada Tudor Vladimirescu, nr. 1), devenită „casă memorială”, încă din decembrie 1967.

Pe 9 martie, anul acesta, când se împlinesc șase decenii de când omul Cezar Petrescu și-a găsit liniștea eternă, să avem bunăvoința de a reciti cel puțin o carte semnată de acest prolific prozator. Și nu vom fi dezamăgiți!

 

Livia Ciupercă